Arhive

Vasile Sandu și lumina din vis – Revelația din ”rezervația de îngeri” de la Dolhasca

Una dintre imaginile ilustrative ale poemelor din volum, semnata de artistul plastic roman stabilit la Palermo, in Italia, Alin Constantin Agape

Una dintre imaginile ilustrative ale poemelor din volum, semnată de artistul plastic român stabilit la Palermo, în Italia, Alin Constantin Agape

Trăind în cercul strâmt al propriei existențe, oamenii duc o continuă luptă de re-echilibrare, de re-armonizare cu sine și cu lumea. Conștienți de finitul ființei lor, se refugiază, din vreme în vreme, în lumi paralele, lumi pe care, din nevoia de regăsire, și le construiesc visând cu ochii deschiși,    așternându-și pe coli albe angoasele, stările de beatitudine, dar și semnele de întrebare. Sunt siguri că doar astfel se pot simți cu adevărat parte a unei lumi în care verbele ”a fi”, ”a ști” și ”a afla” contează mult mai mult decât verbul ”a avea”, o lume în care doar spiritele înalte și curate pot viețui.

Și… totuși, toată această condiție umană, ingrată din anumite puncte de vedere, mereu situată între două extreme, între două alegeri, mereu la răscruce, mereu între ”ceva” și ”altceva”, toată această luptă pentru fiecare secundă de respirație, pentru fiecare bătaie de inimă, și mai ales rezultatul ei, nu se datorează oamenilor, se pare, ci ”luminii din vis”, scânteii din noaptea începuturilor lumii acesteia, dar și din întunericul primordial al fiecăruia dintre noi, în particular.

Vasile Sandu a intuit că viața nu e decât o frumoasă reverie, a trăit mereu, după cum spune, sub masca eului liric, în versurile din volumul Lumina din vis – poeme simple pentru sufletul meu complicat –, apărut la Editura PIM
din Iași, în acest an, ”sculptând în aer/ chipuri de fecioară”[1], adormind „visând la ele/ cu capu-n nori/ și gându-n stele” și trezindu-se doar, târziu, ”la primăvară”.

Și dacă viața e un vis[2], cum spunea Eminescu, ”lumina din vis” nu e decât revelația uneia sau mai multor clipe, trăite pe cărările onirice, un dar neasemuit pe care, Dumnezeu alege să-l facă, prin îngerii noștri, tuturor. Însă, doar câțiva dintre noi luăm decizia de a transforma aceste minunate taine în ființe de hârtie și cuvânt și de a le da mai departe, lumii contradictorii a omenescului de aici, de pe pământ.

Cel care se confesează în rândurile acestui volum, cel care așază în labirintul existențial al viselor cioburi din oglinda propriului suflet, asemeni celor care, în trecut, purtau ”oglinda”[3] romanului de-a lungul unui ”drum bătut de multă lume”, face parte dintre aceia dăruiți de Dumnezeu.

Poate că nu întâmplător viața l-a adus la Dolhasca, acolo unde, poetul Emil Brumaru spunea că există o adevărată ”rezervație naturală de îngeri”. E posibil ca îngerul bun al celui care se deschide în fața noastră, a tuturor, cunoscuți sau necunoscuți, între filele acestea de carte, să fie unul dintre cei păstrați cu atâta dragoste, de oamenii locului, acolo la Dolhasca. Nu putem decât să fim onorați de o astfel de coincidență și să credem cu tot sufletul că, așa cum spunea cineva, ”poezia este grăire îngerească” și că ”dacă oamenii s-au săturat de citit poezie, îngerii nu se satură niciodată.” Din acest motiv sunt poate, atât de iubiți de Dumnezeu, poeții, chiar dacă oamenilor, le par, de cele mai multe ori, mult prea rătăcitori.

Cât despre ”rezervația naturală de îngeri” de la Dolhasca, putem afirma, cu certitudine, că nu exista un mediu mai potrivit în care Vasile Sandu să se exprime liric.

