Arhive etichetă | dragoste

Bucurii simple

29801_426975044016759_1083174146_nIertarile vin cu vremea si cand vin sunt atat de dulci si de reconfortante. Iti reconfirma ca lucrurile cu adevarat importante dureaza, ca oamenii cu adevarat speciali rezista tuturor valurilor pe care viata tine sa le propage spre tine si ca exista ceva mai mult decat orgoliul nostru nemasurat si dorinta de a fi doar noi in centrul atentiei. Iti readuc practic parte din lumina pierduta putin in fiinta si te fac sa spui ca merita sa daruiesti in continuare asa cum ai facut-o si pana atunci, ca merita sa construiesti edificii de dragoste si bunatate si ca viata, pana la urma, asta inseamna: sa daruiesti din lumina ta celorlalti si sa o multiplici asa spre vesnicie, dincolo de viata aceasta trecatoare.
Un astfel moment, in care-am constientizat ca iertarea si impacarea, cu o parte din tine, cu o persoana sau cu ceea ce ti se intampla si ceea ce esti, vin atunci cand trebuie nu atunci cand ti-ai dori, mi-a inseninat ziua, mi-a schimbat starea de spirit si mi-a amintit de ce e important cu adevarat. Un om tare drag lasat o vreme in trecut pentru motive atat de omenesti si de materiale a revenit azi catre mine. A meritat totusi asteptarea aceasta. A meritat timpul in care ne-am gandit unul la celalalt insa nu ne-am vorbit foarte mult, aproape deloc. Imi era atat de dor de conversatiile calde incarcate de chicoteli inveselitoare si datatoare de energie si de lumina! Imi era foarte dor sa impartasesc aspiratii spre mai bine, vise duse sau nu la indeplinire, bucurii simple ce lasa lacrimi in coltul ochilor sau tipare atat de nedrepte, poate, in care suntem asezati de lumea in care ne ducem veacul! Imi era dor si dorul a ajuns sa ne readuca impreuna! Stiam ca se va intampla asta. Unele lucruri pur si simplu n-au cum sa se piarda…
Cineva spunea ca “felul in care privesti pe cineva, zambetul tau, maruntele gesturi de atentie pot aduce fericire. Adevarata fericire nu depinde bogatie sau faima.” Cu totii stim ca acesta este adevarul insa putini reusim sa ne bucuram de lucrurile marunte si simple din viata noastra. Avem rare momente in care privim in alte directii decat cele la indemana sau cele atat de necesare existentei ancorate uneori prea mult in material. E-atat de important sa ne-amintim, sau sa incercam macar, cine suntem, de unde venim si in ce directie ne indreptam, sa fim constienti de talantii care ne-au fost incredintati, de torta pe care-o purtam in noi si dincolo de noi si sa traim firesc, sa ne bucuram de aerul curat al toamnei, de caderea frunzelor, de fosnetul lor sub talpi, de zborul fascinant al pasarilor, de curgerea lina a norilor pe intinsul albastru senin al cerului, de frumusetea si maretia luminii care izvoraste din tot ce ne-nconjoara si e cu adevarat valoros!
Exista atat de multe lucruri care ne pot aduce dragostea in inima, zambetul pe chip, care ne pot alunga frica, care ne pot vindeca de dezamagiri, care ne pot feri de partea gri sau intunecata a vietii incat ar fi pacat sa nu le observam si simtim pe toate, rand pe rand!
Un rasarit de soare proiectat pe istorice cladiri iesene intr-o dimineata racoroasa de octombrie, un orizont cetos si un aer proaspat al altor zori de zi petrecuti calatorind spre destinatii cotidiene, un chip senin si o voce calda ce-ti face ziua mai confortabila, un zambet molipsitor si complice, un freamat de frunze si crengi la fereastra unei intalniri de cuvinte si semnificatii profunde, tacerile unui drum spre alte taceri ale regasirii, pasii agitati de ganduri si sentimente pestrite si zgomotele usoare ale noptilor langa carciuma unde Eminescu si Creanga povesteau acum ceva timp despre aceleasi frumuseti si stari, poate…
Si lista poate fi nesfarsita!
Trebuie doar sa credem ca exista un rost, ca nimic nu e-ntamplator si ca tot ce facem trebuie sa fie cu dragoste si din dragoste!

Sub semnul primaverii…

Imagine

Inima ta…

Of, inimioara! De ce mi se pare ca noaptea-i mare si drumu-i lung?

doar de dragul tau…

Inima-mi gasesc eu calea
Chiar de schimb dealul cu valea

Vad lumea prin lunete maritoare.

I know I never loved this way before

I’m scared
So afraid to show I care
Will he think me weak
If I tremble when I speak

But don’t you remember?

poate…

De cine azi sa prea-ascult?
De vântul ce-mi închide usi
De greieri sau de carabusi?

je t’aime!

Tu m’as vidée de tous mes mots.

Pour traîner dans un monde sans toi,
Sans espoir et sans regrets.

quedate!

trec zorii fara noi cand iubim putin.

ce-mi arata drumul catre mal…

spune tot ce vrei ingerilor mei!

sunt omul sarac pe bogatul pamant.

A fost de-ajuns o clipa.

mi-e dor s-aud ploaia sub care-am stat ascultand glasul ei vrajit.

cine spune ca nu a iubit?

Au incercat dusmani sa-l culce la pamant si sa-l stie-ngenunchiat.

La răscrucile inimii

Emily Bronte, La răscruce de vânturi

 Imagine

“Wuthering Heights e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiţi în apropierea casei şi a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerşind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, ieşite mult în relief.”

“în preajma căminului uriaş n-am văzut strălucind pe pereţi vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se prăjeşte ceva. Însă într-un capăt al încăperii se răsfrângeau minunat atât lumina cât şi căldura, în enorme farfurii de cositor, ibrice şi oale de argint, aşezate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei porţiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de ovăz şi nenumărate hălci de carne de vacă, berbec şi porc. Deasupra căminului se aflau mai multe puşti vechi, prăfuite şi o pereche de pistoale de pus la coburi; iar în chip de podoabă, înşirate pe marginea unui raft, trei cutii de metal, pictate în culori ţipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau două scaune masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată o căţea roşiatică, voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căţei care scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini.”

“domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor faţă de casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare, părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte.”

“Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar daca privirile pot vorbi, atunci si cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap.”

“Aşa cum stătuse înainte, lumina nu ajungea până la ea; acum însă i-am putut vedea desluşit trupul şi obrazul. Era zveltă şi, după câte mi se părea, nu departe de vârsta unei fetişcane. Trupul frumos, iar obrazul — cea mai gingaşă şi distinsă faţă pe care am avut vreodată plăcerea s-o privesc. Trăsături fine, foarte frumoase, bucle bălaie, mai degrabă aurii, stăteau despletite pe gâtul ei delicat; iar ochii, dacă ar fi avut o expresie binevoitoare, ar fi fost irezistibili. Dar, spre norocul inimii mele sensibile, singurul sentiment ce se putea citi în ei era dispreţul sau un soi de deznădejde, cu totul nefirească pe asemenea chip. Cutiile erau cam sus, cât pe-aci să nu le ajungă; făcui o mişcare s-o ajut, dar ea se întoarse către mine ca un avar căruia cineva ar fi încercat să-i ajute sa-şi numere galbenii.

—    N-am nevoie de ajutorul dumitale, zise ea scurt. Pot să le iau şi singură.”

 Imagine

“Întregul mobilier se compunea dintr-un scaun, un scrin şi un dulap mare de stejar, în care erau tăiate, tocmai sus, câteva firide ce semănau cu ferestrele unui cupeu. Mă apropiai de această construcţie şi, privind înăuntru, văzui că e un original pat de modă veche, făcut astfel încât să înlăture necesitatea ca fiecare membru al familiei să aibă o cameră separată. De fapt, patul forma o mică încăpere, iar poliţa interioară a unei ferestre servea drept masă.”

“Cuprins de toropeală, îmi rezemai capul de fereastră, silabisind mereu Catherine Earnshaw… Heathcliff… Linton… , până când pleoapele mi se închiseră; dar n-am rămas nici cinci minute cu ochii închişi, şi în întuneric îmi apăru numele „Catherine” în litere albe, luminoase, roind ca nişte năluci vii; iar când m-am deşteptat, încercând să alung acest nume obsedant, am descoperit că fitilul lumânării mele se aplecase pe una din cărţile vechi şi că întreaga încăpere mirosea a piele de viţel arsă. Am rupt mucul fitilului şi, simţindu-mă foarte rău din pricina frigului şi a mirosului, m-am aşezat în capul oaselor şi am deschis pe genunchi tomul atins de flacără. Era o „Biblie” tipărită cu litere mici şi care mirosea îngrozitor de tare a mucegai. Foaia albă de la început purta inscripţia „Catherine Earnshaw, cartea ei”, şi o dată, cam cu un sfert de veac în urmă. O închisei şi luai alta, apoi alta, până când le cercetai pe toate. Catherine avea o bibliotecă aleasă, şi starea de uzură a cărţilor dovedea că le folosise mult, dar nu tocmai aşa cum s-ar fi cuvenit: abia un capitol scăpase de comentariile scrise cu peniţa — cel puţin aşa mi se păru mie — căci fiecare porţiune albă lăsată de tipograf era acoperită de scrisul ei. Unele erau propoziţii răzleţe, altele formau un adevărat jurnal, zmângălit cu un scris neîndemânatic de copil. În partea de sus a unei pagini libere (probabil că i s-a părut o comoară când a descoperit-o) avui plăcerea deosebită de a găsi o excelentă caricatură a prietenului meu Joseph, schiţată cam primitiv, dar foarte asemănătoare. Deodată se aprinse în mine interesul pentru necunoscuta Catherine şi începui imediat să-i descifrez hieroglifele pălite.”

“L-am ascultat în ceea ce privea părăsirea odăii, dar, neştiind unde duceau sălile acelea înguste, m-am oprit în prag şi, fără să vreau, am fost martor la o scenă de netăgăduită superstiţie din partea proprietarului meu, care, în mod bizar, dezminţi aparentul lui bun-simţ. Înaintă până la pat, deschise fereastra dintr-o smucitură şi, pe când trăgea de ea, izbucni într-un plîns puternic, pe care nu şi-l putea stăpâni. Spunea hohotind:

— Intră! Vino, Cathy, oh, vino, Cathy… numai o dată! Oh! Iubita inimii mele!

Ascultă-mă de data asta, Catherine, măcar acum!

Dar năluca se arătă capricioasă, aşa cum sunt de obicei nălucile: nu dădu nici un semn de viaţă, iar zăpada şi vântul, viscolul năprasnic, pătrunseră prin fereastră şi, ajungând până la mine, îmi stinseră lumânarea.

Era atâta spaimă în durerea care însoţea această ieşire delirantă, încât mila m-a făcut să trec peste nebunia ei şi am plecat de acolo, destul de supărat că am tras cu urechea şi regretând că i-am povestit coşmarul meu ridicol care-i produsese această cumplită sfâşiere, deşi nu puteam înţelege pentru ce suferea atât.”

“Părea un copil posomorât, răbdător; şi poate că, înăsprit de-atâtea brutalităţi, răbda loviturile lui Hindley fără a clipi sau a vărsa vreo lacrimă, iar ciupiturile mele nu-l făceau decât să-şi ţină răsuflarea şi să deschidă ochii mari, de parcă se lovise singur, din întâmplare, şi nimeni altul nu era de vină.

“Desigur, fata avea nişte purtări pe care nu le mai văzusem la nici un copil, aşa că pe toţi cei din casă ne scotea din răbdări de cincizeci de ori pe zi, şi poate şi mai mult; din clipa când cobora jos şi până-n clipa când se ducea la culcare n-aveam nici un minut de linişte de teamă că iar va face vreo poznă. Era tot timpul din cale-afară de agitată, gura nu-i tăcea deloc — cânta, râdea îi bătea la cap pe toţi cei ce nu făceau ca ea. Era o bucăţică de fată sălbatică şi rea, dar avea cei mai frumoşi ochi, cel mai dulce zâmbet, cel mai legănat mers din toată parohia; de altfel cred că nu voia să supere pe nimeni, căci după ce te făcea să plângi de-a binelea, rareori se întâmpla să nu se ţină după tine până te potoleai şi atunci trebuia s-o mângâi tu pe ea.”

“Pentru copii însă, una din cele mai mari plăceri era să fugă de dimineaţă peste dealuri şi să rămână acolo ziua întreagă, iar pedeapsa ce urma însemna pentru ei o nimica toată de care râdeau.”

“Cathy a rămas la Thrushcross Grange până la Crăciun, adică cinci săptămâni. În răstimp glezna i se vindecase complet, şi purtările i se îmbunătăţiseră simţitor. Stăpâna noastră se dusese de mai multe ori s-o vadă şi începu să-şi pună în aplicare planul de reeducare a lui Cathy, căutând să-i trezească respectul de sine însăşi. În acest scop îi dădu rochii frumoase şi îi făcu multe complimente pe care fetiţa le primea cu plăcere. Aşa că, în locul unei mici făpturi sălbatice, care umbla cu capul gol şi făcea gesturi nestăpânite, se repezea în casă sărind şi se năpustea asupra noastră şi ne strângea în braţe aşa de tare încât ni se tăia răsuflarea, văzurăm descălecând de pe un ponei frumos şi negru, o persoană plină de ifose, cu bucle castanii ce atârnau de sub borurile unei pălării de fetru, garnisită cu pene, purtând un costum de călărie cu fustă lungă, pe care trebuia s-o ridice cu ambele mâini pentru a putea păşi în casă.

Îi scoase haina, şi de sub ea apăru, strălucitoare, o fustă de mătase în carouri, pantaloni albi şi ghete de lac; iar în timp ce ochii îi scânteiau de bucurie văzând cum câinii se apropie de ea sărind, ca pentru a-i ura bun venit, abia îndrăzni să se atingă de ei, ca nu cumva să-şi murdărească hainele ei frumoase.

În primul moment a fost greu să dăm de Heathcliff. Dacă înainte de plecarea Catherinei fusese neîngrijit şi nu-i păsa cum arată, acum era de zece ori mai rău. Nimeni, în afară de mine, nu avusese grijă să-i spună că-i murdar şi să-l silească să se spele măcar o dată pe săptămână; de altfel, copiilor de vârsta lui rareori le place săpunul şi apa. De aceea, fără a mai vorbi de hainele lui, tăvălite vreme de trei luni prin noroi şi praf, şi de părul îmbâcsit de nepieptănat, obrazul şi mâinile îi erau într-un hal de murdărie de nedescris. Când văzu intrând în casă o domnişoară strălucitoare şi graţioasă, în locul fetişcanei zbârlite pe care o aştepta, se ascunse în dosul unei bănci.

— Heathcliff nu-i aici? întrebă Cathy şi, scoţându-şi mănuşile, dădu la iveală nişte degete uimitor de albe, căci stătuse atâta vreme în casă şi nu pusese mâna pe nimic.

—    Heathcliff, poţi veni încoace! strigă domnul Hindley, bucurându-se de încurcătura băiatului şi încântat că-l vede silit să apară în faţa ei ca un golan respingător.

Poţi să-i urezi domnişoarei Catherine bun venit, ca şi ceilalţi servitori.

Cathy, zărindu-şi prietenul în ascunzişul său, zbură până la el şi-l îmbrăţişă; într-o secundă îl sărută de şapte sau opt ori pe obraz, apoi se opri şi, dându-se un pas înapoi, izbucni în hohote de râs, exclamând:

— Vai, cât eşti de negru şi de morocănos! Şi, vai, cât de ciudat şi întunecat! Dar poate aşa mi se pare mie, pentru că m-am învăţat cu Edgar şi cu Isabella Linton. M-ai uitat oare, Heathcliff?

Întrebarea ei nu era neîntemeiată, căci ruşinea şi mândria aşternuseră pe faţa lui o îndoită întunecare, făcându-l să stea încremenit.

Şi era gata s-o zbughească din casă, dar domnişoara Cathy puse iarăşi mâna pe el.

— N-am vrut să râd de tine, îi zise, dar nu m-am putut stăpâni; haide, Heathcliff, dă măcar mâna cu mine! De ce eşti îmbufnat? Am râs numai pentru că-mi pari atât de ciudat!

Dacă te speli pe obraz şi-ţi perii părul, totul va fi în ordine. Dar eşti aşa de murdar!!

Îşi plimbă privirea îngrijorată de la degetele lui murdare, pe care le ţinea în mâna ei, la rochia pe care o purta, conştientă că atingerea lor nu i-ar putea-o înfrumuseţa.

— Nu trebuia să te atingi de mine! îi răspunse el, urmărindu-i privirea şi smulgându-şi mâna din mâna ei. O să fiu murdar dacă-mi place; şi-mi place să fiu murdar, şi voi fi murdar.”

“De-aici gândurile mele trecură la dragostea lui pentru Heathcliff şi la groaza pe care-o avea ca nu cumva după moartea lui băiatul să sufere dispreţul celorlalţi. Asta, fireşte, mă făcu să mă gândesc la starea actuală a sărmanului băiat şi, de unde cântam,  m-am trezit plângând. Dar foarte curând mi-am dat seama că ar fi mai cuminte să caut să îndulcesc parte din nedreptăţile pe care le îndura, decât să vărs lacrimi din pricina lor:  m-am ridicat şi am ieşit în curte să-l caut. Nu era departe; l-am găsit ţesălând părul strălucitor al noului ponei din grajd şi dând de mâncare celorlalte vite, ca de obicei.

— Grăbeşte-te, Heathcliff! îi zisei; e tare plăcut în bucătărie, iar Joseph e sus. Grăbeşte-te şi vino să te îmbrac frumos, până nu soseşte domnişoara Cathy; atunci veţi putea sta împreună, locul întreg din faţa căminului va fi numai pentru voi doi, şi veţi pălăvrăgi în voie până la culcare.

El îşi văzu de treabă fără a-şi întoarce măcar capul spre mine.

—    Vino, hai, vii? îi zisei din nou. Am făcut pentru fiecare din voi câte un cozonăcel şi ţie îţi trebuie cel puţin o jumătate de ceas ca să te îmbraci ca lumea.

Aşteptai cinci minute, dar, neprimind răspuns, am plecat.”

“Dimineaţa, Heathcliff se sculă devreme şi, fiind zi de sărbătoare, se duse să-şi plimbe amărăciunea pe coclauri şi nu se întoarse decât după ce întreaga familie plecase la biserică.

Postul şi reculegerea păreau să-l fi înseninat. După ce-mi dădu câteva târcoale, făcându-şi curaj, exclamă brusc:

— Nelly, îmbracă-mă ca lumea! Am hotărât să fiu cuminte!

— E şi vremea, îi spusei. Ai supărat-o pe Catherine, şi sunt sigură că-i pare rău că s-a întors acasă! Te porţi de parcă ai invidia-o pentru că i se dă mai multă atenţie decât ţie. Că ar fi putut-o invidia pe Catherine, îi era de neînţeles, dar c-a supărat-o înţelese numaidecât.

— A spus că-i supărată? întrebă el, privindu-mă foarte serios.

— Azi-dimineaţă, când i-am spus c-ai plecat, a plâns.

— O fi, dar eu am plâns astă-noapte, răspunse; şi-aveam mai multe motive decât ea să plâng.

— Da, aveai motive să te duci la culcare cu inima plină de mândrie şi cu stomacul gol, îi zisei. Oamenii orgolioşi îşi fac singuri griji şi necazuri. Dar dacă ţi-e ruşine de purtarea ta, trebuie să-i ceri iertare, nu uita, când se întoarce. Trebuie să te duci la ea şi să-i spui că vrei s-o săruţi şi să-i mai spui… în fine, tu ştii cel mai bine ce să-i spui; dar  fă-o din tot sufletul, şi să nu crezi că din pricina hainelor ei frumoase s-a schimbat, înstrăinându-se de tine. Iar acum, cu toate că trebuie să pregătesc prânzul, am să-mi fac timp şi-am să te gătesc încât Edgar Linton să pară o marionetă pe lângă tine; aşa şi este. Tu eşti mai tânăr, dar fac prinsoare că eşti mai înalt şi ai umerii de două ori mai laţi decât el; ai putea să-l trânteşti la pământ cât ai clipi din ochi! Nu-i aşa că ai fi în stare?

Faţa lui Heathcliff se lumină pentru o clipă; dar el se întunecă din nou şi oftă.

— Ştii, Nelly, chiar dacă l-aş trânti de douăzeci de ori la pământ, el tot nu se face mai urât, şi nici eu mai frumos. Aş vrea să am părul blond şi pielea albă, să fiu elegant şi binecrescut şi să am norocul de-a fi tot atât de bogat cât va fi el!

— Şi, la fel ca el, s-o strigi pe mama la fiecare pas, adăugai eu, şi să tremuri când un băiat de la ţară ridică pumnul la tine şi să stai acasă toată ziua ca nu cumva să te ude ploaia. O, Heathcliff, eşti cam slab de înger, îi zisei din nou. Vino la oglindă şi-am să-ţi arăt eu ce trebuie să-ţi doreşti. Vezi tu cutele astea dintre ochi şi sprâncenele astea groase, care, în loc să fie arcuite, se adâncesc la mijloc? Şi perechea asta de drăcuşori negri, îngropaţi atât de adânc şi care niciodată nu-şi deschid cu îndrăzneală ferestrele, ci stau la pândă lucind pe sub ele, ca nişte iscoade ale diavolului? Doreşte şi învaţă să netezeşti acele cute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele şi să schimbi drăcuşorii în îngeri plini de încredere, nevinovaţi, care să nu bănuiască pe nimeni şi să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo unde nu-s siguri că văd duşmani. Caută să n-ai înfăţişarea unui dulău arţăgos, care, deşi ştie că merită loviturile primite, din pricina suferinţei lui urăşte atât pe cel ce i le dă cât şi pe toată lumea.

— Cu alte cuvinte, vrei să spui că trebuie să-mi doresc ochii mari, albaştri, şi fruntea netedă a lui Edgar Linton, îmi răspunse Heathcliff. Ei bine, află că le doresc, dar asta nu mă va ajuta să le şi capăt.

