Zbor lin, Suflet Lumina!

Ma intampina mereu cu un zambet cald si cu un voios ”Ce faci, vecino?”

A fost omul de care s-a legat o mare parte din timpul petrecut acasa la Dolhasca, pregatind Sarbatorile Pascale sau pe cele de Iarna. Avea o bucurie si o deschidere extraordinar de mare spre oameni de toate categoriile sociale. La usa dumneaei mereu se auzeau sunand tot felul de oameni. Colindele fostilor elevi de la Gulia, in pragul Anului Nou, cand toti ceilalti mergeau cu uratul, n-au fost absente nici macar in anii in care doamna nu-si petrecea sarbatorile acasa. Stia sa vada dincolo de aparenta si sa aprecieze fiecare suflet in parte. Tot la usa domniei sale auzeam mereu, din vreme-n vreme, un domn ce canta la vioara, cu sau fara vreo ocazie speciala. Pe nici unul dintre acestia nu i-a gonit sau nu i-a tratat cu dispret vreodata. Pe toti i-a respectat asa cum si ei i-au aratat o mare stima. Si toti, dar absolut toti, au iubit-o si au fost mereu recunoscatori. Cred ca si in asta sau mai ales in asta sta valoarea unui om, prestigiul lui. Dumneaei a avut parte de acest succes, cu prisosinta.

Mi-a fost profesor atunci cand domnul profesor Strapuc s-a imbolnavit si apoi a plecat intr-o stea, sa o astepte acolo si pe ea atat cat va fi nevoie. Practic, din vecina calda si simpatica, mereu deschisa spre comunicare, mereu atenta, s-a transformat in cateva clipe in profesorul cald si bun care nu iesea deloc din tiparul pe care deja il stiam.

Cel mai mult m-am apropiat de dumneaei in ultima parte a vietii domniei sale, cand eram si eu la randu-mi profesor, cand ne vedeam la cafea la noi acasa sau la dumneaei, in spatiul cochet al apartamentului pe care l-a impregnat cu personalitatea ei plina de energie pozitiva si lumina. Devenise ca o ruda apropiata, ca o sora de-a mamei mele, pe care imi permiteam sa o tratez cu toata deschiderea de care eram capabila. Relationarea dintre noi era de un firesc iesit din comun, de parca ne stiam de-o viata. O cunoasteam, e-adevarat, inca de la varsta copilariei, insa atunci relatia dintre noi era mult mai oficiala.

De sarbatori isi facea bradul din timp, cu cateva zile inainte de Ajunul Craciunului si de multe ori, in ultimii ani, ne chema, pe mine si pe mama mea, sa-l admiram. Eu eram mereu curioasa si incantata sa vad atata entuziasm si bucurie. O femeie singura de multi ani insa atat de vie si de inconjurata de oameni, rasete si viata.

Inca din copilarie i-am sunat la usa, imbracata in costum national, sa o colind, atat pe dumneaei cat si pe sotul domniei sale, domnul profesor Strapuc, care-mi devenise si profesor la un moment dat. Intr-o perioada a locuit acolo si mama doamnei, spre finalul vietii acesteia, si se pare ca eram un cadou nepretuit si pentru ea, care astepta sa vin, sa ma admire, sa se incarce de energia mea de copil bun si increzator in tot ce-i mai bun si mai miraculos.

Mereu imi spunea ca mama dumneaei ma place foarte tare. Si ea era un om la fel de deschis si de cald. Aluat de lumina si bucurie atat mama cat si fiica. Despre sot nu mai spun. Cine se-aseamana se-aduna. Si dumnealui era de o diplomatie si de o dragalasenie iesite din comun. Imi amintesc felul in care ma trata mereu cand eram mica. Cu o dulceata aparte, cu un fel de a-mi raspunde la salut atat de placut, incat nu pot sa nu-mi amintesc cu mare, mare drag de blandetea lui.

O casa de oameni solari. Cum sa fie mai potrivit de-atat?

