Vasile Sandu și lumina din vis – Revelația din ”rezervația de îngeri” de la Dolhasca

Una dintre imaginile ilustrative ale poemelor din volum, semnata de artistul plastic roman stabilit la Palermo, in Italia, Alin Constantin Agape

Una dintre imaginile ilustrative ale poemelor din volum, semnată de artistul plastic român stabilit la Palermo, în Italia, Alin Constantin Agape

Trăind în cercul strâmt al propriei existențe, oamenii duc o continuă luptă de re-echilibrare, de re-armonizare cu sine și cu lumea. Conștienți de finitul ființei lor, se refugiază, din vreme în vreme, în lumi paralele, lumi pe care, din nevoia de regăsire, și le construiesc visând cu ochii deschiși,    așternându-și pe coli albe angoasele, stările de beatitudine, dar și semnele de întrebare. Sunt siguri că doar astfel se pot simți cu adevărat parte a unei lumi în care verbele ”a fi”, ”a ști” și ”a afla” contează mult mai mult decât verbul ”a avea”, o lume în care doar spiritele înalte și curate pot viețui.

Și… totuși, toată această condiție umană, ingrată din anumite puncte de vedere, mereu situată între două extreme, între două alegeri, mereu la răscruce, mereu între ”ceva” și ”altceva”, toată această luptă pentru fiecare secundă de respirație, pentru fiecare bătaie de inimă, și mai ales rezultatul ei, nu se datorează oamenilor, se pare, ci ”luminii din vis”, scânteii din noaptea începuturilor lumii acesteia, dar și din întunericul primordial al fiecăruia dintre noi, în particular.

Vasile Sandu a intuit că viața nu e decât o frumoasă reverie, a trăit mereu, după cum spune, sub masca eului liric, în versurile din volumul Lumina din vis – poeme simple pentru sufletul meu complicat –, apărut la Editura PIM
din Iași, în acest an, ”sculptând în aer/ chipuri de fecioară”[1], adormind „visând la ele/ cu capu-n nori/ și gându-n stele” și trezindu-se doar, târziu, ”la primăvară”.

Și dacă viața e un vis[2], cum spunea Eminescu, ”lumina din vis” nu e decât revelația uneia sau mai multor clipe, trăite pe cărările onirice, un dar neasemuit pe care, Dumnezeu alege să-l facă, prin îngerii noștri, tuturor. Însă, doar câțiva dintre noi luăm decizia de a transforma aceste minunate taine în ființe de hârtie și cuvânt și de a le da mai departe, lumii contradictorii a omenescului de aici, de pe pământ.

Cel care se confesează în rândurile acestui volum, cel care așază în labirintul existențial al viselor cioburi din oglinda propriului suflet, asemeni celor care, în trecut, purtau ”oglinda”[3] romanului de-a lungul unui ”drum bătut de multă lume”, face parte dintre aceia dăruiți de Dumnezeu.

Poate că nu întâmplător viața l-a adus la Dolhasca, acolo unde, poetul Emil Brumaru spunea că există o adevărată ”rezervație naturală de îngeri”. E posibil ca îngerul bun al celui care se deschide în fața noastră, a tuturor, cunoscuți sau necunoscuți, între filele acestea de carte, să fie unul dintre cei păstrați cu atâta dragoste, de oamenii locului, acolo la Dolhasca. Nu putem decât să fim onorați de o astfel de coincidență și să credem cu tot sufletul că, așa cum spunea cineva, ”poezia este grăire îngerească” și că ”dacă oamenii s-au săturat de citit poezie, îngerii nu se satură niciodată.” Din acest motiv sunt poate, atât de iubiți de Dumnezeu, poeții, chiar dacă oamenilor, le par, de cele mai multe ori, mult prea rătăcitori.

Cât despre ”rezervația naturală de îngeri” de la Dolhasca, putem afirma, cu certitudine, că nu exista un mediu mai potrivit în care Vasile Sandu să se exprime liric.