— O inimă bună te va face să ai o faţă plăcută, băiete, chiar dac-ai fi negru în toată legea, zisei eu mai departe; dar o inimă rea schimonoseşte cel mai frumos obraz în ceva mai urât decât urâtul. Iar acum, după ce-am isprăvit cu spălatul, pieptănatul şi bosumflarea, spune şi tu dacă nu te poţi socoti chiar frumuşel? Şi zău că eşti frumuşel.  S-ar putea crede că eşti un prinţ deghizat. Cine ştie dacă nu cumva tatăl tău a fost împăratul Chinei, iar mama ta, împărăteasa Indiei, şi dacă fiecare din ei n-ar fi putut cumpăra, cu venitul lor pe-o săptămână atât Wuthering Heights cât şi Thrushcross Grange?! Ponte c-ai fost furat de piraţi şi adus în Anglia! În locul tău mi-aş imagina că mă trag dintr-un neam mare şi, gândindu-mă la ce-am fost, aş căpăta curajul şi demnitatea de a îndura persecuţiile unui mic fermier!

Am pălăvrăgit aşa mai departe şi, încetul cu încetul, Heathcliff îşi descreţi fruntea şi faţa lui căpătă o expresie mai plăcută”

“Cathy nu se opri în capul scării, ci se urcă sus, în podul unde era încuiat Heathcliff, şi-l strigă. La început, refuză cu încăpăţânare să-i răspundă; dar ea stărui şi în cele din urmă îl convinse să stea de vorbă cu ea printre scânduri. Eu i-am lăsat pe bieţii copii să vorbească netulburaţi, până când mi s-a părut că muzica e pe cale să se oprească, pentru ca muzicanţii să poată gusta şi ei câte ceva; atunci am alergat iute pe scară să-i dau de veste. Dar în loc s-o găsesc afară, îi auzii glasul înăuntru. Maimuţica se strecurase pe acoperiş printr-o ferestruică, şi intrase în podul unde era încuiat Heathcliff. Cu mare greutate am putut-o scoate de acolo. O dată cu Catherine, ieşi şi Heathcliff, şi ea stărui să-l iau cu mine în bucătărie, deoarece Joseph plecase la un vecin ca să nu mai audă cântecele noastre „diavoleşti”, cum le zicea el. Le-am spus că nu vreau să-i încurajez cu nici un preţ în şiretlicurile lor, dar deoarece prizonierul ajunase de ieri de la amiază, am hotărât să închid de data asta ochii şi să-l păcălim pe domnul Hindley; Heathcliff coborî, eu îi pusei un scaun lângă foc şi-i dădui o mulţime de bunătăţi; dar băiatul se simţea rău şi nu putu mânca decât foarte puţin, iar toate încercările mele de a-l distra fură respinse. Îşi sprijini coatele pe genunchi, bărbia în palme şi rămase mut, cufundat în gânduri. Când l-am întrebat la ce se gândeşte, mi-a răspuns pe un ton grav:

— Caut să văd cum am să-i pot plăti toate astea lui Hindley. Nu-mi pasă cât voi avea de aşteptat, dacă până la urmă tot i le voi plăti. Sper să nu moară înainte!

— Ruşine să-ţi fie Heathcliff, îi spusei. Numai Dumnezeu are dreptul să pedepsească pe cei răi; noi trebuie să învăţăm să iertăm.

— Nu. Dumnezeu n-ar avea nici pe departe satisfacţia pe care aş avea-o eu, răspunse el. Vreau numai să descopăr cea mai bună cale! Las’ pe mine! Îmi fac eu planul. Câtă vreme mă gândesc la asta, nu simt nici o durere.”

“Aşa sunt eu acum, şi de aceea te rog să povesteşti mai departe cu de-amănuntul. Pentru mine, oamenii de pe-aici sunt cu mult mai interesanţi decât cei de la oraş, după cum un păianjen e mai important pentru un om din închisoare decât pentru cei dintr-o casă ţărănească; şi totuşi interesul acesta deosebit nu se datorează numai situaţiei spectatorului. Oamenii de-aici trăiesc mai intens, mai adânc şi mai puţin superficial, nu sunt supuşi efemerului şi frivolităţilor. Încep să cred că aici ai putea iubi toată viaţa o singură fiinţă. Până acum eram cu desăvârşire convins că nu există dragoste care să dureze mai mult de un an. Situaţia unora seamănă cu aceea a unui om flămând aşezat la masă în faţa unui fel unic de mâncare, asupra căruia îşi concentrează toată pofta, preţuindu-l după cum se cuvine; a altora, cu aceea a omului poftit la un ospăţ cu bucate diverse, pregătite de bucătari francezi; poate că din acest ospăţ omul nostru va alege tot cu atâta plăcere, dar în preţuirea şi amintirea lui fiecare fel nu va fi decât o neînsemnată fărâmă.”

Imagine

“În privinţa copilului, domnul Earnshaw se mulţumea să ştie că-i sănătos şi să nu-l audă niciodată plângând. Dar, în ceea ce-l privea pe el, era disperat, durerea lui era de felul acela care nu te lasă să te vaiţi. Nu plângea şi nici nu gemea. Blestema şi sfida; ura pe Dumnezeu şi pe oameni şi începu să ducă o viaţă desfrânată.”

“La cincisprezece ani, ea era regina acestor ţinuturi; nici o fată nu se putea asemui cu ea; devenise o făptură încrezută şi îndărătnică! Trebuie să recunosc că, după ce trecuse de anii copilăriei, n-o mai iubeam atât şi o înfruntam destul de des, căutând să-i mai potolesc îngâmfarea. Totuşi ea n-a prins niciodată pică pe mine. Era de o statornicie uimitoare în ceea ce priveşte vechile ei sentimente; chiar dragostea pentru Heathcliff s-a menţinut neclintită; iar tânărul Linton, cu toată superioritatea lui, numai cu greu a izbutit să trezească în ea sentimente de profunzimea celor pe care le avea faţă de Heathcliff.”

“După cele cinci săptămâni petrecute la familia Linton, Catherine păstră legătura cu ei; şi cum nu voia să-şi dezvăluie defectele, căci avea destul bun-simţ pentru a-i fi ruşine să se poarte brutal cu nişte oameni care erau tot timpul atât de politicoşi cu ea, s-a impus fără să vrea bătrânilor, adică doamnei şi domnului Linton, arătându-se amabilă şi sensibilă când era împreună cu ei şi cucerind atât admiraţia Isabellei cât şi inima lui Edgar. La început aceste cuceriri au măgulit-o, căci era plină de ambiţie, şi astfel, fără a avea intenţia precisă de a induce în eroare pe cineva, a ajuns să-şi formeze un caracter dublu. În casa unde se vorbea despre Heathcliff ca despre un „derbedeu ordinar” şi „mai rău decât o brută” avea grijă să nu se poarte ca el; dar acasă la ea nu se osteni să aibă maniere elegante căci toată lumea ar fi râs de ea, nici să-şi frâneze firea-i sălbatică, de vreme ce acest efort nu i-ar fi sporit prestigiul şi nici nu i-ar fi adus laude.”

“Eu cred că vizitele lui Edgar nu-i prea plăceau domnişoarei Catherine. Ea nu era prefăcută, nu era o frivolă şi se vedea limpede că întâlnirile dintre cei doi prieteni ai ei îi displăceau. Căci dacă Heathcliff îşi arăta dispreţul faţă de Linton în prezenţa acestuia, ea nu-i putea da dreptate nici pe jumătate din cât îi dădea în absenţa lui; iar când Linton îşi manifesta dezgustul şi antipatia faţă de Heathcliff, nu cuteza să privească indiferentă aceste sentimente, dar se prefăcea că desconsiderarea tovarăşului ei de joacă o lasă rece!

Adeseori mă distram văzând încurcătura şi frământările ei tainice, pe care zadarnic se străduia să le ascundă ca să scape de batjocura mea.

Poate să vă pară că eram răutăcioasă, dar Catherine se arăta atât de trufaşă încât, până n-o umileai silind-o să se poarte cu mai multă smerenie, era cu neputinţă să-ţi fie milă de ea, chiar când suferea.”

 

“Se luptase multă vreme să ţină pasul la învăţătură cu Catherine, dar cedase cu mare, deşi nemărturisit, regret; cedase cu desăvârşire; şi când şi-a dat seama că-i sortit să decadă sub nivelul său de odinioară, nimic nu l-a mai putut convinge să facă măcar un singur pas pentru a se ridica. Şi atunci înfăţişarea începu să oglindească decăderea lui intelectuală: căpătă un umblet greoi şi o fizionomie grosolană. Avusese întotdeauna o fire închisă, dar în ultima vreme devenise atât de posac şi de sălbatic, încât părea aproape idiot; şi parcă-i făcea o plăcere sumbră să provoace mai curând aversiune decât stima puţinilor oameni pe care-i cunoştea.”

 

“Intră şi se apropie de cămin. Eu, crezând că vrea să-mi spună ceva, mi-am ridicat privirea. Expresia feţei ei părea tulburată şi speriată. Buzele-i erau întredeschise de parcă ar fi vrut să vorbească ; răsufla adânc dar, în loc să zică ceva, suspină. Eu am început să cânt din nou, căci nu uitasem cum se purtase mai adineauri cu mine.

— Unde-i Heathcliff? zise ea întrerupându-mă.

— Îşi vede de treabă în grajd, fu răspunsul meu.

El nu spuse nimic, probabil că aţipise. Urmă o altă tăcere, lungă, în timpul căreia am observat o lacrimă sau două alunecându-i de pe obraji pe pardoseala de piatră. „Oare i-o fi părând rău de purtarea ei ruşinoasă? m-am întrebat. Asta ar fi ceva cu totul nou, dar să aducă ea singură vorba despre ce-o doare… eu n-am s-o ajut!” Dar nici gând: pe ea nimic nu o tulbura în afară de lucrurile care-o priveau direct.

— Oh, Doamne! Vai de capul meu! strigă în sfârsit. Sunt foarte nenorocită!

— Păcat, observai eu, eşti prea pretenţioasă; ai mulţi prieteni, puţine griji şi tot nu eşti mulţumită!

— Nelly, vrei să-mi păstrezi taina? continuă şi, îngenunchind alături de mine, mă privi cu nişte ochi care te făceau să uiţi că eşti supărată, chiar dacă ai fi avut toate motivele din lume.

— E o taină care merită să fie păstrată? o întrebai pe un ton mai puţin morocănos.

— Da, şi mă chinuieşte şi trebuie s-o spun cuiva! Aş vrea să ştiu ce să fac. Astăzi, Edgar Linton m-a cerut în căsătorie, şi eu i-am dat un răspuns. Acum, înainte de a-ţi spune dacă am consimţit sau l-am respins, spune-mi dumneata ce ar fi trebuit să-i răspund.

— Dar zău, domnişoară Catherine, de unde vrei să ştiu eu? i-am zis. La drept vorbind, după spectacolul pe care l-ai dat în faţa lui azi după-amiază, ar fi mai cuminte să-l refuzi, căci dacă te-a cerut în căsătorie după cele ce-a văzut, ori e un prost fără pereche, ori un nebun periculos.

— Dacă vorbeşti aşa n-am să-ţi mai spun nimic, răspunse ea arţăgoasă, ridicându-se în picioare. Am primit, Nelly. Spune iute, am făcut bine sau rău?

— Ai primit! Atunci la ce bun să mai discutăm? Ţi-ai dat cuvântul şi nu-l mai poţi lua înapoi.

— Dar spune, spune… dacă am făcut bine! exclamă ea pe un ton iritat, împreunându-şi mâinile şi încruntându-se.

— Multe lucruri trebuie lămurite înainte de-a răspunde aşa cum se cuvine la întrebarea asta, zisei eu cu emfază. Mai întâi de toate, îl iubeşti pe domnul Edgar?

— Fireşte că-l iubesc. Cine nu l-ar iubi? răspunse ea.

Atunci i-am pus următoarele întrebări, care nu erau nepotrivite pentru o fată de douăzeci şi doi de ani, câţi avea.

— Pentru ce-l iubeşti, domnişoară Cathy?

— Prostii! îl iubesc… şi-atâta tot.

— Ba deloc, trebuie să-mi spui: pentru ce?

— Ei bine, pentru că e frumos şi-mi place să stau cu el.

— Prost lucru, am observat eu.

— Şi pentru că e tânăr şi vesel.

— Tot prost.

— Şi pentru că mă iubeşte.

— Asta n-are a face cu ce vorbim noi.

— Şi va fi bogat şi-mi convine să fiu cea mai mare doamnă de prin partea locului, şi să fiu mândră că am un bărbat ca el.

— Asta-i cel mai prost din toate. Şi acum spune-mi, cum îl iubeşti?

— Aşa cum iubeşte toată lumea… eşti cam prostuţă Nelly.

— Ba deloc, răspunde-mi.

— Iubesc pământul de sub picioarele lui, şi aerul de deasupra capului lui, şi orice obiect pe care îl atinge, şi fiecare vorbă pe care o rosteşte. Iubesc toate privirile lui, toate faptele şi toată făptura, aşa cum este. Acum ţi-am spus!

— Şi pentru ce?

— Aha! mă iei în bătaie de joc! Să ştii că e foarte urât ce faci! Pentru mine nu-i o glumă! zise tânăra îmbufnându-se şi întorcându-şi faţa către foc.

— Sunt foarte departe de glumă, domnişoară Catherine, răspunsei. Îl iubeşti pe domnul Edgar fiindcă e frumos şi tânăr şi vesel şi bogat şi te iubeşte. Ultimul motiv n-are nici o valoare, căci probabil l-ai iubi şi fără să te iubească el, iar dacă n-ar fi decât ăsta, nu l-ai iubi fără celelalte patru motive.

— Nu, sigur că nu. Dar dacă ar fi urât şi caraghios, mi-ar fi milă de el… poate l-aş urî.

— Dar sunt pe lume atâţia tineri frumoşi şi bogaţi; poate chiar mai frumoşi şi mai bogaţi, decât el. Ce te împiedică să-i iubeşti pe aceia?

— Chiar dacă sunt, nu mi-au ieşit în cale. N-am întâlnit nici unul ca Edgar.

— S-ar putea să întâlneşti. Şi-apoi domnul Edgar nu va fi întotdeauna frumos şi tânăr, şi poate că nu va fi nici întotdeauna bogat.

— Acum este. Şi pe mine nu mă interesează decât prezentul. Mi-ar plăcea dacă ai vorbi mai înţelept.

— Bine, atunci totul e în ordine: dacă nu te interesează decât prezentul, căsătoreşte-te cu domnul Linton.

— Pentru asta n-am nevoie de învoirea dumitale… am să mă căsătoresc cu el. Dar încă tot nu mi-ai spus dacă fac bine sau rău.

— Foarte bine faci, dacă oamenii fac bine căsătorindu-se numai pentru prezent. Şi acum, ia să auzim pentru ce eşti nefericită. Fratele dumitale va fi mulţumit; cred că bătrâna doamnă şi bătrânul domn Linton nu se vor împotrivi; vei scăpa dintr-un cămin dezordonat şi lipsit de confort şi vei intra într-o casă bogată şi respectabilă; apoi, îl iubeşti pe Edgar, şi Edgar te iubeşte. Totul pare să fie neted şi uşor. Unde-i piedica?

— Aici şi aici! răspunse Catherine lovindu-se cu o mână pe frunte şi cu alta pe piept, adică… adică acolo unde trăieşte sufletul. În capul meu şi în inima mea. Sunt încredinţată că greşesc.

— Ciudat, nu înţeleg.

—    Tocmai asta mi-e taina, şi dacă n-ai să-ţi baţi joc de mine, am să-ţi explic; nu ştiu să ţi-o spun clar, dar am să-ţi descriu cam ceea ce simt.

Se aşeză din nou lângă mine. Faţa îi deveni mai tristă şi mai gravă, iar mâinile împreunate tremurau.

— Nelly, dumneata nu visezi niciodată vise ciudate? întrebă ea brusc, după câteva clipe de gândire.

— Ba da, când şi când, îi răspunsei.

— Aşa şi eu. În viaţa mea am visat vise pe care nu le-am uitat niciodată, vise care m-au făcut să-mi schimb felul de a gândi. Ele mi-au pătruns întreaga fiinţă, aşa cum vinul pătrunde apa, şi au schimbat înclinările minţii mele. Şi iată un vis de acest fel: am să ţi-l povestesc… dar, bagă de seamă, nici măcar să nu zâmbeşti ascultându-l.

— Nu-mi povesti, domnişoară Catherine! strigai. Suntem destul de amărâţi şi fără să mai invocăm fantome şi năluci care să ne zăpăcească şi mai mult. Haide, haide, fii veselă, fii aşa cum eşti de obicei. Uită-te la micul Hareton! El nu visează nimic înspăimântător. Uite cât de dulce zâmbeşte în somn!

— Da, şi cât de dulce blestemă taică-su în singurătatea lui! Cred că-ţi aminteşti de Hindley din vremea când era ca acest copil bucălat; şi aproape tot atât de nevinovat ca şi el. Şi totuşi, Nelly, am să te silesc să mă asculţi; visul nu-i lung, şi astă-seară nu pot fi veselă.

— Nu vreau să-l aud, nu vreau să-l aud! repetam întruna enervată.

În vremea aceea eram superstiţioasă, credeam în vise — ca şi acum, de altfel. Iar înfăţişarea Catherinei avea o întunecare neobişnuită. De aceea m-am temut că povestea ei va fi ca o profeţie şi că mă va face să prevăd o catastrofă îngrozitoare. A fost nemulţumită, dar nu începu să-mi povestească imediat. Trecând numai în aparenţă la alt subiect, reîncepu după foarte puţină vreme:

— Dacă aş fi în cer, Nelly, aş fi din cale-afară de nenorocită. O dată am visat că eram acolo.

— Ţi-am spus că nu vreau să ascult visele dumitale, domnişoară Catherine! Mă duc să mă culc, o întrerupsei din nou.

Ea râse, reţinându-mă, căci făcusem o mişcare pentru a mă ridica de pe scaun.

— Asta nu-i nimic! strigă ea. Voiam numai să-ţi spun că cerul nu mi s-a părut un sălaş potrivit pentru mine şi mi se rupea inima de plâns. Doream să mă întorc din nou în pământ, iar îngerii s-au mâniat pe mine şi m-au azvârlit în mijlocul bălăriilor din vârful lui Wuthering Heights, unde m-am trezit plângând în hohote de fericire. Acest vis poate explica taina mea.

Îmi place tot atât de puţin să mă mărit cu Edgar Linton, cât să fiu în cer, şi dacă păcătosul din odaia aceea nu l-ar fi adus pe Heathcliff în halul în care se află, nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o fac. Acum însă, dacă m-aş mărita cu Heathcliff, m-aş simţi degradată, aşa că el nu va şti niciodată cât îl iubesc, nu pentru că-i frumos, Nelly, ci pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu — eu însămi. Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al lui şi al meu sunt la fel, iar între al lui Linton şi al meu e o deosebire ca între o rază de lună şi un fulger, sau între gheaţă şi foc.

Înainte de-a isprăvi aceste vorbe, mi-am dat seama că Heathcliff se află în odaie.

Simţind o mişcare uşoară, mi-am întors capul şi l-am văzut ridicându-se de pe bancă şi furişându-se afară, fără zgomot. Ascultase până când a auzit-o pe Catherine spunând că o căsătorie cu el ar degrada-o; dar după aceea n-a mai stat să asculte.

Oh, nu cred că m-a putut auzi prin uşă, zise ea. Dă-mi-l pe Hareton până pregăteşti masa şi, când vei fi gata, cheamă-mă să cinez cu voi. Nu sunt cu conştiinţa împăcată, simt nevoia să mă potolesc şi să mă conving că Heathcliff nu ştie nimic din ce-am vorbit noi. Nu-i aşa că n-a auzit? Nu-i aşa că el nu ştie ce înseamnă să fii îndrăgostit?

— Nu văd de ce n-ar şti şi el ca şi dumneata, răspunsei; şi dacă dumneata eşti aleasa inimii lui, va fi cea mai nefericită făptură care s-a născut vreodată! În ziua în care vei deveni doamna Linton, el îşi va pierde prietena, iubirea şi tot ce are pe lume! Te-ai gândit cum ai să suporţi despărţirea de el şi cum va putea îndura el să fie cu desăvârşire singur pe lume? Pentru că, domnişoară Catherine…

—    El cu desăvârşire singur pe lume! Noi despărţiţi! exclamă ea cu un accent de indignare. Cine poate să ne despartă, rogu-te? Nu, Ellen, cât timp voi trăi, nici o făptură muritoare nu mă va despărţi de el. Poate să se aleagă praful de toţi Lintonii de pe lume, căci eu tot nu voi consimţi să-l părăsesc pe Heathcliff! A, nu, n-am de gând să fac una ca asta… nici prin gând nu-mi trece! Dacă ăsta-i preţul, nu voi accepta să devin doamna Linton! Heathcliff va însemna pentru mine întotdeauna tot atât de mult cât şi până acum! Edgar trebuie să se dezbare de antipatia lui, tolerându-l. Şi aşa va şi face după ce va afla adevăratele mele sentimente pentru el. Nelly, îmi dau seama că mă socoteşti o ticăloasă egoistă. Dar nu te-ai gândit niciodată că dacă Heathcliff şi cu mine ne-am căsători am fi nişte cerşetori? Pe când dacă mă mărit cu Linton, îl pot ajuta şi pe Heathcliff să se ridice şi voi putea să-l scot de sub puterea fratelui meu.

În această lume, marile mele suferinţe au fost suferinţele lui Heathcliff: le-am văzut şi simţit pe toate de la început. Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama, aşa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă. Aşa că nu mai vorbi despre despărţirea noastră; e cu neputinţă, şi…

 

Când m-am întors, i-am şoptit Catherinei că eram sigură că Heathcliff a auzit o parte din cele ce-mi spusese şi l-am văzut ieşind din bucătărie tocmai când se plângea de purtarea lui Hindley faţă de el. Catherine sări în picioare foarte speriată, îl trânti pe Hareton pe un scaun şi porni în goană în căutarea prietenului ei fără a mai pierde vremea să se gândească pentru ce e atât de tulburată sau de ce spusele ei l-au putut îndurera pe Heathcliff. Lipsi atât de mult, încât Joseph ne propuse să nu-i mai aşteptăm.”