E complicat sa descriu pas cu pas, mai mult sau mai putin cronologic cum a trecut prin viata mea aceasta doamna. Ganduri nenumarate, stari de tot felul imi traverseaza fiinta inca uimita de vestea acestui zbor mult prea rapid spre stele. Cert e ca n-am putut sa las acest eveniment sa treaca pur si simplu. Am simtit sa scriu cateva lucruri despre omul Draguta Strapuc si mai ales despre inima ei calda si plina de lumina si veselie. Doar asa pot lasa lumii o marturie. Cerul cu siguranta stie tot ce-a facut minunat acest suflet care pe noi ne-a atins fara doar si poate si ne-a marcat pentru eternitate.

Ma intorc la sirul amintirilor si nu pot sa uit momentele cand, dupa ce venea parintele cu Ajunul sau cu Aghiazma, inaintea Marilor Sarbatori de peste an, ne invitam vecinii la masa si impartaseam bucuria acelor clipe, sfintenia si calmul lor. Aproape intotdeauna era prezenta si doamna Draguta la masa. Nu pot sa nu-mi amintesc eleganta ei si felul de-a se comporta, de-a vorbi, chiar si in acele momente de relaxare, de relationare intre prieteni. Asta e un mare dar al oamenilor cu adevarat speciali. Purtarea ”cu manusi”, trairea fiecarui moment, oricat de banal, cu eleganta si cu o mare simplitate, in acelasi timp.

Un suflet care-a trait plenar dar discret. O forta enorma de-a ascunde tot ce era dificil sau vulnerabil. O dorinta de-a aduce in jur energie buna si veselie si nimic altceva. Asta nu poate fi decat o trasatura a unui om cu adevarat bun si special.

Probabil ca mereu i-a fost dor de domnul Strapuc, dupa plecarea lui intr-o stea. Mai cu seama in ultima perioada. Avea in camera in care dormea o fotografie cu el, la care privea mereu cu aceeasi dragoste cu care l-a privit si cat era in viata. Totusi, oricat de dor i-ar fi fost, cu certitudine n-ar fi vrut sa plece atat de devreme dintre noi. Traia cu intensitate, cu bucurie si iubea viata cu toate frumusetile si surprizele ei. Iubea extraordinar oamenii si compania lor. Avea enorm de multi prieteni, amici si oameni care o cunosteau si-o iubeau sau admirau cu sinceritate.

A fost prezenta in momente cheie ale vietii mele, momente fericite, de o incarcatura emotionala puternica, la majoratul meu, alaturi de mana de profesori dragi din gimnaziu, care mi-au fost si vecini si prieteni de familie, oameni tare dragi sufletului meu. A fost cu sufletul si gandul alaturi de mine si in cea mai fericita zi din viata mea, ziua nuntii. Nu a uitat niciodata cand ne serbam zilele de nastere sau zilele onomastice, eu sau parintii mei, fiind mereu in pragul usii noastre cu un La multi ani! plin de dragoste si zambet. A fost un om tare, tare cald si bun de care m-am legat fara sa-mi dau seama, cu la fel de multa deschidere ca si fata de rudele apropiate sau profesorii pe care i-am iubit si admirat enorm. A fost un om prezent in viata mea, mai ales in ultima perioada… fara de care-mi va fi greu, a carui absenta o voi simti si a carui plecare ma intristeaza profund.

Imi sunt vii in amintire momentele in care pregateam holul blocului pentru Sarbatorile de Iarna, entuziasmul ei cu privire la luminitele de Craciun, la imaginea lui Mos Craciun, lipita pe peretele din fata usii, la beteala ce impodobea balustrada si la toata zarva acelei perioade pline de bucurie si de acel ceva special ce doar sarbatorile aduc in vietile oamenilor. Om – suflet – lumina, asta era doamna Draguta, cu numele ei atat de sugestiv. Domnul inimii ei era numit de toti Lica, de parca ar fi putut fi tradus in Licar… Licar de lumina, Licarul ei de lumina, scanteia din care-si incarca ea bateriile de energie pozitiva mereu. Cand Licarul a plecat sa straluceasca si mai tare intr-o stea, ei i-a pierit putin din stralucire dar doar pentru o vreme, pana a realizat ca Licarul e acolo, in inima ei, in imaginile cu el, in amintirile inca foarte vii si pe Cerul Inalt unde putea sa-l priveasca oricand si sa se reincarce cu bucurie si vitalitate.