Nu se consideră un poet, ci doar un om care scrie. Crede că poezia înseamnă suferință și, cel puțin declarativ, a mărturisit că nu va mai scrie niciodată, după lansarea acestui volum de debut. Știe, totuși, că fără sentimente oamenii ar fi „mai mici” și de aceea, continuă să se înfioare în fața oricărei revelații și continuă să-și pună întrebări. Continuă, până la urmă, să adreseze o necontenită rugăciune[4], Cerului, prin poezia scrisă sau nescrisă ce se ivește în fiecare secundă în sufletul său, cu fiecare strop de aer, cu fiecare fir de nisip ce cade în clepsidra inimii …

O ”amintire pentru veșnicie”[5], o frumoasă meditație asupra vieții, a morții, a dragostei, a toleranței, a urâtului lumii cotidiene, o plăcută auto-ironie, o bătaie de aripi a sufletului[6] și o minunată călătorie ”în căutarea infinitului”[7]. Doar câteva cioburi din imensa oglindă sufletească pe care o veți regăsi, atât de clară și de emoționantă, în volumul semnat de domnul profesor Vasile Sandu.

Un om care mărturisește, indirect, cum că ar fi vrut să fie ”totul”[8]. Un om care a ales să trăiască altfel și să nu se amestece în jocul de măști al lumii[9]. Un spectator[10] atent la fiecare detaliu și un talentat încondeietor de realități sufletești. Un ”om sfârșit” de atâta emoție și cuvânt, însă unul care a reușit să lase în urma lui, poate nu ”totul” dar cu siguranță, mai mult decât ”un semn, un gând, un drum frumos”[11]. Cu eleganță, umor, realism, sensibilitate și dragoste de aproapele, semnele negre ale gândurilor, din volumul despre care am ales să vă povestesc, provoacă la introspecție.

Vă invit, așadar, să vă apropiați cu sufletul de acest volum iar versurile să vă conducă, pe drumul de visare al cuvintelor, completate de talentul și dăruirea unui alt suflet deosebit, născut la Dolhasca, artistul plastic Alin Constantin Agape, căruia i se datorează forma imagistică atât de specială a acestei cărți de colecție.

Elena Raicu, text apărut în debutul volumului Vasile Sandu, Lumina din vis – poeme simple pentru sufletul meu complicat-, Editura PIM, Iași, 2013 


[1] Vasile Sandu, Poem ambiguu – ”Sculptând în aer/ chipuri de fecioară/ am adormit/ visând la ele/ cu capu-n nori/ si gându-n stele/ și m-oi trezi la primăvară”

[2] Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis – ” …În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”

[3] Stendhal,  Roșu și negru ”… un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume”

[4] Tudor Arghezi – “Rugăciunea mea e o risipire, ca de aburi, în vecie: mă gândesc. Mă gândesc că poate nu am fost de tot zadarnic şi că poate am avut un rost, pe care nu-l ştiu, de vreme ce am trecut scânteind printre stele. Nu m-am făcut eu şi m-am trezit zămislit. Mintea e o lumină de undeva: nu am făcut-o eu. Sufletul meu are puteri care mă înfricoşează. Gândul meu vine de la sine fără să-l fac. Tot ce împlinesc nu e de la mine şi sunt ca un adormit care trăieşte un vis. Visez de când m-am născut şi nu-mi dau seama de nimic.”

[5] Vasile Sandu, Testament – ”și-ți las drept amintire pentru veșnicie”

[6] Vasile Sandu, Toamna vieții – ”Sufletul din aripi bate-ntruna”

[7] Vasile Sandu, De multe ori –  ”mergând pe jos/ în căutarea Infinitului.”

[8] Giovanni Papini“ … sunt într-adevăr un om sfârșit… pentru că m-am apucat de prea multe lucruri și… nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul.”

[9] Mihai Eminescu, Glossă – ”Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe, /Cine ţine toate minte/ Şi ar sta să le asculte?…/ Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.”

[10] Mihai Eminescu, Glossă – ”Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine.”