Nu se consideră un poet, ci doar un om care scrie. Crede că poezia înseamnă suferință și, cel puțin declarativ, a mărturisit că nu va mai scrie niciodată, după lansarea acestui volum de debut. Știe, totuși, că fără sentimente oamenii ar fi „mai mici” și de aceea, continuă să se înfioare în fața oricărei revelații și continuă să-și pună întrebări. Continuă, până la urmă, să adreseze o necontenită rugăciune[4], Cerului, prin poezia scrisă sau nescrisă ce se ivește în fiecare secundă în sufletul său, cu fiecare strop de aer, cu fiecare fir de nisip ce cade în clepsidra inimii …

O ”amintire pentru veșnicie”[5], o frumoasă meditație asupra vieții, a morții, a dragostei, a toleranței, a urâtului lumii cotidiene, o plăcută auto-ironie, o bătaie de aripi a sufletului[6] și o minunată călătorie ”în căutarea infinitului”[7]. Doar câteva cioburi din imensa oglindă sufletească pe care o veți regăsi, atât de clară și de emoționantă, în volumul semnat de domnul profesor Vasile Sandu.

Un om care mărturisește, indirect, cum că ar fi vrut să fie ”totul”[8]. Un om care a ales să trăiască altfel și să nu se amestece în jocul de măști al lumii[9]. Un spectator[10] atent la fiecare detaliu și un talentat încondeietor de realități sufletești. Un ”om sfârșit” de atâta emoție și cuvânt, însă unul care a reușit să lase în urma lui, poate nu ”totul” dar cu siguranță, mai mult decât ”un semn, un gând, un drum frumos”[11]. Cu eleganță, umor, realism, sensibilitate și dragoste de aproapele, semnele negre ale gândurilor, din volumul despre care am ales să vă povestesc, provoacă la introspecție.

Vă invit, așadar, să vă apropiați cu sufletul de acest volum iar versurile să vă conducă, pe drumul de visare al cuvintelor, completate de talentul și dăruirea unui alt suflet deosebit, născut la Dolhasca, artistul plastic Alin Constantin Agape, căruia i se datorează forma imagistică atât de specială a acestei cărți de colecție.

Elena Raicu, text apărut în debutul volumului Vasile Sandu, Lumina din vis – poeme simple pentru sufletul meu complicat-, Editura PIM, Iași, 2013 


[1] Vasile Sandu, Poem ambiguu – ”Sculptând în aer/ chipuri de fecioară/ am adormit/ visând la ele/ cu capu-n nori/ si gându-n stele/ și m-oi trezi la primăvară”

[2] Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis – ” …În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”

[3] Stendhal,  Roșu și negru ”… un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume”

[4] Tudor Arghezi – “Rugăciunea mea e o risipire, ca de aburi, în vecie: mă gândesc. Mă gândesc că poate nu am fost de tot zadarnic şi că poate am avut un rost, pe care nu-l ştiu, de vreme ce am trecut scânteind printre stele. Nu m-am făcut eu şi m-am trezit zămislit. Mintea e o lumină de undeva: nu am făcut-o eu. Sufletul meu are puteri care mă înfricoşează. Gândul meu vine de la sine fără să-l fac. Tot ce împlinesc nu e de la mine şi sunt ca un adormit care trăieşte un vis. Visez de când m-am născut şi nu-mi dau seama de nimic.”

[5] Vasile Sandu, Testament – ”și-ți las drept amintire pentru veșnicie”

[6] Vasile Sandu, Toamna vieții – ”Sufletul din aripi bate-ntruna”

[7] Vasile Sandu, De multe ori –  ”mergând pe jos/ în căutarea Infinitului.”

[8] Giovanni Papini“ … sunt într-adevăr un om sfârșit… pentru că m-am apucat de prea multe lucruri și… nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul.”

[9] Mihai Eminescu, Glossă – ”Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe, /Cine ţine toate minte/ Şi ar sta să le asculte?…/ Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.”

[10] Mihai Eminescu, Glossă – ”Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine.”

[11] Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, O, om! – ”O, om! ce mari răspunderi ai, / tu vei pleca din lume, / dar ce ai spus prin scris sau grai / sau laşi prin pilda care-o dai / pe mulţi, pe mulți spre iad sau rai / mereu o să-i îndrume. // Deci nu uita!..Fii credincios / cu grijă şi cu teamă / să laşi în inimi luminos, / un semn, un gând, un drum frumos, / căci pentru toate neîndoios, / odată vei da seamă.”