Acum s-au intalnit sa celebreze lumina si bunatatea cu ingerii Cerului. E-o Mare Taina aceasta iar noi suntem datori doar sa ne rugam pentru sufletele lor neincetat. Pentru ca i-am iubit, fiecare in felul nostru.

Cand am rugat-o sa-mi povesteasca mai multe despre domnul Strapuc a acceptat cu incantare si emotie. Nu credeam ca voi scrie tot ce mi-a povestit vorbind la trecut despre amandoi. Mi-a vorbit cu rabdare si dragoste, in camera in care au dormit mereu impreuna, mi-a aratat fotografii si mi-a povestit in amanunt despre viata lor impreuna, despre izbanzile sau infrangerile lor, privind din cand in cand la fotografia lui ce statea asezata in vitrina dulapului din camera. N-a ezitat sa-mi spuna cu lacrimi in ochi cat ii e de dor de el, cat de greu ii e fara el si cat de dificila a fost despartirea, insa, dupa cateva secunde, si-a revenit si-a spus, ca o munteanca darza ce era, nascuta fiind in zona Ramnicului Sarat, ca trebuie sa fie vesela si sa lupte mai departe pentru amintirea lui si pentru zilele fericite ce vor veni sau ce vor trebui sa soseasca. Putine sotii pot face asta.

Am admirat-o foarte tare pentru asta. Majoritatea dintre noi alegem sa ne plangem mai degraba decat sa luptam. Ea a ales calea bucuriei si-a sperantei in reintalnirea din Cer.

Iata ca a venit acel moment. Speram din toata inima, ca sufletul ei lumina sa-l traiasca etern si la fel de intens sau poate si mai intens decat timpul pe care l-a petrecut aici, in calatoria frumoasa de pe pamant.

Ar fi poate foarte multe de spus insa in asemenea momente e complicat sa te exprimi potrivit.

Un Om lumina. Atat poate fi spus despre Doamna Draguta.

Un om care ne-a deschis mereu usa cu drag, in Serile de Ajun de Craciun, cand am hotarat sa-i aducem vestea Nasterii Lui Hristos, alaturi de cativa dintre membrii Coralei Bucuria Invierii. S-a bucurat cu tot sufletul si-a fost fericita ca nu e uitata. Dupa ce se pensioneaza, multi profesori sunt uitati. N-a fost si cazul dumneaei desi cu siguranta a avut propriile dezamagiri cu privire la oameni si la uitare. Toti le avem. Important e cum ne raportam la ele. Ea s-a raportat cu aceeasi energie pozitiva de care-a dat dovada mereu. Cu ingaduinta, toleranta si cu bucurandu-se de cei care-i calcau pragul cu drag.

Ultima intalnire cu dumneaei mi-o amintesc usor. A fost in preajma lui 30 septembrie, cand am fost acasa pentru a o sarbatori pe mama. Fireste ca a fost prezenta si doamna, si-a felicitat-o, in ciuda problemelor de sanatate pe care le avea. Stiu ca i-am spus ca arata foarte bine si i-am multumit ca n-a uitat si de ziua mea, venind, cu o floare in mana, sa-mi spuna si mie La multi ani!, asa cum facea mereu. M-a induiosat foarte tare gestul ei. Nu aveam de unde sa stiu ca aceea avea sa fie ultima intalnire cu ea.

Mereu s-a comportat asa. N-a uitat niciodata sa fie ”Draguta” cum ii spunea si numele. De parca ar fi facut o promisiune cand a primit acest nume: sa fie draguta cu toti cei din jurul ei, mai ales cu cei la care tinea intr-un fel sau altul.

Din drag, de drag pentru viata si oameni. Din drag de parintii care i-au spus si aratat ce e omenia si bunatatea. Din drag de Dumnezeu. A trait o viata cu tot dragul si cu toata energia buna de care-a fost capabila.

Misiunea ei aici s-a incheiat, se pare, cel putin fizic, pentru ca amintirea domniei sale va influenta multi ani inca, oamenii care i-au calcat pragul inimii si-al casei.

Lectia ei despre vitalitate, comuniune, armonie si bucurie, va dainui mult timp dupa ce anii vor trece…

Zbor lin, doamna profesor!

Dumnezeu sa va primeasca sufletul in Imparatia Cerului!

 

Dumnezeu sa o ierte!