[11] Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, O, om! – ”O, om! ce mari răspunderi ai, / tu vei pleca din lume, / dar ce ai spus prin scris sau grai / sau laşi prin pilda care-o dai / pe mulţi, pe mulți spre iad sau rai / mereu o să-i îndrume. // Deci nu uita!..Fii credincios / cu grijă şi cu teamă / să laşi în inimi luminos, / un semn, un gând, un drum frumos, / căci pentru toate neîndoios, / odată vei da seamă.”

Reclame

Zbor lin, Suflet Lumina!

Presentation1Ma intampina mereu cu un zambet cald si cu un voios ”Ce faci, vecino?”

A fost omul de care s-a legat o mare parte din timpul petrecut acasa la Dolhasca, pregatind Sarbatorile Pascale sau pe cele de Iarna. Avea o bucurie si o deschidere extraordinar de mare spre oameni de toate categoriile sociale. La usa dumneaei mereu se auzeau sunand tot felul de oameni. Colindele fostilor elevi de la Gulia, in pragul Anului Nou, cand toti ceilalti mergeau cu uratul, n-au fost absente nici macar in anii in care doamna nu-si petrecea sarbatorile acasa. Stia sa vada dincolo de aparenta si sa aprecieze fiecare suflet in parte. Tot la usa domniei sale auzeam mereu, din vreme-n vreme, un domn ce canta la vioara, cu sau fara vreo ocazie speciala. Pe nici unul dintre acestia nu i-a gonit sau nu i-a tratat cu dispret vreodata. Pe toti i-a respectat asa cum si ei i-au aratat o mare stima. Si toti, dar absolut toti, au iubit-o si au fost mereu recunoscatori. Cred ca si in asta sau mai ales in asta sta valoarea unui om, prestigiul lui. Dumneaei a avut parte de acest succes, cu prisosinta.

Mi-a fost profesor atunci cand domnul profesor Strapuc s-a imbolnavit si apoi a plecat intr-o stea, sa o astepte acolo si pe ea atat cat va fi nevoie. Practic, din vecina calda si simpatica, mereu deschisa spre comunicare, mereu atenta, s-a transformat in cateva clipe in profesorul cald si bun care nu iesea deloc din tiparul pe care deja il stiam.

Cel mai mult m-am apropiat de dumneaei in ultima parte a vietii domniei sale, cand eram si eu la randu-mi profesor, cand ne vedeam la cafea la noi acasa sau la dumneaei, in spatiul cochet al apartamentului pe care l-a impregnat cu personalitatea ei plina de energie pozitiva si lumina. Devenise ca o ruda apropiata, ca o sora de-a mamei mele, pe care imi permiteam sa o tratez cu toata deschiderea de care eram capabila. Relationarea dintre noi era de un firesc iesit din comun, de parca ne stiam de-o viata. O cunoasteam, e-adevarat, inca de la varsta copilariei, insa atunci relatia dintre noi era mult mai oficiala.

De sarbatori isi facea bradul din timp, cu cateva zile inainte de Ajunul Craciunului si de multe ori, in ultimii ani, ne chema, pe mine si pe mama mea, sa-l admiram. Eu eram mereu curioasa si incantata sa vad atata entuziasm si bucurie. O femeie singura de multi ani insa atat de vie si de inconjurata de oameni, rasete si viata.

Inca din copilarie i-am sunat la usa, imbracata in costum national, sa o colind, atat pe dumneaei cat si pe sotul domniei sale, domnul profesor Strapuc, care-mi devenise si profesor la un moment dat. Intr-o perioada a locuit acolo si mama doamnei, spre finalul vietii acesteia, si se pare ca eram un cadou nepretuit si pentru ea, care astepta sa vin, sa ma admire, sa se incarce de energia mea de copil bun si increzator in tot ce-i mai bun si mai miraculos.

Mereu imi spunea ca mama dumneaei ma place foarte tare. Si ea era un om la fel de deschis si de cald. Aluat de lumina si bucurie atat mama cat si fiica. Despre sot nu mai spun. Cine se-aseamana se-aduna. Si dumnealui era de o diplomatie si de o dragalasenie iesite din comun. Imi amintesc felul in care ma trata mereu cand eram mica. Cu o dulceata aparte, cu un fel de a-mi raspunde la salut atat de placut, incat nu pot sa nu-mi amintesc cu mare, mare drag de blandetea lui.