 

“Noaptea era neobişnuit de neagră pentru vreme de vară; se vedea că norii sunt încărcaţi de fulgere, şi eu am spus că cel mai cuminte ar fi să şedem cu toţii liniştiţi, fără să ne mai frământăm, căci ploaia care se apropia îl va aduce, desigur, acasă. Dar pe Catherine n-am putut-o convinge să se liniştească. Umbla fără astâmpăr încoace şi-ncolo, de la poartă la uşă, într-o stare de surescitare nemaipomenită; în cele din urmă rămase nemişcată lângă zidul casei, aproape de şosea, fără a ţine seama de strigătele mele, de bubuitul tunetelor şi de picăturile mari de ploaie care începuseră să cadă în jurul ei. Din când în când striga; apoi asculta şi până la urmă plânse în gura mare. Plângea atât de amarnic, încât nici Hareton şi nici un alt copil n-ar fi putut-o întrece.”

 

“Către miezul nopţii eram încă de veghe cu toţii; furtuna se apropiase şi vuia din plin, cu furie, peste Wuthering Heights. Vântul era năprasnic, ca şi tunetele, care nu mai conteneau.

Unul din pomii de la colţul casei se prăbuşi, spintecat în două. O cracă enormă căzu de-a curmezişul pe acoperiş şi dărâmă o parte din coşul căminului, zvârlind cu zgomot o avalanşă de pietre şi-un nor de funingine în soba din bucătărie. Ni se păru că trăsnetul se prăvălise chiar în mijlocul nostru, şi Joseph căzu în genunchi, implorându-l pe Dumnezeu să-şi aducă amintede patriarhii Noe şi Lot şi, ca în vremurile de demult, să-i cruţe pe cei drepţi şi să-i lovească pe nelegiuiţi. Mie mi se părea că judecata cerului se abătuse asupra noastră. Iona, după părerea mea, era domnul Earnshaw, şi pentru a vedea dacă mai este în viaţă, am scuturat clanţa vizuinii lui. Mi-a răspuns într-un mod care l-a făcut pe Joseph să vocifereze şi mai tare decât până atunci, rugându-l pe Dumnezeu să facă o mare deosebire între oamenii sfinţi ca el şi cei păcătoşi ca stăpânul său. Dar în douăzeci de minute furtuna trecu, lăsându-ne pe toţi teferi, afară de Cathy, care, refuzând cu încăpăţânare să se adăpostească, rămăsese afară cu capul descoperit şi fără nimic pe spate, aşa că era udă până la piele. Intră, se culcă pe o bancă aşa udă cum era şi se întoarse către spetează cu faţa îngropată în mâini.”

 

“Era o dimineaţă proaspătă şi rece; am deschis fereastra, şi odaia s-a umplut de miresmele dulci ce veneau din grădină, dar Catherine mi-a strigat pe un ton mânios:

— Ellen, închide fereastra! Mor de frig! Iar când se apropie de focul aproape stins, dinţii îi clănţăneau.

— E bolnavă, zise Hindley prinzând-o de încheietura mâinii. Cred că de aceea n-a vrut să se culce. Dă-o dracului de treabă! Nu mai vreau să văd boală în casa asta! Ce-ţi veni să stai în ploaie?”

 

“Catherine avea când şi când epoci de tristeţe şi tăcere: soţul ei le respecta cu dragoste şi fără a o întreba nimic, atribuindu-le transformărilor survenite în constituţia ei cu prilejul bolii de care suferise, întrucât înainte de asta Catherine nu avusese niciodată vreo depresiune nervoasă. Înseninarea ei era întâmpinată prin propria lui înseninare. Aş putea afirma că erau într-adevăr profund fericiţi, din ce în ce mai fericiţi.”

 

“am văzut un bărbat voinic, îmbrăcat într-o haină de culoare închisă; iar faţa şi părul îi erau de asemeni de culoare închisă. Stătea rezemat de perete şi ţinea degetele pe clanţă, ca şi cum ar fi avut de gând să deschidă uşa. „Cine să fie? mi-am zis. Domnul Earnshaw? Ah, nu! Glasul ăsta nu seamănă cu glasul lui.”

— Aştept aici de-un ceas, începu; mă uitam la el cu ochii mari deschişi; în jurul nostru domnea o tăcere de mormânt. N-am cutezat să intru. Nu mă cunoşti? Uită-te la mine, doar nu sunt străin! O rază de lună căzu pe faţa lui. Obrajii îi erau palizi şi pe jumătate acoperiţi de favoriţi negri, sprâncenele căzute, iar ochii, ciudaţi, adânciţi în orbite. I-am recunoscut ochii.

— Ce?! strigai ridicându-mi mâinile de uluire, neştiind dacă e om din lumea asta sau o nălucă. Ce? Te-ai întors? Eşti chiar tu? Tu eşti?

— Da, eu, Heathcliff, răspunse el, ridicându-şi privirea spre ferestrele casei, ce străluceau în razele lunii pe care o oglindeau; dar din dosul lor nu se strecura nici o dâră de lumină.”

 

“Catherine, după ce urcase scările în goană, apăru cu răsuflarea tăiată, năucă şi prea emoţionată ca să-şi poată arăta bucuria. De fapt, după faţa ei ai fi putut bănui că asupră-i se abătuse mai degrabă o mare nenorocire.

— Oh! Edgar! Edgar! spuse ea gâfâind şi îmbrăţişându-l. Oh! scumpul meu Edgar!

Heathcliff s-a întors…s-a întors! Şi-l strânse atât de tare în braţe, de era gata să-l înăbuşe.

— Bine, bine, strigă soţul pe un ton cam supărat. Pentru atâta lucru nu-i nevoie să mă sugrumi! Niciodată omul acesta nu mi s-a părut a fi o comoară nepreţuită. Nu văd de ce eşti atât de emoţionată!”

 

“Dar pe chipul stăpânei străluci un alt sentiment când prietenul ei apăru în prag; sări spre el, îl luă de mâini şi-l conduse la Linton, apoi prinse degetele şovăitoare ale lui Linton şi le vârî în cele ale musafirului. Iar eu, văzîndu-l acum bine pe Heathcliff în lumina focului şi a lumânărilor, am rămas uluită de cât se schimbase. Devenise un bărbat voinic, atletic, bine legat; pe lângă el stăpânul meu părea un adolescent firav. Ţinuta lui dreaptă te făcea să crezi că fusese în armată. Trăsăturile hotărâte dădeau feţei lui o expresie mult mai matură decât cea a domnului Linton; părea inteligent şi nu mai avea nici o urmă a grosolăniei lui din trecut. În sprâncenele joase, încruntate, şi în ochii plini de-un foc negru se mai ascundea încă o sălbăticie pe jumătate îmblânzită, dar desăvârşit stăpânită; manierele lui distinse, cu toate că nu mai păstrau nici o urmă de stângăcie, erau totuşi prea dure pentru a fi graţioase.”

 

“Se aşeză pe un fotoliu în faţa doamnei Catherine, care sta cu privirea aţintită asupra lui de parcă s-ar fi temut că, dacă-l scapă din ochi, ar putea să dispară. Heathcliff nu-şi ridica prea des ochii către ea: o privire fugară aruncată din când în când îi era de-ajuns; dar de fiecare dată licăririle ochilor săi oglindeau încântarea nedomolită pe care o sorbea din ochii ei. Erau prea cuprinşi de bucuria lor reciprocă pentru a se simţi stingheriţi de ceva sau cineva. Pentru domnul Edgar însă, lucrurile stăteau altfel; pălise de supărare, sentiment care ajunse la culme când doamna se ridică şi, trecând de cealaltă parte a covorului, prinse din nou mâinile lui Heathclifff şi râse de parcă nu mai era în toate minţile.”

 

“— Oh, scumpa mea! Credeam că-s acasă, zise suspinând. Credeam că sunt culcată în camera mea de la Wuthering Heights. Pentru că sunt slăbită, creierul meu s-a zăpăcit şi-am ţipat fără voie. Nu spune nimic, dar stai cu mine, mi-e frică să adorm, visele mă îngrozesc.

— Un somn sănătos ţi-ar face bine, doamnă, i-am răspuns; şi sper că suferinţa asta te va împiedica să mai încerci vreodată să te omori nemâncând.

– Oh! Numai de-aş fi în patul meu, în casa de odinioară! continuă ea cu amărăciune, frângându-şi mâinile! Şi vântul acela care răsună în brazii de lângă gard! Lasă-mă să-l simt… vine de-a dreptul de pe dealuri… lasă-mă să sorb o suflare!

Pentru a o potoli, am întredeschis pentru câteva secunde fereastra. Un vânt rece străbătu prin ea; am închis-o şi m-am întors la locul meu. Zăcea liniştită, cu obrazul scăldat în lacrimi. Epuizarea corpului îi înfrânsese cu desăvârşire agitaţia; fioroasa noastră Catherine nu mai era decât un biet copil plângăreţ.”

 

“Înainte de a-mi veni în fire, încât să văd şi să aud, începuse să se lumineze de ziuă şi, Nelly, am să-ţi spun la ce m-am gândit, şi gândul ăsta mi-a revenit mereu şi mereu, de ajunsesem să mă îndoiesc dacă mai sunt zdravănă la minte. Cum eram culcată pe jos, cu capul rezemat de piciorul mesei, şi abia văzând, şters de tot, pătratul cenuşiu al ferestrei, mi s-a părut că sunt închisă în patul meu cu tăblii de stejar de-acasă; atunci am simţit o durere sfâşietoare în inimă, dar acum, trează, n-o mai ţin minte. M-am gândit şi m-am tot gândit ca să descopăr ce-ar fi putut fi, şi, foarte ciudat, din amintire mi se şterseseră cu desăvârşire ultmiii şapte ani ai vieţii! Nu-mi aduceam aminte nici c-ar fi existat. Eram copil, tata fusese tocmai înmormântat şi suferinţa mea se născuse din pricina despărţirii de Heathcliff, poruncită de Hindley.”

 

“Şi, ridicându-se din pat, înainte de a o putea impiedica, străbătu odaia clătinându-se pe picioare, deschise larg fereastra, se aplecă în afară neţinând seama de aerul îngheţat care trecea peste umerii ei ca un cuţit ascuţit. Eu am rugat-o să plece de la fereastră, şi în cele din urmă am încercat s-o forţez. Dar foarte curând mi-am dat seama că în delir puterea ei depăşea cu mult puterea mea (acţiunile ce au urmat şi vorbele fără şir pe care le-a spus m-au convins că delira). Afară nu era lună şi totul rămânea acoperit de o beznă ceţoasă; nu se vedea nici o licărire de lumină de la vreo casă din apropiere sau din depărtare… toate se stinseseră de mult, iar cele din Wuthering Heights nu se vedeau niciodată. Totuşi susţinea că le vede strălucind.

— Uită-te! strigă ea cu elan, odaia aia în care arde lumina e odaia mea, şi pomii se leagănă în faţa ei, iar cealaltă lumânare e în mansarda lui Joseph, Joseph veghează până târziu, nu-i aşa? Aşteaptă până mă întorc eu, ca să încuie poarta. Bine, mai are de aşteptat! E-o călătorie grea, şi inima mea e prea tristă ca s-o fac acum. Şi pentru ca să facem acest drum trebuie să trecem pe la cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton! De câte ori n-am ţinut împreună piept fantomelor de-acolo; ne făceam unul altuia curaj să stăm printre morminte şi să chemăm fantomele să iasă. Heathcliff, dacă ţi-aş spune să faci asta acum, ai avea îndrăzneala? Dacă da, să ştii că rămân prietenă cu tine. Nu vreau să zac acolo singură! Ãia pot să mă îngroape la o adâncime de douăsprezece picioare şi să răstoarne şi biserica peste mine, dar eu n-o să mă liniştesc până n-ai să fii şi tu cu mine. Nu, n-o să mă liniştesc! Se opri şi reîncepu cu un zâmbet ciudat: Stă pe gânduri… ar vrea să vin eu la el! Dacă-i aşa, găseşte-mi un drum! Dar nu prin curtea bisericii. Umbli cam încet. Fii mulţumit: m-ai urmat întotdeauna!”

 

“Când a văzut că nu ştiu nimic, mi-a spus cum că un domn şi-o doamnă s-au oprit la atelierul unui potcovar, la două mile de Gimmerton, să întărească o potcoavă, asta nu cu mult după miezul nopţii, şi, cum fata fierarului s-a sculat să iscodească cine erau, i-a recunoscut imediat pe amândoi. Zice că a văzut cum bărbatul — era Heathcliff, a fost sigură, de altfel nimeni nu-l poate lua drept altul — a pus în mâna tatălui ei un ban de aur. Obrazul doamnei era acoperit cu gluga mantiei, dar a dorit să bea o înghiţitură de apă şi-n timp ce bea, mantia a lunecat, şi fata a văzut-o desluşit. Când au pornit din nou, Heathcliff ţinea amândouă frâiele şi s-au întors cu spatele spre sat şi-au gonit cât au putut de iute pe drumurile alea rele.”

 

“dimineaţă, domnul Linton îi pusese pe pernă un buchet de şofran auriu. În ochii ei, care de multă vreme nu mai avuseseră nici o licărire de plăcere, apăru strălucirea bucuriei când văzu florile şi le strânse la piept.

— Astea sunt primele flori la Heights, exclamă ea. Şi-mi reamintesc de vântul dulce care topeşte gheaţa, de razele calde ale soarelui şi de zăpada aproape topită. Edgar, nu-i aşa că vântul bate dinspre miazăzi şi nu mai e zăpadă?

— Pe-aici zăpada s-a topit aproape toată, scumpa mea, răspunse Edgar, nu văd decât două petice albe pe tot întinsul dealurilor; cerul e albastru, ciocârliile cântă, izvoarele şi pâraiele sunt pline, gata să se reverse. Catherine, primăvara trecută, pe vremea asta, doream să te am sub acest acoperiş; acum aş dori să fii la o depărtare de-o milă sau două, sus pe dealurile acelea, unde adie un aer atât de dulce, încât am impresia că te-ar tămădui.

— N-am să mă mai duc prin locurile acelea decât o singură dată, zise bolnava, dar atunci tu ai să mă părăseşti, iar eu am să rămân acolo pentru totdeauna. În primăvara viitoare ai să doreşti din nou să mă ai sub acest acoperiş, ai să priveşti în urmă şi-ai să te gândeşti că astăzi erai fericit.”

 

“domnul Heathcliff e om? Dacă da, atunci e nebun? Dacă nu, e un diavol? N-am să-ţi scriu motivele care mă fac să-ţi pun această întrebare, dar te implor, explică-mi, dacă poţi, cu cine m-am măritat.”

 

“Somnul mi-a fost adânc şi dulce, dar domnul Heathcliff, care tocmai intrase, m-a trezit mult prea devreme, întrebându-mă cu felul lui amabil ce fac acolo. Eu i-am spus că am stat de veghe până târziu, pentru că cheia camerei noastre era în buzunarul lui. Cuvântul „noastre” a însemnat pentru el o jignire mortală. S-a jurat că nu era şi nu va fi niciodată camera mea şi că el va… Nu-ţi pot repeta vorbele pe care mi le-a spus şi nici nu-ţi pot descrie cum obişnuieşte să se poarte; dar pot să-ţi spun că e ingenios şi neostenit în strădania de a mă face să-l urăsc. Câteodată uimirea mea e atât de mare, încât îmi micşorează spaima. Totuşi te asigur că un tigru sau un şarpe veninos n-ar putea deştepta în mine o groază egală cu cea pe care o trezeşte el. Mi-a spus că biata Catherine e bolnavă, aruncând toată vina pe fratele meu şi făgăduindu-mi că în locul lui Edgar voi suferi eu, asta până va putea pune mâna pe el.

Îl urăsc… sunt distrusă… am fost o nebună!”

 

“N-am văzut niciodată un spectacol mai înfiorător şi mai jalnic decât cel pe care mi l-a oferit casa aceea atât de veselă odinioară! Trebuie să mărturisesc că, de eram eu în locul tinerei doamne, aş fi măturat măcar căminul şi aş fi şters mesele cu o cârpă de praf. Dar ea se lăsase covârşită de nepăsarea celor din jur. Faţa ei frumoasă era gălbejită şi apatică, părul neondulat — câteva bucle îi atârnau alene pe umeri, iar câteva erau strânse în jurul capului. Probabil că nu se atinsese din ajun de veşmintele ei. Hindley nu se afla acolo. Domnul Heathcliff şedea la o masă şi-şi răsfoia carnetul, dar când am intrat s-a ridicat în picioare, m-a întrebat foarte prietenos de sănătate, şi mi-a oferit un scaun. Numai el avea o înfăţişare ca lumea în încăperea aceea. Mi se păru chiar că arăta mai bine ca niciodată. Împrejurările vieţii le schimbaseră atât de mult situaţia, încât, dacă i-ar fi văzut un străin, ar fi putut crede că el e născut şi crescut ca un „gentleman”, iar soţia lui ca o biată femeie de rând!”

 

“În cea mai nefericită perioadă a vieţii mele m-a chinuit şi pe mine îndoiala; cu această temere m-am întors aici astă-vară, dar acum numai dacă mi-o va spune ea, cu gura ei, aş mai putea admite o asemenea idee înfiorătoare. Şi atunci Linton n-ar mai însemna nimic, nici Hindley, nici toate visele pe care le-am visat vreodată. Viitorul meu ar fi cuprins în două vorbe: „moarte” şi „iad”. Viaţa, după pierderea ei ar fi un iad. Am fost un nătărău când mi-am închipuit că preţuia dragostea lui Edgar Linton mai mult decât pe-a mea. Dacă el ar iubi cu toate puterile făpturii sale firave, n-ar putea iubi nici în optzeci de ani atât cât pot iubi eu într-o zi. Iar inima Catherinei este tot atât de fierbinte ca şi a mea, şi mai degrabă ar putea încăpea toată apa mării într-un şipot decât să poată pune Linton stăpânire pe toată dragostea ei. Hm! Poate că ţine ceva mai mult la el decât la câinele sau la calul ei. În el nu găseşte să iubească ceea ce găseşte în mine, şi cum l-ar putea iubi pentru ceea ce n-are?”

 

“Şi-a închipuit că sunt un erou de roman şi a sperat o îngăduinţă nemărginită din partea devotamentului meu cavaleresc. Mi-e greu s-o consider drept o făptură raţională, căci a dat dovadă de prea multă încăpăţânare când şi-a format ideile fanteziste despre caracterul meu, şi a acţionat apoi în virtutea iluziilor false cu care s-a hrănit. Dar acuma, în sfârşit, cred că începe să mă cunoască. Nu mai observ zâmbetele acelea naive şi strâmbăturile care mă enervau atâta la început şi nici incapacitatea prostească de a înţelege că-i vorbeam serios când îi spuneam ce cred despre îngâmfarea ei şi despre ea însăşi. Iar efortul de a dobândi perspicacitatea necesară pentru a-şi da seama că n-o iubesc mă uimeşte. Într-o vreme credeam că nimic n-o va putea face să înţeleagă asta! Şi totuşi parcă n-a înţeles tocmai bine, căci azi-dimineaţă m-a anunţat, făcându-mi dovada inteligenţei sale nemaipomenite, că am izbutit s-o fac să mă urască.”

 

“Trebuie ori să te conving, ori să te silesc să mă ajuţi s-o văd pe Catherine, şi încă fără întârziere. Îţi jur că nu vreau să fac nici un rău. Nu vreau să provoc nici o tulburare, nu vreau să-l scot din fire sau să-l insult pe domnul Linton. Nu vreau decât să aflu din gura ei cum se simte şi pentru ce s-a îmbolnăvit, şi s-o întreb ce-aş putea face pentru ea! Astă-noapte am stat timp de şase ore în grădina de la Grange, iar la noapte mă duc iar, până când voi găsi prilejul de a intra.”

 

“Îmi spui că nu pomeneşte niciodată numele meu şi nimeni nu-i vorbeşte despre mine. Cui să i-l pomenească de vreme ce sunt un subiect interzis în casa aceea? Catherine crede că voi toţi sunteţi iscoadele bărbatului ei. Oh, nu mă îndoiesc că trăieşte ca-n iad în mijlocul vostru! Iar tăcerea ei mă face să-mi dau foarte bine seama de ceea ce simte. Spui că uneori n-are pic de odihnă şi pare speriată: ăsta-i semn de linişte? Îmi spui că nu-i în toate minţile. Cum dracu ar putea fi altfel când trăieşte într-o izolare aşa de groaznică? Şi făptura aceea, nesărată, slăbănoagă şi demnă de milă o îngrijeşte din ,,datorie” şi „omenie”! Din „milă” şi „caritate”! Iar dacă el speră că îşi va recăpăta puterile datorită îngrijirilor lui superficiale, e ca şi cum ar sădi un stejar într-un ghiveci de flori şi-ar aştepta apoi să-l vadă crescând.”

 

“Doamna Linton, îmbrăcată într-o rochie largă, albă, cu un şal uşor pe umeri, şedea, ca de obicei, în dreptul ferestrei deschise. La începutul bolii, mult din părul ei bogat şi lung căzuse; acum îl purta pieptănat simplu, cu buclele lui naturale date spre spate şi tâmple. Înfăţişarea îi era schimbată, aşa cum îi spusesem şi lui Heathcliff, dar când stătea liniştită, schimbarea aceasta îi dădea o frumuseţe supraomenească. Strălucirii de odinioară a ochilor îi luase locul o lumină visătoare şi melancolică. Părea că nu se uită în jurul ei, ci departe, foarte departe… parcă dincolo de această lume. Catherine, de când se mai împlinise la faţă, îşi pierduse aspectul răvăşit, dar paloarea, cât şi expresia de rătăcire, specifică stării ei mintale, oglindind încă în mod dureros boala, o făceau şi mai atrăgătoare. Toate acestea erau pentru mine, şi cred că şi pentru oricine o vedea, nu dovezi de convalescenţă, ci peceţi puse pe o fiinţă sortită morţii.”

