Arhive etichetă | Eminescu

Bucurii simple

29801_426975044016759_1083174146_nIertarile vin cu vremea si cand vin sunt atat de dulci si de reconfortante. Iti reconfirma ca lucrurile cu adevarat importante dureaza, ca oamenii cu adevarat speciali rezista tuturor valurilor pe care viata tine sa le propage spre tine si ca exista ceva mai mult decat orgoliul nostru nemasurat si dorinta de a fi doar noi in centrul atentiei. Iti readuc practic parte din lumina pierduta putin in fiinta si te fac sa spui ca merita sa daruiesti in continuare asa cum ai facut-o si pana atunci, ca merita sa construiesti edificii de dragoste si bunatate si ca viata, pana la urma, asta inseamna: sa daruiesti din lumina ta celorlalti si sa o multiplici asa spre vesnicie, dincolo de viata aceasta trecatoare.
Un astfel moment, in care-am constientizat ca iertarea si impacarea, cu o parte din tine, cu o persoana sau cu ceea ce ti se intampla si ceea ce esti, vin atunci cand trebuie nu atunci cand ti-ai dori, mi-a inseninat ziua, mi-a schimbat starea de spirit si mi-a amintit de ce e important cu adevarat. Un om tare drag lasat o vreme in trecut pentru motive atat de omenesti si de materiale a revenit azi catre mine. A meritat totusi asteptarea aceasta. A meritat timpul in care ne-am gandit unul la celalalt insa nu ne-am vorbit foarte mult, aproape deloc. Imi era atat de dor de conversatiile calde incarcate de chicoteli inveselitoare si datatoare de energie si de lumina! Imi era foarte dor sa impartasesc aspiratii spre mai bine, vise duse sau nu la indeplinire, bucurii simple ce lasa lacrimi in coltul ochilor sau tipare atat de nedrepte, poate, in care suntem asezati de lumea in care ne ducem veacul! Imi era dor si dorul a ajuns sa ne readuca impreuna! Stiam ca se va intampla asta. Unele lucruri pur si simplu n-au cum sa se piarda…
Cineva spunea ca “felul in care privesti pe cineva, zambetul tau, maruntele gesturi de atentie pot aduce fericire. Adevarata fericire nu depinde bogatie sau faima.” Cu totii stim ca acesta este adevarul insa putini reusim sa ne bucuram de lucrurile marunte si simple din viata noastra. Avem rare momente in care privim in alte directii decat cele la indemana sau cele atat de necesare existentei ancorate uneori prea mult in material. E-atat de important sa ne-amintim, sau sa incercam macar, cine suntem, de unde venim si in ce directie ne indreptam, sa fim constienti de talantii care ne-au fost incredintati, de torta pe care-o purtam in noi si dincolo de noi si sa traim firesc, sa ne bucuram de aerul curat al toamnei, de caderea frunzelor, de fosnetul lor sub talpi, de zborul fascinant al pasarilor, de curgerea lina a norilor pe intinsul albastru senin al cerului, de frumusetea si maretia luminii care izvoraste din tot ce ne-nconjoara si e cu adevarat valoros!
Exista atat de multe lucruri care ne pot aduce dragostea in inima, zambetul pe chip, care ne pot alunga frica, care ne pot vindeca de dezamagiri, care ne pot feri de partea gri sau intunecata a vietii incat ar fi pacat sa nu le observam si simtim pe toate, rand pe rand!
Un rasarit de soare proiectat pe istorice cladiri iesene intr-o dimineata racoroasa de octombrie, un orizont cetos si un aer proaspat al altor zori de zi petrecuti calatorind spre destinatii cotidiene, un chip senin si o voce calda ce-ti face ziua mai confortabila, un zambet molipsitor si complice, un freamat de frunze si crengi la fereastra unei intalniri de cuvinte si semnificatii profunde, tacerile unui drum spre alte taceri ale regasirii, pasii agitati de ganduri si sentimente pestrite si zgomotele usoare ale noptilor langa carciuma unde Eminescu si Creanga povesteau acum ceva timp despre aceleasi frumuseti si stari, poate…
Si lista poate fi nesfarsita!
Trebuie doar sa credem ca exista un rost, ca nimic nu e-ntamplator si ca tot ce facem trebuie sa fie cu dragoste si din dragoste!

Anunțuri

Lui Eminescu… din propria-i lumina

„Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
„De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”

Mihai Eminescu – Scrisoarea I