O casa de oameni solari. Cum sa fie mai potrivit de-atat?

E complicat sa descriu pas cu pas, mai mult sau mai putin cronologic cum a trecut prin viata mea aceasta doamna. Ganduri nenumarate, stari de tot felul imi traverseaza fiinta inca uimita de vestea acestui zbor mult prea rapid spre stele. Cert e ca n-am putut sa las acest eveniment sa treaca pur si simplu. Am simtit sa scriu cateva lucruri despre omul Draguta Strapuc si mai ales despre inima ei calda si plina de lumina si veselie. Doar asa pot lasa lumii o marturie. Cerul cu siguranta stie tot ce-a facut minunat acest suflet care pe noi ne-a atins fara doar si poate si ne-a marcat pentru eternitate.

Ma intorc la sirul amintirilor si nu pot sa uit momentele cand, dupa ce venea parintele cu Ajunul sau cu Aghiazma, inaintea Marilor Sarbatori de peste an, ne invitam vecinii la masa si impartaseam bucuria acelor clipe, sfintenia si calmul lor. Aproape intotdeauna era prezenta si doamna Draguta la masa. Nu pot sa nu-mi amintesc eleganta ei si felul de-a se comporta, de-a vorbi, chiar si in acele momente de relaxare, de relationare intre prieteni. Asta e un mare dar al oamenilor cu adevarat speciali. Purtarea ”cu manusi”, trairea fiecarui moment, oricat de banal, cu eleganta si cu o mare simplitate, in acelasi timp.

Un suflet care-a trait plenar dar discret. O forta enorma de-a ascunde tot ce era dificil sau vulnerabil. O dorinta de-a aduce in jur energie buna si veselie si nimic altceva. Asta nu poate fi decat o trasatura a unui om cu adevarat bun si special.

Probabil ca mereu i-a fost dor de domnul Strapuc, dupa plecarea lui intr-o stea. Mai cu seama in ultima perioada. Avea in camera in care dormea o fotografie cu el, la care privea mereu cu aceeasi dragoste cu care l-a privit si cat era in viata. Totusi, oricat de dor i-ar fi fost, cu certitudine n-ar fi vrut sa plece atat de devreme dintre noi. Traia cu intensitate, cu bucurie si iubea viata cu toate frumusetile si surprizele ei. Iubea extraordinar oamenii si compania lor. Avea enorm de multi prieteni, amici si oameni care o cunosteau si-o iubeau sau admirau cu sinceritate.

A fost prezenta in momente cheie ale vietii mele, momente fericite, de o incarcatura emotionala puternica, la majoratul meu, alaturi de mana de profesori dragi din gimnaziu, care mi-au fost si vecini si prieteni de familie, oameni tare dragi sufletului meu. A fost cu sufletul si gandul alaturi de mine si in cea mai fericita zi din viata mea, ziua nuntii. Nu a uitat niciodata cand ne serbam zilele de nastere sau zilele onomastice, eu sau parintii mei, fiind mereu in pragul usii noastre cu un La multi ani! plin de dragoste si zambet. A fost un om tare, tare cald si bun de care m-am legat fara sa-mi dau seama, cu la fel de multa deschidere ca si fata de rudele apropiate sau profesorii pe care i-am iubit si admirat enorm. A fost un om prezent in viata mea, mai ales in ultima perioada… fara de care-mi va fi greu, a carui absenta o voi simti si a carui plecare ma intristeaza profund.