 

“Vreo cinci minute n-a scos nici o vorbă, şi nici n-a lăsat-o din braţe; în acest timp, cred că i-a dat atâtea sărutări câte n-a dat el în toată viaţa lui. Dar stăpâna mea a fost cea care l-a sărutat mai întâi; iar eu am văzut că el era atât de îndurerat, încât nu se putea uita la faţa ei!

Din clipa când a dat cu ochii de ea, a fost cutremurat de convingerea pe care-o aveam şi eu că nu se putea spera într-o tămăduire deplină — că era definitiv condamnată la moarte.”

 

“— Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă… crudă şi falsă. De ce m-ai dispreţuit? De ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, Cathy? Nu găsesc nici un cuvânt de mângâiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să plângi, poţi să-mi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde… te vor condamna. M-ai iubit… atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept… răspunde-mi… m-ai părăsit pentru un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă de Linton? Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! „Tu”, de bunăvoie, ai făcut-o: nu eu ţi-am zdrobit inima… tu ţi-ai zdrobit-o, şi, zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o şi pe-a mea. Pentru mine e şi mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu.. Doamne! „Ţie” ţi-ar plăcea să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?

— Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! zise Catherine plângând în hohote. Dac-am greşit, îmi plătesc greşeala cu viaţa. E destul! Şi tu m-ai părăsit, dar eu nu te condamn! Te iert. Iartă-mă şi tu!

— E greu să ierţi când vezi ochii ăştia şi simţi mâinile astea slabe, răspunse el.  Sărută-mă din nou şi nu mă lăsa să-ţi văd ochii! Te iert pentru ce mi-ai făcut. Îmi iubesc ucigaşul…dar pe-al „tău” cum l-aş putea iubi?

Rămaseră tăcuţi, cu feţele ascunse una într-alta şi cu obrazul unuia spălat de lacrimile celuilalt. În cele din urmă cred că plângeau amândoi; se pare că şi Heathcliff „putea” plânge într-o clipă rară ca aceasta.”

 

“Către ora douăsprezece noaptea veni pe lume Catherine, cea pe care-aţi văzut-o la Wuthering Heights; un copil firav, născut la şapte luni. Două ore după aceea mama muri, fără a fi îndeajuns de conştientă pentru a-şi da seama de lipsa lui Heathcliff sau pentru a-l recunoaşte pe Edgar.”

 

“Chipul lui tânăr şi pur părea aproape tot atât de lipsit de viaţă şi aproape tot atât de nemişcat ca şi al moartei. Numai că al lui exprima oboseala unui chin istovitor, pe când al ei o pace desăvârşită. Fruntea senină, pleoapele închise, buzele zâmbind: nici un înger din cer n-ar fi putut fi mai frumos decât Catherine. Iar eu am fost cuprinsă de aceeaşi linişte nesfârşită în care odihnea fosta mea stăpână. Sufletul meu n-a fost niciodată într-o stare mai înălţătoare decât cea pe care o resimţeam privind imaginea netulburată a liniştii divine. Fără să vreau am auzit în mine ecoul cuvintelor spuse de ea cu câteva ore în urmă: „Incomparabil mai departe şi mai presus de voi toţi!” Indiferent dacă era încă pe pământ sau ajunsese în cer, sufletul ei se afla la Dumnezeu!”

 

“Era acolo, în parc… la o depărtare de câţiva paşi. Stătea rezemat de un frasin bătrân: n-avea pălărie, iar părul i se umezise de roua scuturată de pe crengile înmugurite. Stătuse multă vreme aşa, nemişcat, căci am văzut o pereche de mierle care, preocupate să-şi facă cuibul, zburau de colo, colo, foarte aproape de el, nestingherite, de parcă şi el ar fi fost un trunchi de copac. Când m-am apropiat, păsările şi-au luat zborul, iar el şi-a ridicat ochii şi-a zis:

— A murit, nu te-am aşteptat pe dumneata ca să-mi spui asta. Lasă batista, nu boci în faţa mea. Blestemaţi fiţi cu toţii, ea n-are nevoie de lacrimile „voastre”!

Plângeam atât de mila lui cât şi de mila ei; uneori ne e milă de făpturile care nu simt nimic nici pentru ele, nici pentru alţii. Când i-am văzut faţa, mi-am dat seama că ştia de nenorocirea care se întâmplase, şi un gând ciudat îmi trecu prin minte: că inima i se potolise şi se ruga, căci buzele i se mişcau şi privirile îi erau plecate în pământ.

— Da, a murit, i-am răspuns, oprindu-mi hohotele de plâns şi ştergându-mi obrajii.”

 

“A fost o mincinoasă până la sfârşit! Unde e? Nu-i „acolo”… nu-i în cer… n-a pierit… unde-i? Oh! Ai spus că nu-ţi pasă de suferinţele mele! Eu n-am decât o singură rugăciune… şi-am s-o repet până-mi va înţepeni limba… Catherine Earnshaw, să n-ai linişte câtă vreme sunt eu în viaţă! Ai spus că eu te-am ucis… atunci vino şi mă urmăreşte! Cei ucişi îşi urmăresc ucigaşii, cred. Rămâi cu mine întotdeauna… fă-mă să înnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul ăsta unde nu te pot găsi! O, Doamne! Nu găsesc cuvinte! „Nu” pot trăi fără viaţa mea! „Nu” pot trăi fără sufletul meu!

Îşi izbi capul de trunchiul noduros al copacului şi, ridicându-şi privirea, începu să urle, dar nu ca un om, ci ca o fiară străpunsă de cuţite şi suliţe. Am observat pe scoarţa copacului mai multe dâre de sânge; mâna şi fruntea îi erau, de asemenea, însângerate. Probabil că scena la care am fost martoră se repetase şi în cursul nopţii. N-aş putea spune că mi-a provocat milă… mai degrabă m-a înspăimântat; totuşi nu-mi venea să-l las acolo în starea aceea. Dar în clipa în care şi-a revenit destul ca să observe că privirile mele îl urmăresc, mi-a poruncit, răcnind, să plec; iar eu l-am ascultat. Durerea lui depăşea priceperea mea de a-l linişti sau mângâia!”

 

cand-te-gasesti-la-o-rascruce-de-drumuri-si-nu-sti_83265b221d2e1e

“Heathcliff îşi petrecu toate nopţile în grădină, dar ştiam c-ar vrea să intre înăuntru dacă s-ar fi putut. Şi marţi, puţin după ce se întunecase, când stăpânul meu, frânt de oboseală, fu silit să se retragă pentru două ore, mişcată de perseverenţa lui, m-am dus şi-am deschis una din ferestre, vrând să-i dau prilejul să-şi ia rămas bun de la chipul palid al idolului său. Profită numaidecât de ocazie, dar cu prudenţă. Atât a fost de prundent, încât n-a făcut nici cel mai mic zgomot care să-i fi putut trăda prezenţa. Şi adevărul e că nici eu n-aş fi ştiut că fusese acolo dacă n-aş fi văzut că vălul de pe faţa moartei nu mai era aşezat ca înainte şi dacă n-aş fi observat, jos, o buclă de păr blond, legată cu un fir de argint; după ce-am cercetat-o, m-am convins că fusese scoasă din medalionul de la gâtul doamnei Linton. Heathcliff deschisese bijuteria, azvârlise conţinutul şi pusese în loc o buclă neagră din părul lui. Eu le-am împletit pe amândouă şi le-am închis apoi în medalion.”

 

“Locul unde urma să fie înmormântată Catherine, spre mirarea sătenilor, n-a fost nici în capelă, în cavoul familiei Linton, nici lângă mormintele rudelor ei, ci în altă parte. Fu săpat pe povârnişul verde din colţul cimitirului, unde zidul era atât de scund, încât buruienile şi afinii de pe dealuri se căţăraseră pe el şi trecuseră de cealaltă parte; acum e aproape acoperit de un dâmb de turbă. Soţul ei odihneşte în acelaşi loc, şi fiecare îşi are mormântul însemnat cu câte o simplă piatră funerară la cap şi o lespede cenuşie la picioare.”

 

“Vinerea aceea a fost ultima zi frumoasă; în aceeaşi seară vremea s-a stricat pentru o lună întreagă. Vântul a început să bată de la miazăzi spre miazănoapte, aducând mai întâi ploaie, apoi lapoviţă şi zăpadă. A doua zi nici nu-ţi venea să crezi că avuseserăm trei săptămâni de vară: florile de şofran şi ciuboţica-cucului erau acoperite de zăpadă, mierlele tăcuseră, frunzele tinere de pe lăstare erau pişcate şi înnegrite de frig. Şi, vai, ce dimineaţă tristă, îngheţată şi întunecată fusese!”

 

“Nepoftita era doamna Isabella Heathcliff. Înfăţişarea ei nu-i explica deloc râsul: părul îi era răsfirat pe umeri, ud leoarcă de zăpadă şi apă; era îmbrăcată în rochia-i tinerească pe care o purta de obicei, mult mai potrivită cu vârsta decât cu situaţia ei —o rochie uşoară, cu mâneci scurte — şi nu avea nimic pe cap sau în jurul gâtului. De udă ce era, rochia de mătase subţire i se lipise de trup: iar în picioare purta nişte papuci subţiri. Sub ureche i se vedea o tăietură adâncă, pe care numai frigul o împiedica să sângereze din plin; faţa, albă ca varul, era zgâriată şi învineţită, şi abia se mai putea ţine pe picioare de ostenită ce era.”

 

“Să nu crezi că nu-mi pasă de Catherine pentru că m-am purtat ca o nebună când am intrat aici! Am plâns şi eu amarnic… da, căci am avut mai multe motive de plâns decât oricine. Ne-am despărţit certate, ţii minte, şi asta n-am să mi-o iert niciodată. Dar, cu toate acestea, n-am putut împărtăşi durerea lui Heathcliff… bestia! Oh, dă-mi, te rog, vătraiul. Uite, ăsta-i ultimul lucru pe care-l am de la el.

Îşi scoase inelul de aur de pe degetul mijlociu şi-l aruncă jos. Am să-l fărâm! continuă ea, lovindu-l cu piciorul, şi-apoi am să-l ard. Luă şi aruncă obiectul deformat în mijlocul cărbunilor încinşi. Na! Are să-mi cumpere altul dacă mă voi duce vreodată la el. E-n stare să vină după mine să mă caute, şi asta numai pentru a-l necăji pe Edgar. Nu îndrăznesc să rămân aici, ca nu cumva să se nască ideea asta în capul lui afurisit. Şi de altfel Edgar n-a fost bun cu mine, nu-i aşa? Nu vreau să vin să-i implor ajutorul, dar nici nu vreau să-i fac şi mai multe necazuri. Am fost silită să mă adăpostesc aici; dar dacă n-aş fi ştiut că e în camera lui, m-aş fi oprit la bucătărie, m-aş fi spălat pe obraz, m-aş fi încălzit, te-aş fi trimis să-mi aduci cele trebuincioase şi aş fi plecat din nou, oriunde, departe de blestematul meu de… de diavolul acela cu chip de om!”

 

“Mi-a distrus cu desăvârşire dragostea, aşa că acum sunt liberă. Îmi mai pot însă aduce aminte cât de mult l-am iubit, şi-mi mai pot încă închipui, dar vag de tot, că l-aş putea iubi din nou, dacă… dar nu, nu! Chiar dacă m-ar fi iubit la nebunie, firea lui drăcească tot s-ar fi dezvăluit într-un fel sau altul. Catherine a avut un gust îngrozitor de pervers dacă, deşi îl cunoştea atât de bine, a ţinut atât de mult la el. Monstrul! De-ar dispărea de pe faţa pământului şi din amintirea mea!

— Taci, taci! Şi el e făptură omenescă! i-am spus. Fii mai miloasă! Există şi oameni mai răi decât el!

— Nu-i făptură omenească, răspunse ea, şi n-are dreptul la milă. I-am dăruit inima mea: a luat-o şi-a zdrobit-o de moarte, apoi mi-a azvârlit-o înapoi. Oamenii simt cu inima, Ellen, dar de când mi-a distrus inima, nu mai am puterea să simt ceva pentru el, nu pot chiar de-ar fi să geamă până-n ziua morţii şi de-ar vărsa lacrimi de sânge pentru Catherine! Nu, întradevăr, nu pot, nu mai pot!”

 

“Heathcliff n-a observat ce fac, aşa că mi-am ridicat privirea şi m-am uitat la el nestingherită, parc-aş fi avut în faţă o stană de piatră. Fruntea lui, care odinioară mi se păruse atât de energică şi acum mi se părea atât de diabolică, era umbrită de un nor greu. Iar ochii de vasilisc erau aproape stinşi de-atâta nesomn, poate şi de atâta plâns, căci genele îi erau încă umede. De pe buze îi dispăruse rânjetul acela fioros; acum erau pecetluite de o tristeţe nespusă. Să fi fost altul, mi-aş fi acoperit faţa, ca să nu mai văd asemenea durere. Dar fiind vorba de el, am fost încântată.”

 

“Trăsura a dus-o şi n-a mai venit niciodată prin partea locului; iar după ce lucrurile s-au mai potolit, ea şi stăpânul şi-au scris mereu. Cred că noua ei reşedinţă era undeva în Sud, aproape de Londra. Acolo, la câteva luni după fugă, născu un băiat pe care-l boteză Linton, şi pe care de la început ni l-a descris ca pe-o făptură suferindă şi arţăgoasă.”

 

“Resimţea o aversiune atât de profundă şi atât de intensă pentru Heathcliff, încât nu se ducea nicăieri unde l-ar fi putut întâlni sau unde-ar fi putut auzi vorbindu-se de el. Această atitudine cât şi durerea lui îl transformară într-un adevărat pustnic. Renunţă la slujba de magistrat şi nu se mai duse la biserică; evita orice prilej de a merge în sat şi-şi petrecea viaţa în izolare totală, limitându-se la parc şi la moşiile sale. Nu ieşea decât atunci când dorea să se plimbe singur pe dealuri sau să viziteze mormântul soţiei — şi asta de cele mai multe ori pe seară sau dimineaţa foarte devreme, ca să nu întâlnească pe nimeni. Dar era un om prea bun pentru a putea trăi multă vreme atât de nenorocit. El nu se ruga să fie chinuit de sufletul bietei Catherine. Timpul i-a adus o resemnare şi o melancolie mai dulce decât o bucurie obişnuită.”

 

“După cum v-am spus, timp de câteva zile păru că nici nu-i pasă de urmaşa plăpândă a celei dispărute dintre vii. Dar răceala se topi tot atât de iute ca şi zăpada de aprilie, şi fetiţa aceea slăbuţă deveni despotul inimii lui mai înainte de a putea gângăvi o vorbă sau de a face un pas. Fusese botezată Catherine, dar el nu ia rostit niciodată numele întreg, după cum nu folosise niciodată diminutivul în legătură cu cea dintâi Catherine; probabil pentru că Heathcliff avea obiceiul să-i zică aşa. Cea mică a fost întotdeauna Cathy, nume prin care o deosebea de mama ei, fiind, în acelaşi timp, şi singura legătură cu ea… Dragostea lui pentru fetiţă izvora mai mult din această legătură decât din faptul că era copilul lui.”

 

“Şi iată că musafirul devenise stăpân la Wuthering Heights. El era proprietarul şi a dovedit avocatului — care, la rândul lui, a dovedit-o domnului Linton — că Earnshaw îşi ipotecase, petic după petic, tot pământul, căci patima jocului de cărţi, care pusese stăpânire pe el, cerea tot mai mulţi bani şi Heathcliff fusese cel care-i împrumutase aceşti bani. Aşa că Hareton, care ar fi trebuit să fie cel dintâi gentleman din ţinut, a ajuns în stare de totală dependenţă faţă de duşmanul inveterat al tatălui său, şi trăieşte în propria lui casă ca o slugă, fără a avea măcar privilegiul de a primi un salariu; şi e cu desăvârşire incapabil să-şi facă dreptate din cauză că n-are pe nimeni pe lume şi pentru că nici nu ştie că i s-a făcut o nedreptate.”

 

“Era cea mai fermecătoare făptură care a adus vreodată soare într-o casă pustiită. La faţă, o adevărată frumuseţe, cu ochii frumoşi şi negri ai neamului Earnshaw, dar cu tenul deschis, trăsăturile fine şi părul blond, ondulat, al Lintonilor.

Era îndrăzneaţă, dar nu dură, avea o inimă din cale-afară de sensibilă şi era capabilă de sentimente puternice.. Această capacitate de a iubi cu intensitate mi-o amintea pe mama ei; totuşi nu-i semăna, căci ştia să fie dulce şi blândă ca o porumbiţă, şi avea un glas cald şi o expresie gânditoare. Când se mânia nu devenea niciodată violentă, iar când iubea nu era niciodată sălbatică, ci profundă şi gingaşă. Totuşi, trebuie să recunosc că avea şi unele defecte care-i umbreau calităţile. Unul era o oarecare înclinare spre obrăznicie, altul o voinţă îndărătnică, pe care-o capătă toţi copiii răsfăţaţi, indiferent dacă au o fire bună sau rea. Dacă, din întâmplare o supăra vreun servitor, zicea totdeauna: „Am să-i spun lui tăticu’!” Iar dacă tatăl ei o dojenea, chiar numai c-o privire, credeai că i-a zdrobit inima. Nu-mi amintesc ca domnul Linton să-i fi spus vreodată o vorbă aspră. Îşi luase asupră-şi întreaga ei educaţie, socotind-o drept o distracţie. Din fericire, curiozitatea şi mintea ei ageră au făcut-o să fie o elevă bună: învăţa repede şi cu râvnă, făcând cinste învăţătorului ei.”

 

“Wuthering Heights şi domnul Heathcliff nu existau pentru ea; trăia într-o desăvârşită izolare şi, aparent, părea perfect mulţumită. Totuşi, uneori, stând la fereastră şi privind împrejurimile, spunea:

— Ellen, câtă vreme trebuie să mai treacă până când mă voi putea urca pe vârfurile acelea înalte? Mă-ntreb ce-o fi de cealaltă parte… o fi marea?

— Nu, domnişoară Caty, îi răspundeam; sunt tot dealuri, întocmai ca şi acestea.

— Şi cu ce seamănă stâncile acelea de aur când stai sub ele? m-a întrebat odată.

Panta abruptă a stâncilor de la Penistone îi atrăgea mai cu seamă atenţia, îndeosebi când apunea soarele şi razele lui luminau stâncile şi piscurile, în timp ce împrejur, prin văi, se aşternea umbra. I-am explicat că acolo erau întinderi mari de piatră, că prin crăpături se afla şi niţel pământ, din care abia se putea hrăni câte-un copac pitic.

— Şi pentru ce rămân strălucitoare atât de mult timp după ce aici la noi s-a înserat? continuă ea.

— Pentru că sunt mult mai sus decât noi, i-am răspuns. N-ai să te poţi căţăra pe ele, sunt prea înalte şi prea abrupte. Iarna îngheţul vine acolo mai curând decât la noi, iar în miezul verii am găsit zăpadă sub scobitura aceea neagră din partea de miazănoapte!”

pomul-vietii-1

“Nu ştiu exact care-a fost ultima ei boală, dar cred c-au fost mistuiţi amândoi de acelaşi rău, un fel de febră, slabă la început, dar incurabilă, şi care, către sfârşit, te doboară repede de tot. I-a scris fratelui ei, prevenindu-l de deznodământul probabil ce va urma după boala de care suferise vreme de patru luni şi-l rugase să vină la ea, dacă-i e cu putinţă, căci aveau multe lucruri de hotărât şi dorea să-şi ia rămas bun de la el, şi să i-l încredinţeze totodată şi pe Linton, pentru a-l pune la adăpost. Nădăjduia că Linton va rămâne la el, după cum stătuse la ea, deoarece, aşa cum îi plăcea ei să creadă, tatăl copilului nu dorea să ia asupră-şi sarcina întreţinerii sau educaţiei lui. Stăpânul meu n-a şovăit nici o clipă în a-i satisface rugămintea.”

 

“Catherine îi spuse lui Hareton cine e şi încotro merge, rugându-l să-i arate drumul; iar în cele din urmă îl convinse s-o şi însoţească. El i-a dezvăluit apoi misterele Peşterii Zânelor şi ale altor douăzeci de locuri stranii. Dar, deoarece căzusem în dizgraţie, Catherine nu mă onoră cu descrierea lucrurilor interesante pe care le văzuse. Totuşi, am putut înţelege că ghidul se bucurase de toată simpatia ei, până-n clipa în care l-a jignit vorbindu-i ca unui servitor şi până când a fost şi ea jignită de menajera lui Heathcliff care i-a spus că Hareton îi este văr. Iar vorbele pe care i le spusese băiatul îi rodeau inima. Tocmai ea, Catherine, care pentru toată lumea de la Grange era „dragoste”, „scumpete”, ,,regină”, „înger”, să fie insultată atât de grosolan de către un străin!”

 

“În timp ce se îmbrăţişau, am aruncat o privire asupra lui Linton. Dormea într-un colţ al trăsurii, înfofolit într-un palton cald, îmblănit, de parcă ar fi fost iarnă. Un băiat palid, delicat ca o fată; puteai să crezi să-i fratele mai mic al stăpânului, atât de mare era asemănarea dintre ei; dar înfăţişarea băiatului da impresia unei dispoziţii bolnăvicioase, pe care Edgar Linton n-a avut-o niciodată.”

 

“— Şi cum arată tatăl meu? întrebă el. E tânăr şi frumos ca unchiul?

— E tot atât de tânăr, am spus eu, dar are părul şi ochii negri, pare mai aspru şi e mai voinic şi mai mare. Poate că la început n-o să ţi se pară prea blând şi iubitor, pentru că nu-i felul lui, totuşi caută să fii sincer şi prietenos faţă de el şi-atunci te va iubi mai mult decât se poate iubi un unchi, căci doar eşti copilul lui.”