Anunțuri

”Îmi place foarte mult să trăiesc schimbarea din jurul meu, motiv pentru care încerc, cât se poate de mult, să dăruiesc fără a mă gândi la ce pot câștiga eu de pe urma asta. (…) nu dau pentru a primi. Dăruiesc pentru că asta mă face să mă simt bine cu mine însumi.”

Interviu cu Stelian Juganu, autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar

Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar. Fotografie de Daniel Stanciu

Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar. Fotografie de Daniel Stanciu

Stelian Juganu a venit pe lume în data de 2 aprilie 1983 la București. Pentru că s-a născut cu o malformație, după două luni și ceva de la naștere, părinții l-au abandonat în spital, urmându-și viața mai departe, fără prea mari regrete. S-a dezvoltat în patru centre de plasament. La vârsta de 13 ani a încercat să-și cunoască familia însă preț de 8 luni de zile  n-a trăit decât traume fizice, psihice și emoționale, lucruri care l-au marcat pentru totdeauna, de care-și amintește cu foarte mare dificultate și pe care, mărturisește el, nu le-a întâlnit în centrele de plasament în care a crescut.

Dumnezeu i-a purtat de grijă în toți acești ani iar faptul că a crezut foarte mult în visele sale l-a determinat să lupte și mai mult. A reușit să termine liceul și facultatea (iunie 2008 – licențiat al Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, secția Asistență Socială), să-și găsească un loc de muncă și chiar să scrie două cărți pentru a împărtăși experiența lui de viața și altora care au totul și totuși…

Prima carte, Vise împlinite (Editura Saga, Cluj-Napoca, 2011), pune în lumină visele unui om care a crescut în case de copii și care și-a dorit mai mult de la viață. Nu este ușor să visezi de unul singur, să-ți dorești să urmezi un liceu și o facultate, să-ți găsești sponsori, să faci pe cineva să creadă și să investească în visele tale. Și, dacă vorbim despre acest aspect și aici Dumnezeu a avut grijă de el și îi este recunoscător în fiecare moment al vieții pentru acest lucru. Vise împlinite aduce, totodată, mulțumiri tuturor persoanelor care i-au marcat viața și care i-au fost alături până acum.

Cea de-a doua carte, Ghidul tânărului voluntar (Editura Napoca Star, 2012) are un scop foarte clar. Acela de a veni în sprijinul celor care doresc să facă voluntariat dar nu știu foarte multe informații despre acest gen de activitate. Pentru că voluntariatul i-a schimbat viața, pentru că prin implicarea în problemele altora a reușit să uite de propriile momente de cumpănă și pentru că își dorește să schimbe măcar puțin lumea, a hotărât ca toți banii care provin din vânzarea acestei publicații să fie donați unor asociații care sa implementeze, cu ajutorul lor, proiecte de voluntariat destinate oamenilor vulnerabili.

Pe lângă satisfacțiile sufletești pe care le-a avut datorită implicării în proiecte de voluntariat, Stelian Juganu a fost premiat sau nominalizat în cadrul mai multor evenimente care au celebrat activitatea celor mai dedicați voluntari: decembrie 2007 – Diplomă de Merit, pentru implicare în campania caritabilă Fii Îngerul meu în Seara de Crăciun, campanie desfăşurată la Cluj-Napoca în parteneriat cu Asociaţia Studenţilor de la Asistenţă Socială Cluj-Napoca (A.S.A.S. Cluj-Napoca); iunie 2007 – Diplomă de Excelenţă pentru implicare în campania umanitară Să redăm darul vederii, campanie ce a fost organizată la Cluj-Napoca de către Cluburile LIONS; decembrie 2006 – Voluntarul Anului 2006, la categoria “Social” în cadrul Galei de Decernare a Premiilor pentru Implicare în Comunitate, eveniment organizat de către Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca cu ocazia Zilei Internaţionale a Voluntarului. Nominalizări: decembrie 2007 – categoriile Grupul de Voluntari al Anului 2007 și Coordonatorul de Voluntari al Anului 2007, în cadrul Galei de Decernare a Premiilor pentru Implicare în Comunitate ediţia VII-a, eveniment organizat de către Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca cu ocazia Zilei Internaţionale a Voluntarului.