Imi sunt vii in amintire momentele in care pregateam holul blocului pentru Sarbatorile de Iarna, entuziasmul ei cu privire la luminitele de Craciun, la imaginea lui Mos Craciun, lipita pe peretele din fata usii, la beteala ce impodobea balustrada si la toata zarva acelei perioade pline de bucurie si de acel ceva special ce doar sarbatorile aduc in vietile oamenilor. Om – suflet – lumina, asta era doamna Draguta, cu numele ei atat de sugestiv. Domnul inimii ei era numit de toti Lica, de parca ar fi putut fi tradus in Licar… Licar de lumina, Licarul ei de lumina, scanteia din care-si incarca ea bateriile de energie pozitiva mereu. Cand Licarul a plecat sa straluceasca si mai tare intr-o stea, ei i-a pierit putin din stralucire dar doar pentru o vreme, pana a realizat ca Licarul e acolo, in inima ei, in imaginile cu el, in amintirile inca foarte vii si pe Cerul Inalt unde putea sa-l priveasca oricand si sa se reincarce cu bucurie si vitalitate.

Acum s-au intalnit sa celebreze lumina si bunatatea cu ingerii Cerului. E-o Mare Taina aceasta iar noi suntem datori doar sa ne rugam pentru sufletele lor neincetat. Pentru ca i-am iubit, fiecare in felul nostru.

Cand am rugat-o sa-mi povesteasca mai multe despre domnul Strapuc a acceptat cu incantare si emotie. Nu credeam ca voi scrie tot ce mi-a povestit vorbind la trecut despre amandoi. Mi-a vorbit cu rabdare si dragoste, in camera in care au dormit mereu impreuna, mi-a aratat fotografii si mi-a povestit in amanunt despre viata lor impreuna, despre izbanzile sau infrangerile lor, privind din cand in cand la fotografia lui ce statea asezata in vitrina dulapului din camera. N-a ezitat sa-mi spuna cu lacrimi in ochi cat ii e de dor de el, cat de greu ii e fara el si cat de dificila a fost despartirea, insa, dupa cateva secunde, si-a revenit si-a spus, ca o munteanca darza ce era, nascuta fiind in zona Ramnicului Sarat, ca trebuie sa fie vesela si sa lupte mai departe pentru amintirea lui si pentru zilele fericite ce vor veni sau ce vor trebui sa soseasca. Putine sotii pot face asta.

Am admirat-o foarte tare pentru asta. Majoritatea dintre noi alegem sa ne plangem mai degraba decat sa luptam. Ea a ales calea bucuriei si-a sperantei in reintalnirea din Cer.

Iata ca a venit acel moment. Speram din toata inima, ca sufletul ei lumina sa-l traiasca etern si la fel de intens sau poate si mai intens decat timpul pe care l-a petrecut aici, in calatoria frumoasa de pe pamant.

Ar fi poate foarte multe de spus insa in asemenea momente e complicat sa te exprimi potrivit.

Un Om lumina. Atat poate fi spus despre Doamna Draguta.

Un om care ne-a deschis mereu usa cu drag, in Serile de Ajun de Craciun, cand am hotarat sa-i aducem vestea Nasterii Lui Hristos, alaturi de cativa dintre membrii Coralei Bucuria Invierii. S-a bucurat cu tot sufletul si-a fost fericita ca nu e uitata. Dupa ce se pensioneaza, multi profesori sunt uitati. N-a fost si cazul dumneaei desi cu siguranta a avut propriile dezamagiri cu privire la oameni si la uitare. Toti le avem. Important e cum ne raportam la ele. Ea s-a raportat cu aceeasi energie pozitiva de care-a dat dovada mereu. Cu ingaduinta, toleranta si cu bucurandu-se de cei care-i calcau pragul cu drag.

Ultima intalnire cu dumneaei mi-o amintesc usor. A fost in preajma lui 30 septembrie, cand am fost acasa pentru a o sarbatori pe mama. Fireste ca a fost prezenta si doamna, si-a felicitat-o, in ciuda problemelor de sanatate pe care le avea. Stiu ca i-am spus ca arata foarte bine si i-am multumit ca n-a uitat si de ziua mea, venind, cu o floare in mana, sa-mi spuna si mie La multi ani!, asa cum facea mereu. M-a induiosat foarte tare gestul ei. Nu aveam de unde sa stiu ca aceea avea sa fie ultima intalnire cu ea.