 

“— Am să fiu foarte bun cu el, nu te teme, zise Heathcliff râzând. Numai că nu permit nimănui să fie bun cu el: sunt gelos şi vreau să-i monopolizez toată afecţiunea. Şi pentru a începe cu bunătatea, Joseph, adu-i băiatului ceva de mâncare. Hareton, viţel afurisit, du-te şi vezi-ţi de treabă! Da, Nelly, zise el după ce toţi ceilalţi plecară, fiul meu e viitorul proprietar al casei voastre, şi nu vreau să moară înainte de a fi sigur că-i voi moşteni averea. Şi, în afară de asta, e al meu, şi-aş vrea să am satisfacţia de a-mi vedea urmaşul stăpân al acestor moşii; de a-mi vedea copilul tocmind pe copiii lor cu simbrie pentru a munci pământurile părinţilor lor. E singurul motiv care mă poate face să rabd stârpitura asta. Îi dispreţuiesc fiinţa şi-l urăsc pentru amintirile pe care mi le trezeşte! Aceste consideraţii sunt suficiente; va fi la adăpost şi va fi crescut cu aceeaşi grijă cu care stăpânul tău şi-l creşte pe-al lui. Am sus o cameră mobilată frumos pentru el; i-am angajat şi un profesor, care va veni de trei ori pe săptămână de la douăzeci de mile, ca să-l înveţe ce i-o plăcea lui să înveţe. I-am poruncit lui Hareton să i se supună; de fapt, am luat toate precauţiile pentru a dezvolta în el tot ceea ce-i ales şi nobil şi pentru a-l face superior semenilor săi.”

 

“— În viaţa mea n-am văzut o făptură atât de plăpândă ca băiatul ăsta, adăugă femeia, şi nici atât de grijulie faţă de sine. Să vezi ce-mi aud urechile dacă las fereastra deschisă ceva mai mult. Oh! parcă l-ai omorî dacă-l laşi să respire aerul nopţii! Şi-n miezul verii trebuie să-i fac focul, iar pipa lui Joseph e o otravă pentru el; tot timpul cere dulciuri şi acadele şi mereu lapte, lapte mereu… fără să-i pese că noi ceilalţi n-avem iarna nici un strop. Şade acolo, în scaunul lui, înfăşurat într-o haină îmblănită, cu prăjituri şi apă, sau vreo doctorie din care să soarbă, puse toate pe grătarul căminului din faţa lui. Iar dacă Hareton din milă vine să-l distreze — Hareton nu-i rău din fire, chiar dacă-i cam bădăran — se despart sigur, unul înjurând, şi celălalt plângând. De n-ar fi băiatu’ lui, stăpânu-ar răsufla uşurat dacă Earnshaw iar trage o palmă zdravănă, şi sunt sigură c-ar fi gata să-l dea afară din casă dacă i-ar vedea numai jumătate din răsfăţuri. Da’ stăpânu’ nu se lasă dus în ispită, că nu intră niciodată în salon; iar dacă Linton apare în camera unde se află el, îl trimite neîntârziat sus.”

 

“Timpul a trecut apoi la Grange tot atât de plăcut ca şi mai înainte, până când domnişoara Cathy a împlinit şaisprezece ani. Nu-i sărbătoream niciodată ziua naşterii, care era şi comemorarea morţii fostei mele stăpâne. Tatăl ei îşi petrecea ziua aceasta întotdeauna singur, în blibliotecă, iar când se însera se ducea pe jos până la cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton, unde sta adeseori până la miezul nopţii. De aceea, Catherine trebuia să se distreze singură, aşa cum o tăia capul. În anul acela ziua de 20 martie fu o minunată zi de primăvară, iar după ce tatăl se retrăsese, tânăra mea domnişoară coborî îmbrăcată pentru plimbare şi-mi aduse la cunoştinţă că-i ceruse voie să meargă cu mine până la poalele dealurilor, şi el era de acord dacă nu ne îndepărtam prea tare de casă şi dacă nu întârziam mai mult de-un ceas.

— Grăbeşte-te, Ellen! strigă ea. Vreau să merg acolo unde s-a aşezat un cârd de cocoşi de munte; vreau să văd dacă şi-au făcut cuiburile.

— Trebuie să fie cam departe, i-am răspuns; găinuşele clocesc în preajma tufişurilor.

— Ba nu, nu-i departe, zise ea. Am fost cu tăticu’ până-n apropiere.

Mi-am pus boneta şi-am pornit-o la drum, fără să mă mai gândesc la nimic. Ea zburda înaintea mea şi se întorcea din nou lângă mine; apoi iar pleca, săltând ca un ogar. La început mi-a plăcut tare mult, căci auzeam cântecul ciocârliilor din apropiere şi din depărtare, bucurându-mă de razele soarelui dulce şi cald; în acelaşi timp o urmăream şi pe mica mea răsfăţată— bucuria mea! —cu buclele-i de aur despletite pe spate, cu obrajii frumoşi atât de gingaşi şi puri în prospeţimea lor de trandafir sălbatic, cu ochii strălucitori de bucurie senină.

În zilele acelea era o făptură fericită, un adevărat înger. Păcat că nu s-a putut mulţumi cu ceea ce avea!

— Bine, domnişoară Cathy, i-am spus, unde-ţi sunt cocoşeii? Trebuia să fi ajuns până acum la ei, gardul parcului de la Grange a rămas de mult în urma noastră!

— Oh, încă puţin, Ellen… numai un pic mai departe, Ellen, răspundea întruna. Te caţări pe movila aceea, cobori râpa şi, până ajungi tu în partea cealaltă, eu am să trezesc toate păsările.

Dar erau atâtea movile de urcat şi râpe de coborât, încât în cele din urmă am început să obosesc. I-am spus că trebuie să ne oprim şi să ne întoarcem acasă. Deoarece mă lăsase mult în urmă, i-am strigat să stea; dar, nu ştiu, ori nu mă auzea, ori nu-i păsa, căci am văzut-o sărind mai departe, iar eu am fost silită s-o urmez. În cele din urmă dispăru într-o văgăună şi, înainte de a da din nou cu ochii de ea, ajunsese cu două mile mai aproape de WutheringHeights decât de casa ei.”

 

“Şi de ce s-o convingem să păstreze secretul acestei vizite? Unde vezi răul?

— Răul e că tatăl ei mă va urî dacă va afla că i-am îngăduit să intre în casa dumitale. Şi sunt convinsă că ai intenţii rele, încurajând-o să facă acest lucru, i-am răspuns.

— Planul meu e cât se poate de cinstit. Am să ţi-l dezvălui de altfel, îmi spuse. Vreau ca cei doi veri să se îndrăgostească unul de altul şi să se căsătorească. Fapta mea e plină de mărinimie faţă de stăpânul tău; tânăra lui urmaşă n-are nici o perspectivă, şi dacă face aşa cum doresc eu, va fi asigurată, în calitate de comoştenitor cu Linton.

— Dacă Linton moare, i-am răspuns, şi viaţa lui este foarte puţin sigură, îl va moşteni Catherine.

— Nu, nu-l va moşteni, zise el. În testament nu e nici o clauză care prevede aşa ceva. Averea lui trece asupra mea, dar, pentru a evita orice discuţie, doresc unirea lor şi sunt hotărât s-o înfăptuiesc.”

 

“— Ce? Linton?! strigă Cathy încântată şi surprinsă la auzul acestui nume. Ăsta-i micul Linton? Păi e mai mare decât mine! Tu eşti Linton?

Tânărul înaintă câţiva paşi şi se prezentă. Ea îl sărută cu căldură, şi se priviră amândoi, uimiţi de schimbarea pe care timpul o adusese în înfăţişarea lor.

Catherine crescuse înaltă, trupul îi era împlinit şi totodată zvelt, pe cât de suplu, pe atât de puternic, iar întreaga ei înfăţişare radia sănătate şi vioiciune. Privirile şi mişcările lui Linton erau însă languroase, trupul foarte firav, dar avea în ţinută o anumită graţie care-i micşora aceste defecte, aşa că nu era respingător.

După ce-şi manifestară reciproc bucuria, Cathy se duse la domnul Heathcliff, care stătea liniştit lângă uşă, cu atenţia împărţită între ceea ce se petrecea în odaie şi ceea ce se petrecea în grădină; pretindea că priveşte afară, dar de fapt urmărea numai ceea ce se petrece în interior.

— Atunci dumneata eşti unchiul meu! strigă ea, înălţându-se pentru a-l îmbrăţişa. Mi s-a părut că-mi eşti drag, cu toate că la început ai fost cam urâcios. Pentru ce n-ai venit împreună cu Linton să ne faceţi o vizită la Grange? Să trăim atâţia ani aşa de aproape unii de alţii fără să ne vedem? Nu-i curios? Pentru ce?

— Am fost o dată sau de două ori înainte de a te naşte dumneata, şi chiar asta a fost prea mult, îi răspunse. Las-o dracului!… Dacă ai sărutări disponibile, dă-i-le lui Linton, nu le risipi cu mine.”

 

“— Foarte rău! zise tânăra domnişoară. O dată am să-i spun asta şi lui. Dar Linton şi cu mine n- avem nici un amestec în cearta voastră. Atunci n-am să mai viu eu aici, să vină el la Grange.

— Pentru mine e prea departe, murmură vărul ei. Un drum de patru mile mă omoară. Nu, domnişoară Catherine, vino dumneata din când în când pe la noi. Nu chiar în fiecare dimineaţă, ci o dată sau de două ori pe săptămână.

Tatăl aruncă fiului său o privire de dispreţ.

— Mă tem, Nelly, că muncesc degeaba, mârâi el către mine. Domnişoara Catherine, cum îi zice acest soarbe-zeamă, va descoperi ce-i poate pielea şi-l va da dracului. Ah, de era Hareton! Ştii că de douăzeci de ori pe zi, regret că nu-i Hareton fiul meu, cu toată decăderea lui. L-aş fi iubit pe băiatul ăsta dac-ar fi fost al meu. Cred însă că „ea” nu se va putea îndrăgosti de Hareton. Totuşi, dacă acest prăpădit de Linton nu se iuţeşte, am să-l fac pe Hareton rivalul lui. După socotelile noastre, cu greu va trăi peste vârsta de optsprezece ani. Of, lua-l-ar dracu’ de individ nesărat! E ocupat să-şi usuce picioarele şi nici nu se uită la ea… Linton!

— Da, tată, răspunse băiatul.

— N-ai nimic de arătat verişoarei tale prin curte? Nici măcar un cuib de iepuraşi sau de nevăstuică? Condu-o, înainte de a-ţi schimba ghetele, în grădină şi în grajd, să-ţi vadă calul.”

 

“— Nu e băiat frumos? continuă el.

Mica mea obraznică se ridică în vârful picioarelor şi şopti ceva la urechea lui Heathcliff. El începu să râdă; Hareton se întunecă. Mi-am dat atunci seama că e cât se poate de sensibil la cea mai mică lipsă de respect şi e oarecum conştient de inferioritatea lui. Dar stăpânul sau protectorul său îi alungă încruntarea, exclamând:

— Pe tine are să te prefere dintre noi toţi, Hareton! Zice că eşti un… un ce? În fine ceva, foarte măgulitor. Aşadar, ai s-o plimbi tu prin fermă. Şi, bagă de seamă, să te porţi ca un gentleman! Nu spune vorbe urâte, nu căsca ochii la ea când se uită la tine şi grăbeşte-te să-ţi ascunzi faţa când se uită. Iar când vorbeşti, rosteşte cuvintele încet şi scoate mâinile din buzunare. Acum pleacă şi distreaz-o cât poţi mai bine.

Heathcliff îi urmări din ochi până când trecură prin faţa ferestrei. Hareton mergea fără a-şi privi tovarăşa, cu faţa complet întoarsă de la ea. Părea că cercetează împrejurimile, atât de cunoscute lui, cu interesul unui străin şi al unui artist. Catherine îl privea cu coada ochiului, dar fără pic de admiraţie; apoi începu să caute singură ceva care s-o distreze, păşind uşoară şi veselă şi fredonând o melodie pentru a înlocui lipsa de conversaţie.”

 

“Stăpânul meu, dându-şi seama că nu-l va crede dacă-i va spune că unchiul ei e, pur şi simplu, un om rău, i-a povestit, pe scurt, despre felul cum s-a purtat faţă de Isabella şi despre mijloacele prin care a devenit proprietar la Wuthering Heights. Nu putea să vorbească prea mult despre Heathcliff, căci, cu toate că vorbea rar despre vechiul lui duşman, resimţea faţă de el aceeaşi oroare şi silă pe care le încercase la moartea doamnei Linton.

„Poate c-ar mai fi trăit şi acum dacă n-ar fi fost el!” era gândul amarnic care-l chinuia neîncetat; în ochii lui, Heathcliff era un ucigaş. Domnişoara Cathy — care nu ştia ce-i o faptă rea, cu excepţia neînsemnatelor ei acte de neascultare, nedreptate şi furie, ce izvorau din firea ei pătimaşă şi necugetată, şi de care se căia chiar în ziua când le săvârşea — fu uimită de întunecimea unui suflet ce putea nutri şi ascunde ani de zile asemenea sete de răzbunare, urmărind apoi cu sânge rece îndeplinirea planurilor sale, fără cea mai mică mustrare de conştiinţă. Părea atât de impresionată şi indignată de această nouă viziune asupra naturii omeneşti — ea nu învăţase şi nu auzise până acum despre astfel de lucruri — încât domnul Edgar socoti că nu-i necesar să mai vorbească despre acest subiect.”

 

“— Nu plâng pentru mine, Ellen, răspunse ea, ci pentru el. Spera să mă vadă mâine şi va fi foarte dezamăgit: mă va aştepta, şi eu nu voi veni!

— Prostii! i-am răspuns. Crezi că el s-a gândit la dumneata atâta cât te-ai gândit dumneata la el? Nu-l are Pe Hareton să-i ţină de urât? Nici un om dintr-o sută nu plânge când pierde o rudă pe care-a văzut-o de două ori, în două după-amieze. Linton are să priceapă despre ce-i vorba şi n-are să se mai gândească la dumneata.

— N-ar trebui să-i scriu un bileţel ca să-i explic de ce nu pot veni? întrebă ea ridicându-se. În felul acesta i-aş putea trimite şi cărţile pe care am făgăduit să i le împrumut. El n-are cărţi frumoase, şi când i-am povestit cât de interesante sunt ale mele, a dorit tare mult să le aibă! N-ar fi bine, Ellen?

— Nu, nu, deloc! m-am opus eu, hotărâtă. Atunci el o să-ţi răspundă, şi povestea n-are să se mai isprăvească niciodată. Nu, domnişoară Catherine, legăturile acestea trebuie rupte în mod definitiv; aşa doreşte tăticu’, şi eu voi avea grijă să-i împlinesc dorinţa.”

 

 

“Catherine şi-a terminat totuşi scrisoarea şi aceasta a fost dus la destinaţie de un lăptar care venea din sat; dar n-am aflat decât mai târziu. Săptămânile treceau şi Cathy îşi recăpătase buna dispoziţie. Dar îi plăcea din cale-afară de mult să se furişeze singură în câte-un colţişor, şi adeseori, când mă apropiam de ea pe neaşteptate, tresărea şi se apleca asupra cărţii pe care-o citea, ca s-o ascundă. Astfel am descoperit colţurile câtorva foi volante care ieşeau din filele cărţii. Apoi, îşi luase obiceiul de a coborî în zori de zi în bucătărie şi de a tândăli pe-acolo, ca şi cum ar fi aşteptat sosirea cuiva; într-un birou din bibliotecă avea un mic sertar, în care cotrobăia ceasuri de-a rândul şi a cărui cheie o scotea cu grijă din broască ori de câte ori pleca.

Într-o zi, pe când îşi aranja sertarul, am observat că jucăriile şi fleacurile care-i alcătuiau până nu demult conţinutul fuseseră înlocuite prin nenumărate bucăţele de hârtie frumos împăturite. Curiozitatea şi bănuiala mi se treziră. Am hotărât să arunc o privire asupra comorilor ei misterioase. Aşa că seara, imediat ce ea şi stăpânul se duseră sus, am căutat şi-am găsit printre cheile mele una care se potrivea în broască. Am deschis sertarul şi-am răsturnat tot conţinutul în şorţul meu. Apoi am plecat la mine în cameră, ca să cercetez în voie hârtiile.

Cu toate că bănuisem totul, am fost surpinsă când am descoperit un număr impresionant de scrisori — cel puţin una pe zi — răspunsurile lui Linton Heathcliff la scrisorile primite de la Catherine. Cele cu dată mai veche erau scurte şi timide, dar cu încetul se transformaseră în adevărate scrisori de dragoste, nebuneşti, cum era şi firesc pentru vârsta celui ce le scria, dar având ici şi colo fraze împrumutate, după părerea mea, de la cineva cu mai multă experienţă.

Unele dintre ele m-au izbit prin compoziţia lor cu totul ciudată, amestec de declaraţii fierbinţi şi cuvinte plate; începeau sub impulsul unor sentimente puternice şi se încheiau pe un ton afectat, în stilul încărcat pe care-l foloseşte un licean când îi scrie unei iubite imaginare. Nu ştiu dacă ele o mulţumeau sau nu pe Cathy: dar mie mi s-au părut nişte fleacuri fără valoare.

După ce-am citit atâtea câte-am socotit eu necesar, le-am legat într-o batistă şi le-am pus la o parte, apoi am încuiat din nou sertarul gol.

A doua zi, după bunul ei obicei, tânăra mea domnişoară coborî devreme şi se duse la bucătărie. Eu am urmărit-o şi-am văzut-o îndreptându-se spre uşă imediat ce sosi un anumit băieţel; şi, în timp ce fata de la lăptărie îi umplea ulciorul, Catherine vârî şi-apoi scoase ceva din buzunarul hainei băieţelului. Atunci am ocolit grădina şi-am aşteptat curierul, dar acesta se luptă din greu— îşi vărsă chiar şi laptele ca să apere ce i se încredinţase. Am izbutit însă să-i iau epistola şi, sfătuindu-l să se ducă de-a dreptul acasă dacă vrea să scape numai cu atâta, m-am oprit lângă zidul grădinii şi-am început să citesc compoziţia sentimentală a domnişoarei Cathy. Era mult mai simplă şi mai elocventă decât a vărului ei — foarte drăguţă şi foarte naivă. Am dat din cap şi-am intrat îngândurată în casă. Cum ziua era ploioasă, Cathy nu putu ieşi să hoinărească prin parc; aşa că, după ce-şi isprăvi lecţiile de dimineaţă, încercă să-şi găsească oarecare mângâiere recitind scrisorile din sertar. Tatăl ei şedea la masă citind, iar eu, făcându-mi dinadins de lucru pe-acolo, coseam nişte franjuri la o perdea; dar n-o slăbeam din ochi, urmărindu-i fiece mişcare. Nu cred că o pasăre ce s-ar fi întors la cuibul ei lăsat plin cu pui ciripitori şi l-ar fi găsit prădat să arate o disperare mai adâncă prin ţipetele şi bătăile aripilor înspaimântate decât Catherine printr-un singur „Oh!” şi prin brusca schimbare a feţei, pană atunci plină de fericire.”

 

“Într-o după-amiază de octombrie sau de pe la începutul lui noiembrie — o după-amiază rece şi ploioasă, când iarba şi potecile foşneau de frunze veştede şi ude, iar cerul rece şi albastru era pe jumătate acoperit de nori grei şi cenuşii ce veneau şi se adunau repede dinspre apus prevestind ploaie abundentă — am rugat-o pe stăpâna mea să renunţe la plimbare, căci eram sigură că vine o răpăială. Ea refuză; iar eu, împotriva dorinţei mele, mi-am pus pardesiul şi mi-am luat umbrela, ca s-o însoţesc într-o plimbare scurtă, până la marginea parcului. O plimbare pe care-o făcea de obicei când era prost dispusă, aşa cum se întâmpla mereu în ultima vreme, de când domnul Edgar se simţea mai rău ca de obicei, lucru pe care-l ghicisem amândouă din tăcerile lui din ce în ce mai lungi şi din melancolia ce-i învăluia faţa. Cathy mergea tristă; nici nu alerga şi nici nu mai zburda, cu toate că vântul îngheţat ar fi putut-o îndemna s-o ia la fugă. Şi adeseori, privind-o cu coada ochiului, am văzut-o ridicând mâna şi ştergându-şi obrazul. M-am uitat atunci în jur, sperând să descopăr ceva care să-i alunge gândurile negre. La marginea drumului se ridica un mal înalt, acoperit cu pietriş, pe care crescuseră o mulţime de aluni şi stejari piperniciţi; aveau rădăcinile pe jumătate descoperite şi abia se puteau ţine drept; terenul era prea afânat pentru stejari, iar vânturile puternice îi culcaseră aproape la pământ. Vara, domnişoarei Catherine îi plăcea să se caţere pe trunchiurile lor şi să se aşeze pe crengi, legănându-se la o înălţime de douăzeci de picioare de la pământ; iar eu, deşi eram încântată de îndemânarea şi de vioiciunea ei copilăroasă, socoteam necesar s-o cert ori de câte ori o prindeam urcându-se aşa de sus, dar o certam în aşa fel încât ştia că nu trebuie să coboare. De la prânz şi până la vremea ceaiului şedea culcată în leagănul ei mişcat de adierea vântului şi nu făcea nimic altceva decât să cânte, de una singură, cântece vechi — învăţate toate de la mine — sau să urmărească păsările, vecinele ei, cum îşi hrănesc şi cum îşi învaţă puii să zboare; sau se cuibărea singură, şi, cu pleoapele închise, pe jumătate gânditoare şi pe jumătate visătoare, stătea pierdută într-o fericire ce nu poate fi tălmăcită prin vorbe.

— Ia uite, domnişoară! exclamai eu arătând spre un loc mai ferit, între rădăcinile unui copac. N-a venit încă iarna. Uite colo o floricică, ultimul boboc din mulţimea de clopoţei care-n iulie acopereau iarba cu un nor de ceaţă liliachie. Nu vrei să te caţeri până acolo, să-l culegi şi să i-l duci lui tăticu’?

Cathy privi cu ochii mari floarea singuratică tremurând în adăpostul ei de pământ, şi în cele din urmă spuse:

— Nu, n-am s-o ating. Pare atât de melancolică! Nu-i aşa, Ellen?

— Da, am remarcat eu; aproape tot atât de slăbită şi lipsită de vlagă ca şi dumneata. Obrajii îţi sunt palizi, hai să ne prindem de mână şi să fugim. Eşti atât de sleită de puteri, încât mă încumet să ţin pasul cu dumneata.