Ghidul tânărului voluntar de Stelian Juganu

Ghidul tânărului voluntar de Stelian Juganu

În prima jumatate a lunii aprilie, în cadrul programului național Săptămâna ”Să știi mai multe, să fii mai bun!, Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”, Dolhasca în parteneriat cu Liceul Tehnologic ”Mihai Busuioc”, Paşcani și cu Centrul de plasament ”Sfântul Gheorghe”, Dolhasca au organizat Lansarea publicaţiilor Vise împlinite şi Ghidul tânărului voluntar având ca autor un tânăr din Cluj-Napoca, Stelian Juganu, tânăr care şi-a trăit mare parte din anii copilăriei şi adolescenţei în directa îngrijire a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului. Evenimentul s-a desfăşurat într-o singura zi în următoarele locații: CLUBUL copiilor, Paşcani, județul Iași, Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”, Dolhasca, județul Suceava și Centrul de plasament ”Sfântul Gheorghe”, Dolhasca. Activitatea care s-a desfășurat în centrul de plasament a fost motivată de faptul că în ambele școli implicate în eveniment învață mulți elevi ce provin din case de copii și a constat în prezentarea carții autobiografice Vise împlinite și oferirea ei, gratuit, copiilor din centru. Acest lucru a fost posibil datorită implicării profesorilor și elevilor din ambele școli participante în proiect și a Fundației ”Mila Creștină”, filiala Dolhasca, președinte Preot Profesor Saftiuc Gheorghe.

Toate cele trei evenimente au beneficiat de prezența reprezentanţilor Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău care au vorbit despre importanţa implicării oricăruia dintre noi în proiecte de voluntariat şi despre felul în care acest tip de dăruire de sine necondiţionată poate schimba viaţa unui om. Întâlnirea a avut ca scop oferirea unui model de reuşită în viaţă, indiferent de cât de multe obstacole pot apărea în calea cuiva, deschiderea gustului pentru frumos al tinerilor din zilele noastre şi sensibilizarea comunităţii cu privire la problemele aproapelui. În acest sens, banii obţinuţi din vânzarea exemplarelor publicaţiei Ghidul tânărului voluntar (1300 de lei) au fost donaţi Clubului Leo Alpha “Young & Smart” din Bacău, urmând ca din acești bani să se implementeze un proiect de voluntariat destinat tinerilor instituționalizați. Trebuie menționat că, în luna decembrie 2012, Ghidul tânărului voluntar a donat „Asociației Studenților de la Asistență Socială Cluj-Napoca”  suma de 430 lei, bani cu ajutorul cărora s-a implementat deja proiectul Pași spre viitor, proiect ce este destinat unui număr de 12 tineri ce au suferit diferite forme de abuz și se află într-un centru special.

Motivați de faptul că activitatea a avut un foarte mare succes, atingându-și scopul de a promova voluntariatul la nivel local și acela de a strânge fonduri pentru implementarea unui proiect de voluntariat menit să vină în sprijinul unui grup de oameni vulnerabili, am fost interesați să aflăm mai multe despre autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, despre ce înseamnă să dăruiești fără a avea pretenția să primești ceva în schimb, despre cum poți trece peste momentele dificile ale vieții și despre posibilitatea ca, în viitor, lumea în care trăim să capete alte cotururi mai puțin pline de egoism și mai pline de dragoste pentru aproapele. Toate aceste răspunsuri, cât se poate de realiste, modeste și pline de optimism, în același timp, le veți afla din interviul care urmează.

Vise împlinite de Stelian Juganu

Vise împlinite de Stelian Juganu

Elena Raicu: Dacă ar fi să te descrii în câteva cuvinte, care ar fi imaginea pe care ai dori să o conturezi cu privire la tine? Cine ești?

Stelian Juganu: Este o întrebare la care îmi este mai greu să răspund pentru că nu știu de unde să încep. Sunt o persoană destul de ambițioasă, sunt o fire sensibilă din multe puncte de vedere, sunt o persoană cu niște principii destul de bine sudate pe care mi le-am însușit de-a lungul vieții. Consider că tocmai datorită acestor principii, am avut mult de pierdut de la viață, dar asta nu mă sperie.