Mereu s-a comportat asa. N-a uitat niciodata sa fie ”Draguta” cum ii spunea si numele. De parca ar fi facut o promisiune cand a primit acest nume: sa fie draguta cu toti cei din jurul ei, mai ales cu cei la care tinea intr-un fel sau altul.

Din drag, de drag pentru viata si oameni. Din drag de parintii care i-au spus si aratat ce e omenia si bunatatea. Din drag de Dumnezeu. A trait o viata cu tot dragul si cu toata energia buna de care-a fost capabila.

Misiunea ei aici s-a incheiat, se pare, cel putin fizic, pentru ca amintirea domniei sale va influenta multi ani inca, oamenii care i-au calcat pragul inimii si-al casei.

Lectia ei despre vitalitate, comuniune, armonie si bucurie, va dainui mult timp dupa ce anii vor trece…

Zbor lin, doamna profesor!

Dumnezeu sa va primeasca sufletul in Imparatia Cerului!

 

Dumnezeu sa o ierte!

2014 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 5,900 times in 2014. If it were a NYC subway train, it would take about 5 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Această intrare a fost publicată pe ianuarie 2, 2015, în Fără categorie. Scrie un comentariu

Spectacol caritabil @ Galeriile Phoenix

1795304_345937565577459_5459875501310985403_o

Joi, 23 octombrie 2014, ora 20.00, la Galeriile Phoenix din Piata Unirii, Numarul 2, Iasi se va desfasura spectacolul caritabil Împreună putem! cu participarea artiștilor: Jul Baldovin, Paul Babici, Mirel Grăjdeanu, Liviu Nechita, Cătălin Ungureanu, Viorel Dolhescu, Andrei Bauer, Nicu Ocheană, Adrian Bezna şi Andrei Maftei. Spectacolul va avea ca scop strângerea de fonduri destinate achiziționării de medicamente pentru o persoană aflată în dificultate.

Evenimentul este organizat cu sprijinul: Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, Vama, Dan Helciug, Vasile Şeicaru, Marius Baţu, Victor Solomon – Bandidos, Gyuri Pascu, Eugen Mihăiescu – Krypton, Paul Arva, Cristi Corcioveanu.

Parteneri media: TVR Iasi, TeleM, Radio Iasi

Organizator: Jul Baldovin

Intrarea este liberă!