— Nu, repetă ea continuând să meargă agale; se oprea din când în când şi rămânea pe gânduri în faţa unui petic de muşchi, a unui smoc de iarbă îngălbenită, sau a unei ciuperci portocalii, ce străbătea, strălucitoare, printre grămezile de frunze cafenii; şi din nou îşi ducea pe furiş mâna la obraz.

— Catherine, iubirea mea, pentru ce plângi? am întrebat-o, apropiindu-mă de ea şi înconjurându-i umărul cu braţul. Nu trebuie să plângi pentru boala lui tăticu’; e o simplă răceală, şi fii mulţumită că nu e ceva mai grav.

Atunci nu-şi mai putu reţine lacrimile, şi răsuflarea i se înăbuşi în hohote de plâns.

— Oh, are să fie ceva mai grav, zise ea. Şi ce mă fac după ce tăticu’ mă părăseşte şi rămân singură? N-am să uit cuvintele tale, Ellen. Întotdeauna îmi răsună în urechi. Cum se va schimba viaţa mea, cât de pustie va fi lumea când tăticu’ şi cu tine veţi fi morţi!

— Nimeni nu ştie dacă nu vei muri dumneata înaintea noastră, i-am răspuns. Nu-i bine să cobeşti. Să sperăm că vor mai trece ani şi ani până când se va duce vreunul dintre noi. Stăpânul e tânăr, iar eu sunt în putere, abia am patruzeci şi cinci de ani. Mama mea a trăit până la optzeci, şi-a fost până la sfârşit, o babă sprintenă. Şi închipuieşte-ţi că domnul Linton trăieşte până la şaizeci de ani… până atunci trec mai mulţi ani decât ai numărat dumneata până acum, domnişoară. Nu-i o prostie să jeleşti pentru o nenorocire ce se va întâmpla peste douăzeci de ani?”

 

“Acum două sau trei luni nu-ţi luaseşi obiceiul să-i scrii lui Linton jucându-te de-a dragostea? Ce? Meritaţi amândoi o bătaie bună! Mai ales dumneata, căci erai cea mai mare, şi, după câte văd, cea mai puţin sensibilă. Eu am pus mâna pe scrisorile dumitale şi, dacă eşti câtuşi de puţin necuviincioasă faţă de mine, am să i le trimit tatălui dumitale. Mi se pare că te-ai plictisit de această distracţie şi-ai renunţat la ea. Nu-i aşa? Ei bine, să ştii că prin purtarea dumitale l-ai aruncat pe Linton în prăpastia deznădejdii. Se îndrăgostise cu adevărat şi sincer de dumneata.

Pe cât e de adevărat că eu trăiesc, tot pe atât de adevărat este că el moare de dorul dumitale. Inima îi e zdrobită, nu la figurat, ci la propriu, din pricina nestatorniciei dumitale. Cu toate că de şase săptămâni încoace Hareton îşi bate încontinuu joc de el şi eu am întrebuinţat mijloace mai serioase şi am încercat să-l sperii ca să-l trezesc din apatia lui cretinizantă, îi merge din zi în zi tot mai prost şi va fi sub pământ înainte de venirea verii dacă dumneata nu-l readuci la viaţă!”

 

“Începuse să cadă ploaia printre ramurile copacilor, care gemeau şi ne preveneau să nu mai întârziem. Graba cu care ne-am întors spre casă ne-a împiedicat să facem vreun comentariu asupra întâlnirii cu Heathcliff. Dar am ghicit intinctiv că inima micii Catherine era întunecată de doi nori. Avea o faţă atât de tristă că abia o mai recunoşteam. Nu încăpea îndoială că pentru ea fiecare silabă auzită era adevărată.

Înainte de a ajunge noi acasă, stăpânul se retrăsese să se odihnească. Cathy se furişă în odaia lui pentru a-l întreba cum se simte, dar îl găsi dormind. Se întoarse şi mă rugă să stau cu ea în bibliotecă. Am luat ceaiul împreună şi după aceea ea s-a întins pe covor, spunându-mi să nu vorbesc, căci e obosită. Eu am luat o carte şi m-am prefăcut că citesc. De îndată ce i s-a părut că sunt absorbită de lectură, a reînceput să plângă în tăcere: plânsul părea, în acea vreme, distracţia ei preferată. Am lăsat-o s-o guste din plin câtva timp, apoi am început s-o dojenesc şi să-mi bat joc de tot ceea ce spusese domnul Heathcliff în legătură cu fiul său, ca şi cum aş fi fost sigură că va fi şi ea de acord cu mine. Dar, vai! n-am fost destul de abilă ca să pot contracara efectul produs de spusele lui: rezultatul a fost întocmai cel dorit de el.

— Poate că ai dreptate, Ellen, răspunse ea, dar n-am să mă liniştesc până când nu voi afla adevărul. Trebuie să-i spun lui Linton că nu din vina mea nu-i mai scriu şi trebuie să-l conving că, în ceea ce mă priveşte, nu mă voi schimba niciodată.”

 

“— Te bucuri că mă vezi? zise ea repetând întrebarea. Şi avu plăcerea să descopere o urmă vagă de zâmbet.

— Da, mă bucur. E o noutate pentru mine să-ţi aud glasul! răspunse el. Dar am fost supărat pentru că n-ai vrut să vii pe-aici. Şi tăticu’ jura că e vina mea. Mi-a spus că sunt o fiinţă demnă de milă, prăpădită şi fără valoare, mi-a spus că mă dispreţuieşte şi că, dacă ar fi în locul meu, până acum ar fi el stăpânul moşiei de la Grange, nu tatăl dumitale. Dar dumneata nu mă dispreţuieşti, nu-i aşa, domnişoară…

— Aş dori să-mi spui Catherine sau Cathy, îl întrerupse tânăra mea stăpână. Să te dispreţuiesc? Nu! După tăticu’ şi Ellen, te iubesc mai mult decât orice altă fiinţă din lume. Totuşi eu nu-l iubesc pe domnul Heathcliff şi nu voi îndrăzni să vin aici după ce se va întoarce. E plecat pentru mai multe zile?”

 

“— Atunci m-ai iubi tot atât cât îl iubeşti pe tatăl tău? zise el ceva mai vesel. Dar tăticu’ zice că dacă ai să fii soţia mea, mă vei iubi mai mult decât pe tatăl tău şi decât orice pe lume. Aşa că eu aş prefera să-mi fii soţie.

— Nu, n-am să iubesc pe nimeni mai mult decât pe tăticu’, răspunse ea pe-un ton grav. Iar oamenii îşi urăsc uneori soţiile, dar niciodată fraţii şi surorile. Dacă mi-ai fi frate, ai locui la noi, şi tăticu’ te-ar iubi tot atât de mult cât mă iubeşte şi pe mine.

Linton o contrazise, susţinând că oamenii nu-şi urăsc niciodată soţiile; dar Cathy susţinea că ea are dreptate şi, înţeleaptă cum era, îi aminti de aversiunea pe care-o avusese tatăl lui faţă de mătuşa ei. Eu am încercat să opresc aceste vorbe nesăbuite, dar n-am izbutit până când n-a spus tot ceea ce ştia. Domnul Linton Heathcliff, foarte iritat, afirmă că ceea ce spunea ea nu era adevărat.”

 

“Luna strălucea, luminoasă; un strat subţire de zăpadă acoperea pământul, şi mi-am închipuit că s-a dus poate să ia puţin aer plimbându-se prin grădină. Apoi am zărit o siluetă care se strecura de-a lungul zidului interior al parcului, dar nu era tânăra mea stăpână; şi când umbra ieşi la lumină, am recunoscut pe unul din băieţii de la grajd. Rămase acolo destulă vreme, privind spre drumul de căruţe de pe moşie, apoi porni cu pas grăbit, ca şi cum zărise pe cineva, şi-l văzui reapărând cu poneiul domnişoarei; iar alături de el, după ce abia descălecase, venea şi ea. Băiatul duse calul la grajd pe furiş, peste peluză. Cathy intră pe uşa cu geamuri a salonului şi se strecură încetişor sus, unde o aşteptam eu. A închis uşa uşor, şi-a scos ghetele pline de zăpadă, şi-a dezlegat pălăria şi, nebănuind prezenţa mea iscoditoare, a dat să-şi scoată paltonul; atunci m-am ridicat brusc şi i-am apărut în faţă.”

 

“— Am fost la Wuthering Heights, Ellen; şi n-a existat zi în care să nu mă fi dus de când te-ai îmbolnăvit, în afară de cele trei seri de la început, şi de astea două, după ce-ai ieşit din camera ta. I-am dat lui Michael cărţi şi poze ca să mi-o pregătească pe Minny în fiecare seară şi s-o ducă la loc în grajd. Bagă de seamă să nu-l cerţi nici pe el. Soseam la Heights cam pe la şase şi jumătate, şi de obicei stăteam acolo până la opt şi jumătate; după aceea mă întorceam acasă în galop. Nu m-am dus ca să mă distrez, de cele mai multe ori eram amărâtă tot timpul, şi numai din când în când fericită, poate o dată pe săptămână. La început mi-am închipuit c-o să fie tare greu să te conving să mă laşi să-mi ţin cuvântul faţă de Linton, căci la plecare îi făgăduisem să merg iar a doua zi; dar cum a doua zi tu ai stat sus, am scăpat de încurcătura asta. În timp ce Michael repara broasca de la poarta parcului, în după-amiaza aceea, am pus mâna pe cheie şi i-am spus cât de mult dorea vărul meu să mă duc pe la el, căci era bolnav şi nu putea veni la Grange, şi că tăticu’ se opunea să mă duc acolo. Apoi am vorbit cu el despre ponei. Îi place foarte mult să citească şi crede că, în curând, va pleca de la noi, căci vrea să se căsătorească. Atunci mi-a spus că dacă-i împrumut cărţi din bibliotecă, va face tot ceea ce-i cer; dar am preferat să-i dau din cărţile mele, şi a fost şi mai mulţumit.

Când m-am dus a doua oară, Linton părea foarte vioi, iar Zillah, menajera lor, ne-a curăţat o cameră şi a făcut un foc bun şi ne-a spus că, deoarece Joseph era la capelă pentru rugăciune şi Hareton Earnshaw plecase cu câinii să fure fazani din pădurile noastre — după cum am aflat mai târziu —putem face ce ne place. Mi-a adus vin cald şi turtă dulce şi părea foarte binevoitoare. Linton şedea în fotoliu, eu în scaunul cu leagăn de lângă cămin şi-am râs şi-am povestit atât de vesel, aveam atâtea să ne spunem! Apoi am făcut planuri pe unde-o să ne ducem şi ce-o să facem la vară.”

 

“Doream tare mult să mă duc, dar eram foarte emoţionată; uneori mă temeam ca nu cumva să mi se spună că Linton a murit, alteori mă cutremuram la gândul că l-aş putea întâlni pe Hareton. A treia zi însă am prins curaj. Nu mai puteam îndura incertitudinea, aşa că iar am plecat pe furiş. Am plecat la ora cinci pe jos, sperând să pot intra în casă pe ascuns şi să mă urc în camera lui Linton fără a fi văzută. Dar câinii îmi semnalară apropierea. Zillah mă primi, spunând: „Băiatul se reface binişor”, şi mă introduse într-o odăiţă mică şi curată, acoperită cu covoare, unde, spre nespusa mea bucurie, l-am găsit pe Linton culcat pe-o canapeluţă, citind una din cărţile mele. Dar el nici nu mi-a vorbit şi nici nu s-a uitat la mine timp de un ceas întreg, Ellen. Vai, ce fire nenorocită are!”

 

“Cum eram incapabilă să-i răspund altfel decât înfuriată, m-am ridicat şi am ieşit din odaie. El strigă în urma mea, slab: „Catherine!” Nu se aştepta să reacţionez astfel, dar nu m-am întors; iar în ziua următoare am rămas acasă pentru a doua oară, apoape hotărâtă să nu mă mai duc la el. Dar era atât de greu să mă culc şi să mă scol fără să am măcar o veste din partea lui, încât hotărârea mea s-a risipit încă înainte de-a fi fost luată în mod definitiv. În ajun mi se păruse c-ar fi o greşeală să merg din nou la el, dar a doua zi mi se părea o greşeală să nu merg. Michael veni să mă întrebe dacă trebuie să pună şaua pe Minny; i-am răspuns „da”; şi pe când mă ducea peste dealuri, mi se părea că-mi fac datoria.”

 

“dacă vrei, poţi să-ţi iei rămas bun de la mine; scapi astfel de o plictiseală. Un singur lucru te rog, Catherine, să fii dreaptă cu mine şi să crezi că, dacă aş putea, aş fi tot atât de dulce, tot atât de blând şi tot atât de bun ca tine, şi tare-aş vrea să fiu tot atât de fericit şi tot atât de sănătos. Crede-mă, bunătatea ta m-a făcut să te iubesc mai profund decât dacă ţi-aş fi meritat iubirea şi, cu toate că n-am putut să-mi ascund firea şi, fără să vreau, ţi-am dezvăluit-o, îmi pare rău şi mă căiesc; voi regreta şi mă voi căi până la sfârşitul zilelor mele!

Am simţit că spunea adevărul şi că trebuie să-l iert, deşi ştiam că în momentul următor se va certa din nou cu mine şi va trebui să-l iert din nou. Ne-am împăcat totuşi; am plâns amândoi tot timpul cât am stat acolo; n-am plâns numai de tristeţe, deşi eram tristă că Linton are o fire atât de nenorocită. Prietenii din preajma lui nu vor trăi niciodată liniştiţi, iar el nu va fi niciodată fericit!”

 

“Pe vremea aceea n-aş fi crezut că după douăsprezece luni am să distrez un străin povestindu-i-le. Dar cine ştie câtă vreme veţi mai fi un străin? Sunteţi prea tânăr să vă mulţumiţi cu viaţa asta singuratică, şi eu nu-mi pot închipui că cineva o poate vedea pe Catherine Linton fără s-o iubească. Văd că zâmbiţi, dar pentru ce păreţi atât de vioi şi plin de interes, când vorbesc despre ea? Şi pentru ce mi-aţi cerut să atârn portretul ei deasupra căminului? Şi pentru ce…

— Opreşte-te, scumpă doamnă Dean, am strigat eu. Ar fi foarte firesc s-o iubesc, dar ea oare m-ar iubi? Am îndoieli prea mari ca să-mi risc liniştea lăsându-mă ispitit—şi-apoi eu nu sunt de pe-aici. Vin dintr-o lume plină de agitaţie şi trebuie să mă întorc în ea.”

 

“Edgar oftă şi, ducându-se la fereastră, îşi îndreptă privirea spre cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton. Era o după-amiază ceţoasă, soarele de februarie strălucea slab, încât abia se puteau desluşi cei doi brazi din curtea bisericii şi pietrele de mormânt risipite ici şi colo.

— Adeseori m-am rugat, zise el de parcă vorbea cu sine însuşi, ca ceasul neînduplecat ce se apropie să vină în grabă, iar acum începe să-mi fie frică şi mă dau în lături. Credeam că amintirea clipei în care am coborât valea aceea ca mire e mai puţin dulce decât speranţa că repede, peste câteva luni sau poate săptămâni, voi fi dus acolo şi aşezat în văgăuna aceea singuratică! Ellen, am fost foarte fericit cu micuţa mea Cathy, şi-n serile de iarnă şi-n zilele de vară; era o nădejde vie alături de mine. Dar am fost tot atât de fericit şi când, în serile lungi de iunie, visam singur, printre acele pietre de lângă biserica cea veche, întins pe movila verde de pe mormântul mamei sale, când doream… tânjeam după vremea când voi putea zace alături de ea. Ce pot face eu pentru Cathy? Ce trebuie să fac înainte de a o părăsi? Nu-mi pasă că Linton e fiul lui Heathcliff şi nici că mi-ar lua-o. Nu-mi pasă că Heathcliff şi-a atins ţelul şi că a biruit, răpindu-mi ultima fericire, dacă aş şti că asta o poate mângâia de pierderea mea! Dar dacă Linton nu-i demn de ea— dacă nu-i decât o unealtă neputincioasă în mâna tatălui său — nu i-o pot ceda!”

 

“Unchiule dragă, trimite-mi mâine câteva cuvinte binevoitoare şi lasă-ne să ne întâlnim oriunde doreşti, în afară de Thrushcross Grange. Sper că o întrevedere cu mine te va convinge că n-am caracterul tatălui meu; el susţine că sunt mai mult nepotul dumitale decât fiul lui şi, cu toate că am cusururi care să mă facă să fiu nedemn de Catherine, ea mi le-a trecut cu vederea, iar de dragul ei ar trebui să mi le ierţi şi dumneata. Mă întrebi de sănătate… mă simt mai bine. Dar, atâta vreme cât mi se taie orice speranţă şi sunt condamnat la singurătate sau la convieţuirea cu nişte oameni care nu m-au iubit niciodată şi nici nu mă vor iubi vreodată, cum aş putea fi vesel şi sănătos?””

 

“— Asta seamănă cu paradisul tău, zise ea, făcând un efort să fie veselă. Îţi aduci aminte de învoiala noastră de a petrece două zile aşa cum ne place nouă cel mai mult? Asta-i, desigur, o zi pe placul tău, numai că cerul e cu nori, dar sunt atât de uşori şi de străvezii încât e mai frumos decât dac-ar fi soare. Săptămâna viitoare, dacă poţi, o să mergem călare în parcul de la Grange; poate vedem şi paradisul meu.

Linton n-avea aerul să-şi reamintească despre ce e vorba, şi se vedea cât colo că-i e foarte greu să susţină o convorbire. Lipsa lui de interes pentru tot ce-i spunea Cathy, precum şi neputinţa de a o distra erau atât de evidente încât fata nu-şi putu ascunde dezamăgirea.”

 

“Domnişoară Linton, nu ştii ce plăcere-mi face când mă gândesc că tatăl dumitale e nenorocit. N-am să dorm la noapte de bucurie. N-ai fi putut nimeri o cale mai sigură ca să-ţi fixezi reşedinţa sub acoperişul meu pentru următoarele douăzeci şi patru de ore decât spunându-mi că va avea drept consecinţă acest fapt. În ceea ce priveşte promisiunea dumitale de a te căsători cu Linton, voi avea eu grijă să te ţii de cuvânt, căci nu vei părăsi casa mea până când treaba asta nu se va împlini.”

 

“Catherine, cele mai fericite zile ale vieţii lui s-au isprăvit când au început zilele dumitale. Îndrăznesc să-ţi spun că te-a blestemat pentru c-ai venit pe lume— cel puţin eu aşa am făcut —şi drept este să te blesteme şi când pleacă din lumea asta, iar eu te voi blestema de asemenea. Nu te iubesc! Şi cum te-aş pute-a iubi? Termină cu plânsul! După câte prevăd, asta o să fie principala dumitale distracţie de azi înainte, dacă nu cumva Linton, recunoscător, va căuta să te răsplătească pentru pierderile suferite, aşa cum părintele dumitale grijuliu îşi face iluzii că va fi. Scrisorile lui pline de mângâieri şi sfaturi m-au distrat peste măsură.”

 

“Domnule Heathcliff, eşti un om dur, dar nu eşti un diavol şi nu cred că vrei să-mi distrugi din pură răutate întreaga fericire. Dacă tăticu’ crede că l-am părăsit intenţionat şi moare înainte de a mă întoarce acasă la el, cum aş mai putea trăi? Am renunţat să mai plâng, dar am să cad în genunchi la picioarele dumitale şi n-am să mă ridic, şi n-am să-mi iau ochii de pe faţa dumitale până când nu te vei uita în ochii mei! Nu! Nu întoarce capul! Uită-te la mine! N-ai să vezi nimic provocator. Eu nu te urăsc. Eu nu sunt mânioasă pentru că m-ai lovit. Dumneata n-ai iubit în viaţa dumitale pe nimeni, unchiule? Niciodată? Ah! Trebuie să te uiţi o dată în ochii mei! Sunt atât de nenorocită, nu se poate să nu-ţi pară rău şi să nu-ţi fie milă de mine.”

 

“Mi-a spus că nu trebuie să mă port blând cu Catherine; e nevasta mea şi e-o neruşinare din partea ei dacă doreşte să mă părăsească! Mi-a mai spus că ea mă urăşte şi-mi doreşte moartea ca să pună mâna pe banii mei, dar n-o să pună mâna pe ei şi n-o să plece acasă! Nu, niciodată!… Poate să plângă şi să bolească oricât o pofti! Îşi reluă ocupaţia de mai înainte, închizând pleoapele de parcă avea de gând să aţipească.

— Domnule Heathcliff, am reînceput eu, ai uitat cât de bună a fost Catherine cu dumneata iarna trecută, când spuneai c-o iubeşti, când îţi aducea cărţi şi-ţi cânta cântece şi venea atât de des prin vânt şi vifor ca să te vadă? Într-o seară, când n-a putut veni, a plâns la gândul c-ai să fii dezamăgit. Şi atunci ţi-ai dat seama că era mult prea bună faţă de dumneata, iar acum crezi minciunile tatălui dumitale, cu toate că ştii cât vă urăşte pe amândoi! Şi te aliezi cu el împotriva Catherinei. Frumoasă recunoştinţă, nu-i aşa? N-am ce zice!”

 

“Catherine a vorbit întotdeauna despre Grange ca despre casa „ei”. Şi nu-i a ei! E-a mea! Tăticu’ zice că tot ce are ea e-al meu. Toate cărţile ei frumoase sunt ale mele. Cathy a spus că mi le dă mie pe toate, şi păsărelele ei frumoase, şi căluţul ei Minny, dacă-i dau cheia odăii noastre, şi-o las să iasă; dar eu i-am spus că n-are nimic de dat, căci ,,toate” astea sunt ale mele. Apoi a plâns, şi-a scos un medalion de la gât, două miniaturi într-o cutiuţă de aur— într-o parte mama ei, iar în alta unchiul, când erau tineri— şi mi-a spus că mi-l dă mie. Asta s-a-ntâmplat ieri… dar eu i-am spus că şi ăla era tot al meu şi-am încercat să i-l iau. Urâcioasa nu m-a lăsat; m-a împins de m-a lovit foarte tare. Eu am ţipat— asta o sperie!”