”Fără Dumnezeu nimic din ceea ce am reușit să fac până azi nu ar fi fost posibil.”

 

E. R.: Care a fost momentul care te-a facut să înțelegi că e mult mai important să dăruiești decât să primești?

S. J.: Am înțeles că este mai frumos să dăruiești decât să primești de când am început să voluntariez, asta însemnând anul 2005 când eram în primul an de facultate. Mă încântă foarte mult ideea de a dărui necondiționat și de a veni în sprijinul celor mai puțin norocoși. Îmi place foarte mult să trăiesc schimbarea din jurul meu, motiv pentru care încerc cât se poate de mult să dăruiesc fără a mă gândi la ce pot câștiga eu de pe urma asta. Aud de foarte multe ori: Dumnezeu o să-ți dea înzecit pentru ceea ce faci! Cu siguranță ca dă, însă nu dau pentru a primi. Dăruiesc pentru că asta ma face să mă simt bine cu mine însumi.

E. R.: ”Îndrăzneşte să-ţi pui în negoţ talanţii şi cred din inimă ca vei primi şi mai mulţi talanţi dacă-ţi faci treaba aşa cum trebuie.” Acesta este îndemnul tău la adresa cititorului Ghidului tânărului voluntar. De ce această comparație cu talanții? Care este relația ta cu Dumnezeu?

S. J.: Cu toții ne-am născut cu diverse calități, abilități, talente, lucruri date de Dumnezeu fiecăruia în funcție de cum a considerat El că trebuie să aibă. Întrebarea mea este: Ce face omul cu aceste lucruri primite la naștere? Cum valorifică el aceste calități și abilități? Cum le pune în valoare? Voluntariatul este unul din mijloacele prin care un om își poate valorifica aceste lucruri. Punându-ți acești talanți în negoț vei avea posibilitatea și de a te dezvolta atât pe plan personal, cât și pe plan profesional.

Fără Dumnezeu nimic din ceea ce am reușit să fac până azi nu ar fi fost posibil. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare om care a investit în mine și pentru modul în care mi-a purtat de grijă pe tot parcursul vieții până azi. Este foarte bine atunci când omul este dependent de El și nu de oameni, pentru că puterea lui este enorm de mare. Nici nu ne putem imagina!

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Pașcani, Sala de spectacole a Clubului copiilor. Fotografie de Daniel Stanciu

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Pașcani, Sala de spectacole a Clubului copiilor. Fotografie de Daniel Stanciu

E. R.: Ce înseamnă pentru tine voluntariatul și cum l-ai descoperit?

S. J.: Pentru mine voluntariatul este un stil sănătos de viață și modul prin care mă pot deconecta de la problemele mele pentru a veni în sprijinul altora. Nu știu ce ar fi fost viața mea dacă nu aș fi fost voluntar. Voluntariatul l-am descoperit în primul an de facultate, 2005, când o organizație non-guvernamentală recruta voluntari pentru munca administrativă a acesteia. M-a încântat foarte mult ideea de a mă implica, de a face ceva cu viața, cât și cu timpul meu. Așa am început eu să voluntariez, iar într-un timp ajunsesem să voluntariez pentru încă 2 organizații din Cluj în paralel. Plus că aveam pe rol proiectele mele personale destinate unor copii instituționalizați cu nevoi speciale grave. Statutul de Voluntar mă onorează pentru că mă împlinește.

”În această lume depindem într-un fel unul de altul și cred că un simplu “mulțumesc” nu poate să facă rău.”

E. R.: Cu ce te-a îmbogățit activitatea de voluntariat?

S. J.: Ceea ce am învățat pe parcursul anilor în care am voluntariat a fost să prețuiesc oamenii cu care intru în contact. Indiferent de ce categorie era vorba, indiferent de statutul social, de nivelul educațional ș.a.m.d. O altă “bogație” pe care voluntariatul a adus-o în viața mea a fost să am curajul de a lupta pentru ceea ce-mi doresc de la viață, să lupt pentru lucrurile în care cred, să comunic cu oamenii, să coordonez o echipă de oameni, să-i recrutez, să-i instruiesc (aici fac referire la partea de a coordona o echipă de voluntari). Am cunoscut oameni minunați pe perioada voluntariatului, oameni care mi-au fost și parteneri, și colaboratori, pe urmă, în proiectele pe care le-am inițiat și coordonat. Voluntariatul mi-a schimbat modul de gândire, acțiune, modul în care-mi pot trăi viața cât mai frumos. Pe scurt: Voluntariatul mi-a schimbat viața!