Bucurii simple

29801_426975044016759_1083174146_nIertarile vin cu vremea si cand vin sunt atat de dulci si de reconfortante. Iti reconfirma ca lucrurile cu adevarat importante dureaza, ca oamenii cu adevarat speciali rezista tuturor valurilor pe care viata tine sa le propage spre tine si ca exista ceva mai mult decat orgoliul nostru nemasurat si dorinta de a fi doar noi in centrul atentiei. Iti readuc practic parte din lumina pierduta putin in fiinta si te fac sa spui ca merita sa daruiesti in continuare asa cum ai facut-o si pana atunci, ca merita sa construiesti edificii de dragoste si bunatate si ca viata, pana la urma, asta inseamna: sa daruiesti din lumina ta celorlalti si sa o multiplici asa spre vesnicie, dincolo de viata aceasta trecatoare.
Un astfel moment, in care-am constientizat ca iertarea si impacarea, cu o parte din tine, cu o persoana sau cu ceea ce ti se intampla si ceea ce esti, vin atunci cand trebuie nu atunci cand ti-ai dori, mi-a inseninat ziua, mi-a schimbat starea de spirit si mi-a amintit de ce e important cu adevarat. Un om tare drag lasat o vreme in trecut pentru motive atat de omenesti si de materiale a revenit azi catre mine. A meritat totusi asteptarea aceasta. A meritat timpul in care ne-am gandit unul la celalalt insa nu ne-am vorbit foarte mult, aproape deloc. Imi era atat de dor de conversatiile calde incarcate de chicoteli inveselitoare si datatoare de energie si de lumina! Imi era foarte dor sa impartasesc aspiratii spre mai bine, vise duse sau nu la indeplinire, bucurii simple ce lasa lacrimi in coltul ochilor sau tipare atat de nedrepte, poate, in care suntem asezati de lumea in care ne ducem veacul! Imi era dor si dorul a ajuns sa ne readuca impreuna! Stiam ca se va intampla asta. Unele lucruri pur si simplu n-au cum sa se piarda…
Cineva spunea ca “felul in care privesti pe cineva, zambetul tau, maruntele gesturi de atentie pot aduce fericire. Adevarata fericire nu depinde bogatie sau faima.” Cu totii stim ca acesta este adevarul insa putini reusim sa ne bucuram de lucrurile marunte si simple din viata noastra. Avem rare momente in care privim in alte directii decat cele la indemana sau cele atat de necesare existentei ancorate uneori prea mult in material. E-atat de important sa ne-amintim, sau sa incercam macar, cine suntem, de unde venim si in ce directie ne indreptam, sa fim constienti de talantii care ne-au fost incredintati, de torta pe care-o purtam in noi si dincolo de noi si sa traim firesc, sa ne bucuram de aerul curat al toamnei, de caderea frunzelor, de fosnetul lor sub talpi, de zborul fascinant al pasarilor, de curgerea lina a norilor pe intinsul albastru senin al cerului, de frumusetea si maretia luminii care izvoraste din tot ce ne-nconjoara si e cu adevarat valoros!
Exista atat de multe lucruri care ne pot aduce dragostea in inima, zambetul pe chip, care ne pot alunga frica, care ne pot vindeca de dezamagiri, care ne pot feri de partea gri sau intunecata a vietii incat ar fi pacat sa nu le observam si simtim pe toate, rand pe rand!
Un rasarit de soare proiectat pe istorice cladiri iesene intr-o dimineata racoroasa de octombrie, un orizont cetos si un aer proaspat al altor zori de zi petrecuti calatorind spre destinatii cotidiene, un chip senin si o voce calda ce-ti face ziua mai confortabila, un zambet molipsitor si complice, un freamat de frunze si crengi la fereastra unei intalniri de cuvinte si semnificatii profunde, tacerile unui drum spre alte taceri ale regasirii, pasii agitati de ganduri si sentimente pestrite si zgomotele usoare ale noptilor langa carciuma unde Eminescu si Creanga povesteau acum ceva timp despre aceleasi frumuseti si stari, poate…
Si lista poate fi nesfarsita!
Trebuie doar sa credem ca exista un rost, ca nimic nu e-ntamplator si ca tot ce facem trebuie sa fie cu dragoste si din dragoste!

MINA DE GANDURI

lansare de carte si concert

905880_730345333669777_8535508107943359449_o

Joi, 16 octombrie 2014 la ora 20.00 in corpul R al Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, la etajul 5, Cafeneaua ALUMNI, Sala 502 va avea loc lansarea de carte “Mina de ganduri” a folkistului Paul Arva, carte aparuta la Editura Adenium din Iasi, in septembrie 2014. Pe langa evenimentul publicistic cei prezenti vor avea parte si de un concert sustinut de Valentin Boghean, Razvan Boroda (pian), John Mantucci (contrabas). Intalnirea de cuvinte si note muzicale va fi condusa de Gabriel Chescu iar printre invitati se mai numara si scriitorul Liviu Antonesei.

Se pare ca autorul acestor randuri “schițează frânturi dintr-un prezent-trecut ale cărui granițe imaginare se întrepătrund cu cele ale realului. Amintirile ies la lumină dintr-un subteran adânc (o „mină”) sub forma unor poeme în proză scrise cu sinceritate și sensibilitate.” http://www.adenium.ro/ro/carte-tiparita/155-mina-de-ganduri.html

Despre cautarea cuvintelor acestei carti in adancul fiintei sale autorul marturisea intr-un interviu recent ca totul a semanat cu o revelatie a vietii in toate nuantele ei: “M-am decis să mă desprind din propriile mele menghine și m-am aventurat în adâncul minei mele, așa cum n-am făcut-o niciodată. Cu un crez și cu o lopată, așa mi-am croit drum până la cele mai profunde simțiri ale mele. Am stiut că trebuie să împlinesc această călătorie, am vrut să-mi văd sufletul mai îndeaproape. Într-o zi se va elibera din mine și am vrut să-l știu mai ușurat cumva. Încă mai am de săpat, cobor în mină și ziua și noaptea. Și de fiecare dată când ies la suprafață, privesc cerul și trag adânc aer în piept: sunt viu! Sunt viu, pe dinăuntru și pe dinafară. Și e un sentiment tare fain, mă crezi?”