 

“Totul s-a petrecut în linişte: disperarea Catherinei era tot atât de tăcută ca şi bucuria tatălui. Ea îl sprijinea, aparent calmă; iar el îşi ţintuise ochii măriţi, ca în extaz, asupra chipului ei. A murit fericit, domnule Lockwood, aşa a murit, sărutându-i obrazul şi şoptindu-i: ,,Mă duc la ea; iar tu, copilul meu iubit, ai să vii şi tu la noi!” După aceea nu s-a mai mişcat şi n-a mai scos nici o vorbă, dar a privit-o mai departe cu ochii aceia vrăjiţi, strălucitori, până cînd, pe nesimţite, pulsul i se opri, şi sufletul îşi luă zborul. Nimeni n-ar fi putut observa minutul exact al morţii; moartea i-a fost cu desăvârşire lipsită de luptă.

Nu ştiu dacă lacrimile Catherinei secaseră, ori dacă durerea ei era prea grea pentru a le lăsa să curgă, dar am văzut-o stând acolo cu ochii uscaţi până la răsăritul soarelui. Apoi a rămas tot aşa până la amiază, şi-ar fi rămas şi mai departe, îngândurată, lângă patul mortuar, dacă n-aş fi stăruit să plece şi să se odihnească puţin.”

 

“Era aceeaşi încăpere în care, cu optsprezece ani în urmă, fusese introdus în chip de musafir. Aceeaşi lună strălucea prin ferestre, aceeaşi privelişte de toamnă se aşternuse afară.

Noi nu aprinseserăm încă nici o lumânare, dar întreaga încăpere era luminată; se vedeau chiar şi portretele de pe perete, capul splendid al doamnei Linton şi faţa blajină a soţului ei.

Heathcliff înaintă spre cămin. Timpul îi schimbase destul de puţin înfăţişarea. Era acelaşi bărbat, faţa lui întunecată era parcă mai galbenă, mai trasă şi mai liniştită, corpul poate puţin mai greoi, dar nici o altă deosebire.”

 

“Hareton zice că se trezeşte noaptea şi ţipă, cam din oră în oră, şi te cheamă să-l aperi de mine. Aşa că, fie că-l iubeşti, fie că nu-l iubeşti pe scumpul tău bărbat, trebuie să vii. De-acum înainte ţi-l las în grijă şi-mi declin orice competenţă în ceea ce-l priveşte.

— De ce n-o laşi pe Catherine să rămână aici, am început eu să pledez, şi de ce nu-l trimiţi pe domnul Linton la ea? Îi urăşti pe-amândoi, n-ai să le simţi lipsa, ei nu pot fi decât o tortură de fiecare clipă pentru inima dumitale denaturată.

— Caut un chiriaş pentru Grange, mi-a răspuns, şi vreau să-mi am copiii lângă mine. Şi-apoi fata asta e obligată să-mi slujească pentru pâinea ei. Eu n-am de gând s-o ţin în lux şi-n trândăvie după moartea lui Linton! Şi-acum grăbiţi-vă şi pregătiţi-vă de drum, nu mă forţaţi să vă constrâng.

— Am să vin, zise Catherine. Linton e singurul om care mi-a mai rămas de iubit pe lume; şi cu toate c-ai făcut tot ce-ai putut ca să-l urăsc şi să mă urască şi el pe mine, nu vei reuşi să ne faci să ne urâm. Şi te poftesc să nu mai cutezi să-l loveşti când sunt de faţă şi să nu mă mai terorizezi!”

 

“— Ştiu că are o fire urâtă, zise Catherine, e doar fiul dumitale. Dar sunt mulţumită că firea mea e mai bună şi pot ierta. Ştiu că mă iubeşte, şi de aceea îl iubesc şi eu. DomnuleHeathcliff, „dumneata” n-ai pe „nimeni” care să te iubească, şi cu cât ne chinui mai mult cu atât vom fi răzbunaţi mai pe deplin gândindu-ne că neomenia dumitale izvorăşte din suferinţa dumitale, care e mai cumplită decât a noastră. Dumneata „eşti” nenorocit, nu-i aşa? Singur ca diavolul şi invidios ca el. „Nimeni” nu te iubeşte… „nimeni” nu te va plânge când vei muri! N-aş vrea să fiu în locul dumitale!”

 

“Să-ţi spun ce-am făcut ieri! L-am pus pe groparul care tocmai săpa groapa lui Linton să scoată pământul de pe coşciugul ei şi-am deschis capacul. O clipă m-am gândit că aş vrea să rămân şi eu acolo, când i-am văzut din nou faţa—faţa i-a rămas aceeaşi!—şi omul a avut de luptat cu mine ca să mă scoată din groapă. Dar mi-a spus că, dacă aerul pătrunde înăuntru, se va schimba; atunci am desfăcut numai o scândură laterală a coşciugului, iar capacul l-am aşezat la loc. N-am rupt-o pe cea din partea lui Linton, fir-ar el blestemat! Aş fi vrut să-i fie coşciugul plumbuit! Apoi l-am mituit pe gropar să dea la o parte scândura aceea când o să mă îngroape şi pe mine acolo şi să scoată aceeaşi scândură laterală şi de la coşciugul meu, pe care-l voi comanda anume. Aşa că, atunci când Linton va veni la noi, nu va şti să ne deosebească pe unul de celălalt!

— Ai făcut o mare nelegiuire, domnule Heathcliff! am exclamat eu. Nu ţi-a fost ruşine să tulburi liniştea moartei?

— N-am tulburat pe nimeni, Nelly, răspunse el, doar mi-am uşurat sufletul. De-acum încolo o să mă simt mult mai liniştit, şi ai mai multe şanse să rămân sub pământ după ce voi ajunge acolo. Am tulburat-o pe ea? Nu, ea m-a tulburat pe mine zi şi noapte, vreme de optsprezece ani… fără încetare… fără mustrări de conştiinţă… până ieri noapte. Ieri noapte am fost liniştit. Am visat că-mi dormeam ultimul somn lângă cea adormită acolo: inima mea se oprise lângă a ei, şi obrazul meu rece era lipit de obrazul ei.

— Şi dacă ai fi găsit-o una cu pământul, sau şi mai rău, ce-ai mai fi visat atunci? i-am spus.

— Că sunt şi eu una cu pământul şi una cu ea şi aş fi fost şi mai fericit! mi-a răspuns. Crezi că mi-e frică de-o schimbare de felul acela? Când am ridicat capacul, m-am aşteptat s-o văd schimbată sau una cu pământul, dar mă bucur că nu s-a întâmplat încă nici o schimbare, căci astfel voi putea împărtăşi aceeaşi soartă cu ea. Şi-apoi, până n-am văzut cu ochii mei chipul ei senin, cu greu aş fi putut înlătura acel simţământ straniu ce mă cuprinsese. A început într-un mod ciudat. Ştii bine c-am fost ca nebun după moartea ei, şi necontenit, din zori pânăn zori, am implorat-o să-mi dea un semn că spiritul îi dăinuie încă! Cred cu tărie în fantome. Sunt convins că ele pot exista şi există printre noi.

În ziua în care-a fost înmormântată a nins. Seara, m-am dus la cimitir în curtea bisericii. Sufla un vânt rece ca iarna… de jur împrejur totul era pustiu. Nu mi-a fost teamă că prostănacul ei de bărbat va veni în văgăuna aceea atât de târziu, iar alţii n-aveau ce căuta acolo. Fiind singur şi dându-mi seama că nu ne despart decât doi metri de pământ afânat, mi-am zis: „Am s-o strâng iarăşi în braţe! Dacă-i rece, am să cred că vântul dinspre miazănoapte m-a îngheţat pe „mine”, iar dacă-i nemişcată, am să cred că doarme. Şi-am luat o lopată din magazia de unelte şi-am început să sap din răsputeri… Am atins coşciugul. Atunci am îngenuncheat, să scormonesc cu mâinile. Lemnul începuse să scârţâie pe la şuruburi, eram pe punctul de a-mi atinge ţinta, când mi s-a părut că aud pe cineva suspinând sus, lângă marginea mormântului, cineva care se apleca spre mine. „Ah, numai de-aş putea să ridic capacul, am mârâit eu, doresc să ne acopere pământul pe amândoi!” şi-am continuat să trag şi mai disperat de capac. Atunci am auzit încă un suspin, chiar lângă urechea mea. Mi s-a părut că-i simt suflarea caldă, o suflare care se lupta cu vântul încărcat de chiciură, îndepărtându-l. Ştiam că nu era lângă mine nici o făptură în carne şi oase, dar, cu aceeaşi certitudine cu care simţi apropierea unui corp material în întuneric, cu toate că nu-l poţi vedea desluşit, cu aceeaşi certitudine am simţit-o şi eu acolo pe Catherine; şi nu jos, dedesubtul meu, ci sus, pe pământ. Un sentiment brusc de uşurare mi s-a revărsat din inimă în tot trupul. Am renunţat la munca mea chinuitoare şi m-am simţit deodată mângâiat, nespus de mângâiat. O simţeam alături de mine şi a rămas cu mine până am umplut din nou mormântul şi până am ajuns acasă. Poţi să râzi dacă vrei, dar eu eram sigur că, odată intrat în casă, am s-o văd. Eram convins că era cu mine, şi nu mă puteam opri să-i vorbesc. Ajuns la Heights, m-am repezit în grabă la uşă. Era încuiată, şi mi-aduc aminte că blestemul acela de Earnshaw şi soţia mea nu m-au lăsat să intru. Mi-aduc aminte că m-am înfrânat să nu-l calc în picioare şi că după aceea am fugit sus, în camera mea, şi-apoi în camera Catherinei, şi-acolo m-am uitat cu nerăbdare în jurul meu… O simţeam lângă mine… „aproape” c-o şi vedeam, şi totuşi „n-o puteam vedea!” După chinul cu care-o doream, după ardoarea rugăminţilor de a o zări numai o clipă, sudoarea mea trebuie să fi fost de sânge atunci! Dar n-am putut-o vedea.

S-a arătat aşa cum a fost adeseori în viaţa ei, ca un diavol faţă de mine! Şi de atunci, uneori mai mult, alteori mai puţin am fost prada acestei torturi de neîndurat! Infernală tortură, care-mi ţine nervii într-o asemenea încordare încât, dacă n-ar fi făcuţi dintr-un material dur, de mult s-ar fi muiat şi-ar fi devenit slabi, ca ai lui Linton. Când şedeam în casă cu Hareton, mi se părea că, dacă ies afară, o voi întâlni, iar când umblam pe dealuri, mi se părea c-am s-o găsesc acasă. Când plecam de-acasă , mă grăbeam să mă întorc căci „trebuia” să fie pe undeva pe la Heights, eram sigur! Iar când dormeam în camera ei… eram alungat. Nu era chip să mă culc acolo căci în clipa în care închideam ochii, era ori afară la fereastră, ori dădea la o parte tăbliile patului, ori intra în odaie, ori îşi aşeza capul ei scump pe-aceeaşi pernă cu mine, aşa cum făcea când era copil, şi-atunci trebuia să deschid pleoapele ca s-o văd. Şi-aşa le deschideam şi le închideam de-o sută de ori pe noapte… şi mereu eram dezamăgit! Aşa m-a torturat! Adeseori gemeam atât de tare, încât ticălosul acela bătrân de Joseph credea că, fără îndoială, conştiinţa mi se zvârcolea chinuită de Satana din mine. Acum, de când am văzut-o, sunt liniştit… ceva mai liniştit. A găsit un mod straniu de a mă ucide, nu cu bucăţica, ci cu bucăţele infime, cât un fir de păr! M-am înşelat vreme de optsprezece ani cu năluca unei speranţe.

Domnul Heathcliff se opri şi-şi şterse fruntea! Părul i se lipise de ea, ud de sudoare. Ochii îi erau aţintiţi asupra cenuşii roşii din foc, sprâncenele nu-i stăteau încruntate, ci ridicate spre tâmple, îndulcindu-i înfăţişarea sălbatică a feţei, dându-i o expresie neobişnuită de tulburare, o expresie dureroasă de concentrare, asupra unui subiect care-l pasiona. De fapt nu-mi vorbise propriu-zis mie—de aceea am tăcut. Şi nu mi-a plăcut să-l aud vorbind! După scurtă vreme începu să mediteze privind portretul ei, apoi îl luă din perete şi-l rezemă de canapea, ca să-l poată vedea mai bine; si-n timp ce se uita la portret, intră Catherine anunţând că-i gata şi că va pleca imediat ce i se va înşeua poneiul.

— Să-mi trimiţi portretul acasă, mâine, îmi zise Heathcliff. Apoi, întorcându-se spre ea, adăugă: Poţi să mergi şi fără ponei, e-o seară frumoasă, şi la Wuthering Heights n-o să ai nevoie de ponei. În plimbările pe care le vei face, te vei putea sluji de picioare! Haide! Să plecăm!”

 

“I-am spus că-i foarte probabil ca verişoara lui să coboare, că fusese obişnuită să respecte întotdeauna sabatul şi deci ar face bine să lase la o parte curăţatul puştilor şi alte asemenea îndeletniciri mărunte cât timp va sta ea cu noi. La auzul acestei veşti, obrajii i se îmbujorară şi-şi aruncă privirea asupra mâinilor şi veşmintelor lui. Într-un minut, petele de ulei şi de praf de puşcă dispărură. Am văzut că avea de gând să-i ţină de urât şi-am ghicit din purtarea lui că dorea să fie arătos. Aşadar, râzând, cum nu îndrăznesc să râd când stăpânul e de faţă, i-am oferit ajutorul meu, dacă-l dorea, făcând haz de încurcătura în care se afla. El s-a bosumflat şi-a-nceput să înjure.”

 

“Era un mare progres pentru băiat. Cathy nu i-a mulţumit, dar el se simţea totuşi răsplătit prin faptul că-i primise ajutorul. Apoi a îndrăznit să stea în spatele ei în timp ce Catherine răsfoia cărţile, şi chiar să se aplece şi să arate cu degetul pozele care-i atrăgeau atenţia; şi nu s-a lăsat descurajat nici de aerul acru cu care smucea foaia de sub degetele lui, ci s-a mulţumit să se dea puţin mai înapoi şi s-o privească pe ea în locul cărţii. A continuat să citească sau să caute ceva de citit. Încetul cu încetul atenţia lui Hareton s-a concentrat asupra buclelor ei dese, mătăsoase, căci faţa nu i-o putea vedea şi nici ea nu-l putea vedea pe el. Şi poate că, nedându-şi seama de ce face, ci atras ca un copil de flacăra lumânării, în loc să se uite numai, în cele din urmă a pus mâna pe bucle. A întins mâna şi le-a mângâiat cu-atâta blândeţe, parc-ar fi mângâiat o pasăre. Nici dacă-i înfigea un cuţit în ceafă, Catherine n-ar fi tresărit mai tare.

— Pleacă de-aici în minutul ăsta! Cum îndrăzneşti să mă atingi? Pentru ce stai aici?! strigă ea pe un ton de scârbă. Nu te pot suferi! Am să mă duc iarăşi sus dacă te mai apropii de mine!”

 

“L-am lăsat pe servitor acolo şi-am pornit singur la vale. Biserica cenuşie părea şi mai cenuşie, iar cimitirul pustiu părea şi mai pustiu. Am văzut o oaie păscând iarba măruntă de pe morminte. Era o vreme dulce— caldă, chiar prea caldă pentru călătorie. Dar căldura nu m-a împiedicat să mă bucur de priveliştea încântătoare din jurul meu. Dacă aş fi văzut-o în preajma lui august, sunt sigur că m-ar fi ispitit să-mi pierd o lună de zile în această singurătate. Nu există ceva mai îngrozitor iarna, şi nu există ceva mai divin vara decât acele vâlcele, trecători, văi înverzite, închise între munţi, şi acele deluşoare mândre înclinate şi semeţe acoperite cu bălării.”

 

“Am ieşit din parc şi m-am căţărat pe poteca lăturalnică, plină de pietre, care ducea spre locuinţa domnului Heathcliff; mergeam agale pe drum, având în spate strălucirea soarelui ce apunea şi în faţă coroana dulce a lunii ce răsărea… unul pălea, cealaltă strălucea din ce în ce mai aprins… Înainte de a zări casa, lumina descrescândă a zilei se topi de-a lungul liniei orizontului dinspre apus într-o lumină tristă, fără strălucire, de culoarea chihlimbarului; dar luna era atât de splendidă încât pe potecă puteam vedea fiecare pietricică şi fiecare fir de iarbă.”

 

“Bărbatul începu să citească. Era vocea unui tânăr îmbrăcat decent, care şedea la o masă şi avea în faţă o carte. Obrazul lui frumos strălucea de plăcere, iar ochii i se plimbau nerăbdători de la pagina cărţii la mâna albă şi mică de pe umărul lui, care-i atrăgea atenţia printr-o uşoară palmă peste faţă ori de câte ori posesoarea mâinii descoperea vreun semn de neatenţie. Posesoarea mâinii stătea la spatele bărbatului, iar când se apleca să-şi controleze elevul, buclele ei blonde, strălucitoare, se contopeau cu buclele lui castanii. Iar faţa ei… tânărul avea noroc că nu-i putea vedea faţa, căci altfel n-ar fi putut fi atât de liniştit. Eu o puteam vedea şi-mi muşcam buzele de mânie la gândul că scăpasem prilejul ce mi se oferise de a face ceva mai mult decât să admir această frumuseţe fascinantă.”

 

“iluzia n-a durat multă vreme căci, deşi mulţumită la început, deveni în scurtă vreme irascibilă de nu mai avea astâmpăr. Pe de o parte era foarte amărâtă că-i fusese interzis să iasă din grădină şi că rămânea întemniţată în marginile ei strâmte tocmai când se desprimăvăra, pe de alta se plângea de singurătate pentru că eu, având toată grija casei, eram silită adeseori s-o las singură. Prefera să se certe cu Joseph în bucătărie decât să şadă liniştită în camera ei. Eu nu prea luam în seamă hărţuielile lor, iar Hareton de multe ori era obligat şi el să stea în bucătărie când stăpânul voia să fie singur în sală. La început, Catherine ori ieşea din bucătărie când se apropia Hareton, ori venea liniştită şi mă ajuta în îndeletnicirile mele, ferindu-se să observe prezenţa băiatului sau să-i vorbească; şi, cu toate că el era întotdeauna cât se poate de posac şi de tăcut, după câtăva vreme Cathy îşi schimbă atitudinea şi nu mai era în stare să-i dea pace: ba îi vorbea, ba făcea comentarii despre prostia şi trândăvia lui, exprimându-şi mirarea că poate îndura viaţa pe care o duce… cum de poate şedea o seară întreagă privind focul şi moţăind.”

 

“— Eşti o mincinoasă afurisită! începu Hareton Earnshaw. Atunci pentru ce l-am scos de-atâtea ori din sărite ţinându-ţi partea? Şi asta când mă batjocoreai şi mă dispreţuiai. Dă-i înainte şi chinuieşte-mă … am să mă duc la el şi-am să-i spun că m-ai necăjit atâta, încât m-ai alungat din bucătărie!

— N-am ştiut că mi-ai ţinut partea, răspunse ea, ştergându-şi ochii, şi-am fost rea şi obraznică faţă de toată lumea, dar acum îţi mulţumesc şi te rog să mă ierţi. Ca mai pot face în afară de asta?

Apoi reveni lângă cămin şi-i întinse mâna cu sinceritate. Hareton păli şi se întunecă la faţă ca un nor în furtună; ţinea pumnii strânşi cu hotărâre şi privirea aţintită în pământ.

Catherine, instinctiv, trebuie să fi ghicit că o încăpăţânare bolnăvicioasă, şi nu antipatia faţă de ea, îl îndemna să fie atât de îndârjit, căci, după ce rămase nehotărâtă o clipă, se aplecă şi-l sărută uşor pe obraz. Mica ştrengăriţă credea că n-am văzut-o şi, trăgându-se înapoi, cu un aer solemn, îşi ocupă locul de mai înainte, lângă fereastră. Am dat din cap dezaprobând-o; atunci a roşit şi mi-a şoptit:

— Ce era să fac, Ellen? N-a vrut să dea mâna cu mine, n-a vrut să se uite la mine. Trebuia să-i arăt într-un fel că mi-e drag… şi că vreau să fim prieteni. Nu ştiu dacă sărutarea ei l-a convins pe Hareton. Câteva minute a avut mare grijă să-şi ascundă faţa, dar când a ridicat-o, am văzut că era foarte încurcat, neştiind încotro să se uite.”

 

“Prietenia astfel începută se dezvoltă repede, cu toate că a cunoscut câteva întreruperi trecătoare. Earnshaw nu putea deveni civilizat printr-o simplă dorinţă, iar tânăra mea doamnă nu era un filozof şi nici un model al răbdării. Dar cum amândoi tindeau spre acelaşi lucru, unul iubind şi dorind să-l stimeze pe celălalt, celălalt iubind şi dorind să fie stimat, până la urmă şi-au atins ţelul.

Vedeţi, domnule Lockwood, că nu era greu să cuceriţi inima doamnei Heathcliff, dar acum mă bucur că n-aţi încercat. Dorinţa mea cea mai aprigă e să-i văd pe aceşti doi copii căsătoriţi. În ziua nunţii lor n-am să pot invidia pe nimeni: n-o să fie femeie mai fericită ca mine în toată Anglia.”

 

“Multă vreme fusesem mândră de unul dintre ei, iar acum eram convinsă că şi celălat va fi un izvor de egală satisfacţie. Firea lui cinstită şi caldă s-a scuturat repede de norii ignoranţei şi ai degradării în care fusese crescut, iar laudele sincere ale Catherinei îi stimulau sârguinţa. Pe măsură ce mintea i se lumina, i se luminau şi trăsăturile, adăugând înfăţişării lui inteligenţă şi nobleţe.