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Sala de spectacole a Clubului copiilor, Pașcani. Profesor Elena Raicu – inițiator eveniment, Directorul Liceului Tehnologic ”Mihai Busuioc”, Pașcani - profesor Maria Petrovici, Mădălina Vlasie – Președintele Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău, Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar. Fotografie de Daniel Stanciu

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Sala de spectacole a Clubului copiilor, Pașcani. Profesor Elena Raicu – inițiator eveniment, Directorul Liceului Tehnologic ”Mihai Busuioc”, Pașcani – profesor Maria Petrovici, Mădălina Vlasie – Președintele Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău, Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar. Fotografie de Daniel Stanciu

E. R.: Pe tot parcursul colaborării tale cu organizatorii lansărilor ai insistat foarte mult pe un aspect. Acela de a cunoaște toate persoanele implicate cu adevărat în proiect și de a le putea mulțumi personal. Știu că faci lucrul acesta la orice activitate pe care o desfășori. De ce atât de mulți de MULȚUMESC, în vocabularul și în viața ta?

S. J.: Din păcate trăim într-o lume în continuă degradare și asta nu e bine deloc. Pentru unii poate a mulțumi este un mod prin care se înjosesc, poate acesta este și motivul pentru care se evită acest pas normal. Am întâlnit astfel de persoane și știu ce spun. Am ținut foarte mult să-mi aduc mulțumirile către fiecare om implicat în organizarea seriei de lansări (patru lansări într-o zi) avute în Pașcani și Dolhasca, pentru că fără sprijinul acestora rezultatul nu ar fi fost cel dorit: promovarea și încurajarea voluntariatului la nivel local, cât și strângerea de fonduri pentru a se implementa un proiect destinat unor tineri instituționalizați. Mulțumirile mele s-au îndreptat către întreaga echipă, elevi, sponsori, colaboratori, parteneri pentru că ei au făcut posibilă acea serie de lansări. Fără ei acest lucru ar fi fost în zadar. În această lume depindem într-un fel unul de altul și cred că un simplu “mulțumesc” nu poate să facă rău. Am învățat pe parcurs că omul trebuie să fie prețuit, indiferent de aportul adus de acesta în viața mea. Eu voi continua mereu să mulțumesc tuturor ce mi-au marcat direct sau indirect viața, pentru că pentru mine acest lucru nu înseamnă înjosire, ci dimpotrivă. Așa că MULȚUMESC pentru întrebarea adresată, iar voi mulțumiți celui/celor de lângă voi ori decâte ori puteți. Vă faceți vouă un bine în primul rând.

E. R.: Ce-ți place și ce nu-ți place în lume, în oameni, în viață?

S. J.: Unul din lucrurile la care țin foarte mult este punctualitatea. Trăim în epoca vitezei și din păcate nu se mai prea ține seama de punctualitate, seriozitate, dăruire. Apreciez foarte mult omul serios, dăruit lucrului în care este implicat, punctual, devotat. Nu-mi plac oamenii care se comportă total opus modului descris mai înainte, iar lucru ăsta de multe ori mă face să mă întreb dacă ar trebui să fiu și eu ca ei sau nu. Îmi doresc mult să nu renunț niciodată la principiile pe care mi le-am trasat în viață și să cred că în lume există și oameni devodați în ceea ce fac ei.

”Nimic nu este ușor, însă dacă muncești totul se schimbă.”

E. R.: Și apropo de lucrurile mai mult sau mai puțin plăcute, ai ajuns să iubești mai mult oamenii datorită experiențelor nu tocmai fericite prin care ți-a fost dat să treci? Sau dimpotrivă?