Si pentru ca intalnirea cu forma livresca a sufletului scriitorului in cauza va fi imbogatita si cu profundele taine transmise de muzica lui Valentin Boghean si a celorlalti invitati trebuie sa amintim ca in acelasi interviu Paul Arva spunea ca rugaciunea cea mai puternica si mai aproape de inima e cantul: “Cântecul. Când îl ascult, sufletul meu transpiră. Nimic altceva nu lucrează în mine mai adânc, mai frumos, mai sănătos… Da, cântecul face ca la un capăt să fiu eu, iar la celălalt, Dumnezeu…”

Intrebat, in acelasi interviu, pe unde ar trebui sa treaca cineva ca sa fie un om bun, folkistul spune ca “Ar trebui să treacă cu adevărat prin propria lui viață. Oamenii aleargă de colo colo, ca bezmeticii, căutând cu disperare să termine cursa. Viața de fapt nu este un sprint, este un maraton. Cu cât iuțim pasul mai tare, cu atât trecem pe lângă ceilalți mai nepăsători. Nu mai vedem în jurul nostru nimic care să ne bucure, nu mai vedem nimic care să ne oprească din goana asta nebună. Adesea ne trezim singuri pe pistă, alergăm îngândurați, înlăcrimați, uneori înainte, alteori înapoi… Trecem chiar și pe lângă noi înșine și asta este greșit, total greșit. Dacă nu eşti bun cu tine, nu poți fi bun cu ceilalți.”

Ce-ar fi sa-i ascultam sfatul, sa trecem cu adevarat prin propria-ne viata oprindu-ne o clipa din goana spre nicaieri si poposind printre file de carte si acorduri muzicale, joi, 16 octombrie 2014, la ora 20.00, la intalnirea cu noi si cu cele mai presus de noi?

Mai multe marturisi ale scriitorului gasiti in interviul, realizat de Loreta Popa, in evz.ro, Folkistul Paul Arva: „Plătim biruri, scuipăm semințe și ne uităm cum se ceartă la televizor vorbitorii de limbă română”

Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă…

Imagine

„Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze,
Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopților de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată.
Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă
Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă…
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau…

Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in,
Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin,
Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale,
Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit…
Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin,
M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei
Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare.
Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită –
Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște,
Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă,
Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară,
Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară,
Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare,
Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare…
Iar când și mie-mi zise: „Cântă!”, c-un singur semn mă deșteptă,
Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă.”

Alexandru Macedonski, Noaptea de mai

Sub semnul primaverii…

Imagine

Inima ta…

Of, inimioara! De ce mi se pare ca noaptea-i mare si drumu-i lung?

doar de dragul tau…

Inima-mi gasesc eu calea
Chiar de schimb dealul cu valea

Vad lumea prin lunete maritoare.

I know I never loved this way before

I’m scared
So afraid to show I care
Will he think me weak
If I tremble when I speak

But don’t you remember?

poate…

De cine azi sa prea-ascult?
De vântul ce-mi închide usi
De greieri sau de carabusi?

je t’aime!

Tu m’as vidée de tous mes mots.

Pour traîner dans un monde sans toi,
Sans espoir et sans regrets.

quedate!

trec zorii fara noi cand iubim putin.

ce-mi arata drumul catre mal…

spune tot ce vrei ingerilor mei!

sunt omul sarac pe bogatul pamant.

A fost de-ajuns o clipa.

mi-e dor s-aud ploaia sub care-am stat ascultand glasul ei vrajit.

cine spune ca nu a iubit?

Au incercat dusmani sa-l culce la pamant si sa-l stie-ngenunchiat.