Aproape nu-mi venea să cred că e acelaşi om cu cel pe care-l văzusem în ziua când îmi descoperisem mica stăpână la Wuthering Heights, după expediţia ei la stâncile de la Penistone. În timp ce eu îi admiram şi ei munceau, se lăsase seara şi o dată cu ea se întoarse şi stăpânul. Veni peste noi pe neaşteptate, intrând pe uşa principală, aşa că ne-a putut vedea bine pe tustrei, înainte ca noi să putem ridica ochii şi să-l privim. „Nu face nimic, mi-am zis, n-a existat niciodată tablou mai plăcut şi mai nevinovat ca acesta, aşa că ar fi o ruşine fără seamăn dacă i-ar certa” Lumina roşie a focului strălucea pe capetele lor frumoase şi le dezvăluia feţele însufeţite de râvnă copilărească. Pentru că deşi el împlinise douăzeci şi trei de ani şi ea optsprezece, fiecare avea nenumărate lucruri noi de învăţat şi de simţit: nici unul nu trăise şi nu încercase sentimentele unei maturităţi sobre şi lipsite de iluzii.

Au ridicat privirile amândoi deodată şi au întâlnit privirile domnului Heathcliff. Poate că dumneavostră n-aţi remarcat niciodată că ochii lor seamănă perfect şi sunt aidoma ochilor Catherinei Earnshaw. Actuala Catherine n-are altă asemănare cu răposata în afară de fruntea-i lată şi o anumită arcuire a nărilor, care o face să pară, fie că vrea sau nu, cam îngâmfată. Hareton seamănă ceva mai mult cu Catherine Earnshaw, şi asemănarea e destul de vizibilă întotdeauna; dar în clipa aceea era chiar izbitoare, pentru că simţurile i se treziseră, iar facultăţile lui mintale erau în plină activitate. Cred că această asemănare l-a dezarmat pe domnul Heathcliff. A păşit spre cămin vădit mişcat, dar emoţia i se potoli repede când îl privi pe Hareton; sau mai bine zis îşi schimbă calitatea, căci tot emoţionat era.”

 

“Nelly, se apropie o schimbare stranie: în momentul de faţă mă aflu în umbra ei. Viaţa mea de toate zilele mă interesează atât de puţin, încât cu greu îmi mai aduc aminte că trebuie să mănânc şi să beau. Cei doi, care-au ieşit din sală, sunt singurele obiecte care înseamnă o apariţie materială distinctă pentru mine, şi această apariţia îmi pricinuieşte o durere care se apropie de tortură. Despre „ea” nu vreau să vorbesc şi nici să mă gândesc la ea nu vreau; dar aş dori sincer să n-o văd, căci prezenţa ei îmi stârneşte numai simţăminte care mă scot din minţi. „El” mă impresionează în alt fel, şi dacă aş putea-o face fără să se creadă c-am înnebunit, aş căuta să nu-l mai văd niciodată. Dumneata ai crede că nu mai am mult până-n pragul nebuniei, zise făcând un efort să zâmbească, dacă ţi-aş descrie miile de amintiri şi gânduri pe care le trezeşte şi le întruchipează băiatul ăsta. Dar dumneata n-ai să povesteşti ce-ţi spun, şi gândurile mele stau tot timpul atât de întemniţate în mine, încât mă simt ispitit să le împărtăşesc.

Acum cinci minute, Hareton mi-a apărut nu ca o fiinţă omenească, ci ca întruchiparea tinereţii mele. Încercam faţă de el sentimente atât de variate, încât mi-ar fi fost cu neputinţă să-i vorbesc ca un om cu mintea întreagă. În primul rând, asemănarea izbitoare dintre el şi Catherine mi-o reaminteşte într-un mod înspăimântător. Totuşi, acest fapt, despre care dumneata ai putea crede că are cea mai puternică înrâurire asupra imaginaţiei mele, e în momentul de faţă lucrul cel mai neînsemnat. Căci ce nu-i în mintea mea legat de ea? Şi ce nu-mi aminteşte de ea? Nu mă pot uita în jos, la pardoseala asta, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! În fiecare nor, în fiecare pom… în aerul nopţii şi-n fiecare privire din timpul zilei… sunt înconjurat de chipul ei! Cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor… chiar şi propriile mele trăsături.. îşi bat joc de mine, semănând cu ea. Lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care-mi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o! Ei bine, înfăţişarea lui Hareton reprezintă fantoma iubirii mele nemuritoare, a strădaniei mele sălbatice de a-mi afirma drepturile, fantoma degradării, a mândriei, a fericirii şi a suferinţei mele…”

 

“Nu am nici teama, nici presimţirea, nici nădejdea morţii. Şi de ce aş avea-o? Cu constituţia mea puternică, cu viaţa cumpătată pe care o duc, cu îndeletnicirile care nu mă expun la nici un pericol, ar trebui, şi probabil „aşa va fi”, să rămân pe pământ până când nu va mai exista un fir de păr negru pe capul meu. Şi totuşi în starea asta nu mai pot s-o duc! Trebuie să-mi amintesc să respir… aproape că trebuie să-i amintesc inimii să bată. Şi parcă apăs la loc un arc puternic: îmi trebuie constrângere ca să fac cel mai mic gest care nu-i purtat de unicul meu gând, şi dacă nu-i legat de unica şi eterna mea idee, trebuie să mă constrâng pentru a discerne dacă ceva este viu sau mort. N-am decât o singură dorinţă, şi întreaga mea fiinţă şi toate puterile mele ţintesc spre împlinirea ei. Am dorit-o atât de multă vreme şi atât de neclintit, încât sunt convins că se „va”împlini… şi „în curând”… pentru că mi-a mâncat viaţa. Presimţirea împlinirii ei m-a şi înghiţit. Mărturisirile nu m-au uşurat, dar poate că-ţi vor explica anumite stări de spirit, pe care altfel nu le-ai fi putut înţelege. O, Doamne! E o luptă lungă, aş vrea să se isprăvească!”

 

“Heathcliff stătea în pragul uşii deschise, era palid şi tremura. Avea însă, într-adevăr, o licărire stranie şi plină de fericire în ochi, ceea ce-i schimba întreaga expresie a feţei.

— Vrei să mănânci ceva? l-am întrebat. Trebuie să fii flămând după o noapte de hoinăreală.

Doream să aflu unde fusese, dar n-am vrut să-l întreb de-a dreptul.

— Nu, nu mi-e foame, răspunse el, întorcând capul şi vorbindu-mi pe un ton cam dispreţuitor; parcă ghicise că încerc să descopăr motivul bunei lui dispoziţii.

Eram încurcată; nu ştiam dacă nu cumva e un prilej binevenit pentru a-l dojeni.

— Cred că nu-i cuminte să hoinăreşti pe-afară, am continuat eu, când ar trebui să stai în pat. Nu, nu-i deloc cuminte, mai ales pe vremea asta umedă. Sunt sigură c-ai să răceşti sau ai să te îmbolnăveşti. De altfel mi se pare c-aşa s-a şi întâmplat.

— Nu s-a întâmplat decât ceea ce pot eu îndura, răspunse Heathcliff, şi îndur totul cu cea mai mare plăcere, dar cu condiţia să mă laşi în pace. Du-te înăuntru şi nu mă plictisi.

L-am ascultat şi, trecând pe lângă el, observai că răsuflă iute ca o pisică. „Da! mi-am zis. O să se îmbolnăvească! Nu pot înţelege ce-a făcut!””

 

“După un ceas sau două, când camera rămase goală, intră din nou, dar nu mi s-a părut deloc mai liniştit.

Aceeaşi expresie nefirească — şi nefirească era — de fericire, sub sprâncenele lui negre, şi aceeaşi paloare a feţei din care dispăruse tot sângele; şi dinţii care i se dezveleau din când în când într-un fel de zâmbet. Corpul întreg îi tremura, dar nu cum tremură omul la răceală sau slăbiciune, ci cum vibrează o coardă întinsă la maximum… era mai mult un fior puternic decât un tremur.

„Am să-l întreb ce are, mi-am zis! Căci cine altul să-l întrebe?” Apoi am exclamat:

— Ai auzit vreo veste bună, domnule Heathcliff?! Pari neobişnuit de înviorat.

— De unde să-mi vină mie veşti bune? zise el. Sunt înviorat de foame şi, după câte mi se pare, nu trebuie să mănânc.

— Prânzul dumitale e-acolo, i-am răspuns, pentru ce nu vrei să mănânci?

— Acum n-am poftă, mârâi el iute; am să aştept până la cină. Şi, Nelly, o dată pentru totdeauna, te rog să-l previi pe Hareton şi pe cealaltă să nu se mai apropie de mine. Vreau să nu mă tulbure nimeni; vreau să fiu singur.

— Ai vreun motiv nou pentru această oprelişte? am întrebat eu. Spune-mi pentru ce eşti atât de ciudat, domnule Heathcliff? Unde-ai fost noaptea trecută?Nu-ţi pun această întrebare din simplă curiozitate, ci…

— Ba pui întrebarea dintr-o foarte simplă curiozitate, mă întrerupse el râzând. Totuşi am să-ţi răspund. Noaptea trecută am fost în pragul iadului. Azi sunt aproape de paradisul meu. Îl văd cu ochii, abia trei paşi mă mai despart de el! Şi acum ai face bine să pleci şi tu! Dacă n-ai să mă mai iscodeşti, n-ai să vezi şi nici n-ai să auzi nimic înspăimântător.”

 

“La ora opt însă am socotit că se cuvine, chiar dacă nu m-a chemat, să-i duc o lumânare. Şi cina.

Stătea rezemat de pervazul unei ferestre deschise, dar nu privea afară, căci faţa îi era întoarsă spre întunericul dinăuntru. Focul mocnea în cenuşă, camera se umpluse de aerul umed şi dulce al serii înnourate şi-atât de liniştite, încât se putea auzi nu numai murmurul râuleţului ce curgea spre Gimmerton, ci şi freamătul undelor şi gâlgâitul apei peste pietre şi în jurul bolovanilor mari pe care nu-i putea acoperi. Am murmurat un cuvânt de nemulţumire văzând că focul e gata să se stingă şi-am început să închid ferestrele, una după alta, până am ajuns la a lui.

— S-o închid şi pe-asta? l-am întrebat, ca să-l trezesc din visare, căci rămăsese nemişcat.

În timp ce vorbeam, lumânarea i-a luminat faţa. Oh, domnule Lockwood, nu vă pot spune cât de cumplit m-am speriat în clipa când l-am văzut! Ochii aceia negri, adânci! Zâmbetul acela şi paloarea lui de fantomă! Mi s-a părut că nu-i domnul Heathcliff, ci o nălucă; şi de spaimă am lăsat lumânarea să se atingă de perete şi-am rămas în întuneric.

— Da, închide-o, răspunse cu glasul lui obişnuit. Ia te uită, ce neîndemânare! Pentru ce n-ai ţinut lumânarea drept? Du-te fuga şi adu alta.”

 

“domnul Heathcliff s-a dus să se culce şi nu dorea să mănânce nimic până dimineaţa. L-am auzit atunci cu toţii urcând scările; dar nu s-a dus în camera lui obişnuită, ci a intrat în aceea cu patul cu tăblii.

Fereastra ei, după cum v-am spus, e destul de largă, aşa că oricine poate ieşi prin ea. Şi mi-a trecut prin gând că plănuise o nouă hoinăreală la miez de noapte şi prefera ca noi să nu-l auzim.

,,O fi un duh rău care mănâncă morţii, sau un vampir?”mi-am zis. Citisem despre asemenea monştri hidoşi, încarnaţi. Apoi am început să-mi amintesc cum l-am îngrijit când era copil, cum l-am văzut crescând şi cum i-am urmărit aproape toată viaţa; şi mi-am dat seama cât de proastă eram să pot crede despre el un lucru atât de îngrozitor! „Dar de unde-o fi venit făptura aceea mică, neagră, adusă aici de un om bun spre nenorocirea lui?” murmură în mine glasul superstiţiei, în timp ce adormeam şi conştiinţa mă părăsea. Şi-am început, pe jumătate visând, să-mi bat capul imaginând nişte părinţi potriviţi lui şi, cu ajutorul gândurilor mele din starea de veghe, mi-am petrecut din nou în minte viaţa lui, cu câteva imagini sumbre în plus, iar în cele din urmă am ajuns să-mi închipui moartea şi înmormântarea lui. Din toate acestea ceea ce mai ţin minte e marea mea tulburare, căci aveam sarcina de a dicta inscripţia de pe piatra lui funerară şi mă sfătuiam în privinţa ei cu groparul. Şi cum nu avea prenume şi nu-i cunoşteam nici vârsta, am fost obligaţi să ne mulţumim cu un singur cuvânt: „Heathcliff”. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă intraţi în curtea bisericii, veţi citi pe piatra lui funerară numai acest cuvânt şi data morţii.”

 

“De data asta am observat că nu-l mai interesează peretele; m-am uitat mai bine şi mi-am dat seama că priveşte ceva ce se află la o depărtare de vreo doi metri. Şi ceea ce vedea, orice-ar fi fost, părea că-i provoacă o plăcere şi o durere de nerăbdat; cel puţin aşa am înţeles eu, judecând după expresia lui chinuită şi totuşi transfigurată. Obiectul închipuirii sale nu stătea nemişcat, căci ochii lui îl urmăreau cu o atenţie neostenită; nici chiar când vorbea cu mine nu-şi întorcea privirea de la el. Zadarnic îi reaminteam de postul lui prelungit, căci, dacă făcea vreo mişcare ca să se apropie de vreun obiect, cedând rugăminţilor mele, sau dacă întindea mâna să ia o bucata de pâine, degetele se încleştau înainte de a ajunge la ea şi mâna îi cădea pe masă, uitând scopul urmărit.

Am stat lângă el cu neclintită răbdare, încercând să-i abat atenţia de la preocuparea care-l obseda, până când s-a enervat şi s-a ridicat, întrebându-mă pentru ce nu-l las să mănânce când vrea el. Şi mi-a mai spus că data viitoare să nu-l mai aştept, ci să-i pun totul pe masă şi să-mi caut de treabă. După aceste cuvinte a ieşit din cameră, coborând agale poteca din grădină, şi a dispărut pe poartă.”

 

“El a intrat după miezul nopţii şi, în loc să se ducă să se culce, s-a închis în sală. Am ascultat cu atenţie, m-am sucit încoace şi-ncolo şi, în cele din urmă, m-am îmbrăcat şi am coborât. Era prea greu să stau culcată, chinuindu-mi mintea cu sute de presimţiri deşarte.

Am auzit paşii domnului Heathcliff măsurând neostenit padoseala; şi adeseori tăcerea era întreruptă de răsuflarea lui adâncă, ce semăna cu un geamăt. Bolborosea şi cuvinte fără şir; singurul pe care l-am putut prinde a fost numele Catherinei legat de câte un cuvânt de mângâiere sau de suferinţă sălbatică, smuls din adâncul sufletului, rostit încet, grav ca şi cum ar fi fost cu o persoană prezentă.”

 

“— Îţi sunt recunoscător, Nelly, zise el, că mi-ai reamintit să-ţi spun cum vreau să fiu înmormântat. Vreau să fiu dus la cimitir seara. Dumneata şi cu Hareton puteţi să mă însoţiţi dacă vreţi; şi bagă mai ales de seamă ca groparul să respecte poruncile mele în ceea ce priveşte cele două coşciuge! Nu trebuie să vină nici un pastor, după cum nu trebuie să se rostească nici un cuvânt despre mine. Îţi spun că aproape am atins paradisul „meu”, căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de valoare pentru mine şi nu-l râvnesc.

— Şi presupunând că vei continua să ajunezi cu-aceeaşi încăpăţânare şi vei muri în acest fel, ce-o să se întâmple dacă ei refuză să te înmormânteze în cimitir? am spus eu, indignată de această indiferenţă păgânească. Ţi-ar plăcea?

— N-or să facă una ca asta, răspunse el. Iar dacă vor face-o, tu trebuie să mă muţi acolo în ascuns, şi dacă n-ai s-o faci, ai să vezi cu ochii tăi că morţii nu pier cu totul!”

 

“Seara următoare a fost foarte umedă, a plouat cu găleata până-n zorii zilei şi, când mi-am făcut plimbarea de dimineaţă în jurul casei, am observat că fereastra stăpânului era larg deschisă şi ploaia cădea drept în casă. „Nu poate fi în pat, mi-am zis, căci, aşa cum toarnă, l-ar fi udat până la piele. Trebuie să se fi sculat, ori să fi plecat. Dar de ce să mă mai frământ, am să-mi iau inima în dinţi şi-am să mă duc să văd.”

După ce am reuşit să intru cu altă cheie, m-am repezit să desfac tăbliile patului, căci camera era goală; le-am împins iute şi m-am uitat înăuntru. Domnul Heathcliff era acolo…culcat pe spate. I-am întâlnit privirea, dar avea nişte ochi atât de pătrunzători şi sălbatici, încât am tresărit. Apoi mi s-a părut că zâmbeşte. Nu m-am gândit că-i mort, dar faţa şi gâtul îi erau spălate de ploaie, aşternuturile ude, iar el stătea absolut nemişcat. Fereastra, bătută de vânt încoace şi-ncolo, îi zgâriase mâna care era aşezata pe marginea pervazului. Din pielea tăiată nu curgea sânge, iar când am pus degetele pe ea nu m-am mai putut îndoi: era mort şi ţeapăn!

Am închis fereastra, i-am pieptănat părul negru şi lung de pe frunte, am încercat să-i închid ochii şi să sting, dacă mi-ar fi fost cu putinţă, înainte de a o mai vedea si altcineva… acea privire îngrozitoare, ca vie, de triumf. Dar ochii n-au vrut să se închidă. Păreau că rânjesc, că-şi bat joc de încercările mele, iar buzele lui desfăcute şi dinţii albi, ascuţiţi, rânjeau şi ei! Cuprinsă de o nouă criză de laşitate, l-am strigat pe Joseph.”

 

“Numai bietul Hareton, cel căruia Heathcliff îi făcuse cea mai mare nedreptate, suferi cu adevărat. El a vegheat toată noaptea la căpătâiul mortului plângând amarnic. Îi strângea mâna, îi săruta faţa sarcastică şi sălbatică, pe care toţi ceilalţi se fereau s-o privească, şi-l plângea cu durerea aceea puternică ce izvorăşte în mod firesc dintr-o inimă generoasă, cu toate că inima lui e tare ca oţelul călit.”

 

“Acum e tot atât de neted şi verde ca şi mormintele vecine… şi sper că şi fostul meu stăpân doarme tot atât de adânc ca şi cei de lângă el. Dar oamenii din partea locului, dacă-i întrebaţi, jură pe „Biblie” că el umblă; şi sunt unii care spun că l-ar fi întâlnit lângă biserică, alţii că l-au văzut pe dealuri şi chiar aici, în casă. Poveşti deşarte, o să ziceţi dumneavoastră, şi-aşa zic şi eu. Totuşi, bătrânul acela de lângă focul din bucătărie susţine că, privind pe fereastra odăii lui, a văzut— de la moartea lui Heathcliff încoace — în fiecare noapte ploioasă două fiinţe… Iar mie mi s-a-ntâmplat ceva ciudat, cam acum o lună.

Într-o seară mă duceam la Grange… era o seară învolburată, prevestitoare de furtună… şi tocmai la cotitura drumului spre Heights m-am întâlnit cu un băieţel care mâna o oaie si doi miei. Băiatul plângea îngrozitor, iar eu mi-am închipuit că oile erau îndărătnice şi nu se lăsau mânate.

— Ce s-a-ntâmplat, băiete? l-am întrebat.

— Acolo sub deal e Heathcliff cu o femeie, zise el plângând cu lacrimi ce-i curgeau şiroaie, şi nu cutez să trec pe lângă ei.

Eu n-am văzut nimic, dar nici oile şi nici el nu voiau să înainteze.”

 

“În drumul meu spre casă m-am abătut pe la capela bisericii. Apropiindu-mă de ziduri am observat că paragina se întinsese mai mult şi că totul era mai năruit decât acum şapte luni.

Multe ferestre erau doar găuri negre, fără geam; iar din loc în loc, dincolo de linia dreaptă a acoperişului, ieşeau câteva ţigle, care vor fi smulse, cu încetul, de furtunile din toamna ce va să vină.

Am căutat şi-am descoperit uşor cele trei pietre funerare pe povârnişul de lângă mlaştină. Cea din mijloc era cenuşie şi pe jumătate năpădită de buruieni, a lui Edgar Linton acoperită de iarbă şi muşchi, iar a lui Heathcliff, încă goală.

Am zăbovit printre ele, sub cerul acela binevoitor, dulce, senin; am urmărit fluturii ce zburau printre ierburi şi clopoţei, am ascultat vântul suav ce adia prin iarbă, şi m-am întrebat: Cum a putut crede cineva vreodată că cei ce odihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn tulburat?!”

Emily Bronte, La răscruce de vânturi

 

TIMPUL… dăruirii!

Concurs epistolar
adresat elevilor din clasele IX – XII

Perioada de participare:
24.02.2014 – 6.03.2014

Te-ai gândit vreodată că nu ai avut timp să spui unei persoane dragi cât de mult contează pentru tine?
Acest început de primăvară stă sub semnul dăruirii şi al dragostei.
Acum e ocazia perfectă să dăruieşti celor dragi un “mulţumesc”, “te iubesc” sau “te admir”, fie că ei sunt profesori, colegi sau alţi salariaţi ai acestei şcoli.
Aşterne-ţi gândurile pe o coală de hârtie, semnează-te, pune scrisoarea într-un plic şi apoi pune-o în cutia special amenajată de la intrarea în şcoală.
Nu uita să precizezi cine este destinatarul şi expeditorul.
Echipa care organizează această competiţie se va asigura că scrisorile vor ajunge la destinaţie.
În plus… cele mai originale şi sincere mesaje vor fi premiate.

Organizator:
Catedra de Limba şi Literatura Română
Liceul Tehnologic „Haralamb Vasiliu”, Podu Iloaiei
Profesor coordonator: Elena Raicu
Cutie creata de My Handmade This 🙂
Partener: Fundatia Culturala Timpul

Imagine

”E-atata liniste in jur…”

564016_10151157639484323_83347505_n

”Adanc in suflet, dincolo de durere, dincolo de confuzia vietii, domneste o liniste vasta si mareata – un infinit ocean de pace, pe care nimic nu o poate atinge; este neintrecuta pace a naturii care ”intelepteste”. Pe care o cautam cu patima arzatoare, ba aici, ba acolo, de-a lungul si de-a latul vietii; in cele din urma o gasim in noi insine.”

R. M. Bucke