S. J.: Nu are nici o legătură cu copilăria mea pierdută acest lucru. Iubesc omul care luptă pentru binele lui, dar condiția este să joace cinstit. Iubesc oamenii independeți care încearcă pe cât posibil să depindă cât mai puțin de cei din jurul său, chiar dacă acea dependeță este una redusă și normală.

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Dolhasca – Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”. Fotografie de Daniel Stanciu

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Dolhasca – Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”. Fotografie de Daniel Stanciu

E. R.: Unde ai găsit puterea de a depăși momentele cele mai dificile ale vieții? Ce anume te-a făcut să lupți și să mergi mai departe?

S. J.: Mi-am dorit foarte mult o schimbare radicală în viața mea, lucru pe care mi-l doresc și în acest moment, iar ea s-a produs. Nu mi-a fost deloc ușor, însă așa cum am spus mai înainte, Dumnezeu a avut grijă de mine și asta spune multe. Visele pot deveni realitate dacă crezi în ele, lupți pentru ele și crezi cu tărie că doar Creatorul poate să le îndeplinească.  Nimic nu este ușor, însă dacă muncești totul se schimbă.

E. R.:  Având în vedere că o mare parte din anii copilăriei și adolescenței i-ai trăit în mai multe centre de plasament, care sunt motivele pentru care ai hotărât că merită să o iei pe drumul cel bun și, mai ales, ce te-a motivat să vrei să termini liceul, să faci o facultate și să te realizezi în viață? Puteai, foarte bine, să nu pui mare preț pe educație și să iei ce e mai rău din jurul tău. Crezi că a fost vorba și de dragostea lui Dumnezeu?

S. J.: Mi-am dorit schimbare în viața mea, iar terminarea unui liceu era una dintre cele mai mari năzuințe. După terminarea cursurilor liceale am terminat și cele universitare. În situația mea cred că așa a fost să fie. Se spune că fiecare om își are drumul și rostul lui în viață. La urma urmei omul este și ceea ce gândește. Mereu mi-am impus să trec peste probleme, fără a le lăsa să mă doboare. Mi-am dorit să înving, nu să fiu învins. Cred că ține și de ceea ce-și dorește omul de la viață. Să nu uităm de zicala: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în sac! Mie mi-a dat oameni valoroși, iar eu am decis să “profit” de acest lucru și să-i fac mândri de investiția lor făcută în mine de-a lungul timpului, fie că vorbim aici de sponsori, parteneri, colaboratori sau voluntari implicați în proiectele mele.

E. R.: Ce simți când revii într-un centru de plasament? Ce-ai simțit în centrele de la Pașcani și Dolhasca unde ai avut lansări?

S. J.: Nu pot să spun că mi-au trezit amintiri pentru că nu am trăit momente neplăcute în centrele în care mi-am petrecut copilăria. Abuzurile fizice, psihice și emoționale le-am trăit în “familie” la vârsta de 13 ani când i-am și cunoscut și am trăit 8 luni ceea ce nu am trăit în 13 ani. Nu am crezut vreodată că niște “frați” pot fi capabili de o asemenea răutate sau că propria “mamă” este un monstru. Lista experiențelor mele trăite în așa zisa familie este lungă, și pentru că doresc să-i uit pe acești “oameni” nu voi intra în detalii. Un lucru e sigur: nu mi-i voi dori niciodată în viața mea, îi doresc cât se poate de departe de mine. Pentru mine nu vor exista niciodată.

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Dolhasca – Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”. Teodora Iacob – membru fondator al Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău, Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, profesor Elena Raicu – inițiator eveniment, Directorul adjunct al Liceului Tehnologic ”Oltea Doamna”, Dolhasca – profesor  Cristina Drehuță, Mădălina Vlasie – Președintele Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău. Fotografie de Daniel Stanciu

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Dolhasca – Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”. Teodora Iacob – membru fondator al Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău, Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, profesor Elena Raicu – inițiator eveniment, Directorul adjunct al Liceului Tehnologic ”Oltea Doamna”, Dolhasca – profesor Cristina Drehuță, Mădălina Vlasie – Președintele Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău. Fotografie de Daniel Stanciu

”Aș fi ipocrit să spun că pot schimba Lumea, dar în schimb îmi pot schimba lumea mea, lumea celor ce mă înconjoară și asta mă face fericit.”

E. R.: Care este profesia / cariera la care visezi și în care crezi că te-ai simți cel mai împlinit?

S. J.: Inițial visam foarte mult la o carieră în jurnalistică, dar pe urmă mi-am dat seama că nu am talent la scris așa că m-am îndreptat către asistență socială unde cred că-mi pot aduce aportul destul de bine. Nu visez la o carieră în acest domeniu, însă niciodată nu se știe. Mie îmi place foarte mult munca din spatele unei acțiuni, partea de coordonare, pregătire / organizare. Este un job care cu siguranță m-ar face să mă simt împlinit pe plan personal. Am descoperit că sunt bun pe această parte făcând voluntariat; am fost implicat în cei șapte ani de voluntariat în multe activități de acest gen și nu mă simțeam niciodată obosit, ba din contră.

E. R.: Cum te vezi peste 10 ani? Personal și profesional.

S. J.: Este o întrebare destul de grea. Peste 10 ani sper din suflet să fiu împlinit pe plan personal și profesional. Dacă situația mea financiară mi-ar fi permis să plec din România aș fi făcut acest lucru cu mult timp în urmă. De ce? Pentru că cei de afară nu doar că prețuiesc omul devotat și profesionist, dar îl și motivează să se dezvolte. Acest lucru din păcate în România nu este făcut. Cei valoroși sunt mereu puși la o parte și, din păcate, promovate nonvalorile. Nu vreau să se înțeleagă că sunt o fire pesimistă, sunt doar realist.

Prin urmare nu știu unde voi fi peste 10 ani, sper doar să fiu foarte împlinit și fericit.

E. R.: Crezi că poți schimba lumea?

S. J.: Aș fi ipocrit să spun că pot schimba Lumea, dar în schimb îmi pot schimba lumea mea, lumea celor ce mă înconjoară și asta mă face fericit. Lumea mea s-a schimbat mult și sper ca acest lucru să se întâmple și pe mai departe. În fiecare zi avem ceva de schimbat la noi, trebuie doar trecut la acțiune!

E. R.: Legat de activitatea de la Pașcani și Dolhasca, de amploarea cu care s-au desfășurat evenimentele în toate locațiile prin care-ai trecut, ești încrezător în viitorul voluntariatului în rândul tinerilor? Sau dimpotrivă, crezi că tinerii care doresc să se implice în comunitate fără a aștepta ceva în schimb, sunt din ce în ce mai puțini?

S. J.: Trebuie să mărturisesc că am rămas foarte surprins de cei peste 120 de tineri aflați în sală, nici în vise nu aș fi putut vedea un asemena număr în fața mea. Am fost foarte plăcut surprins să-mi văd sala plină, câțiva stând chiar pe scări și ascultând despre cum pot voluntaria. Este o imagine pe care nu o voi uita niciodată. M-a onorat foarte mult modul în care s-a organizat întreaga serie de lansări, modul în care au decurs discursurile. Cred cu tărie că nimic nu este în zadar și că ce din Pașcani și Dolhasca vor aduce o schimbare în primul rând în viețile lor și pe urmă în viețile celor cu care vor interacționa. Sunt conștient că din cei peste 120 de tineri prezenți la prima lansare nu vor voluntaria toți, dar și 10 dacă vor decide că e timpul pentru o schimbare în viața lor tot este un câștig. Nu toți suntem făcuți pentru această activitate benevolă. Unii sunt făcuți pentru a voluntaria, alții pentru a dona, alții pentru a susține moral o acțiune. Toate aceste lucruri își au rolul și scopul lor. Pe mine mă încântă foarte mult statutul de voluntar pentru că mă pune, cu tot ce sunt, în serviciul celui ce are nevoie de mine. Statutul de donator/sponsor nu face asta.

Sunt mulți tineri care ar dori să voluntarieze, cum am întâlnit și în locațiile unde am avut seria de lansări, însă nu știu de unde să pornească. Rolul Ghidului tânărului voluntar este acela de a oferi informații utile celor ce doresc să voluntarieze însă nu știu unde, cum, în ce activități, în ce domenii sau cu ce tipuri de beneficiari ar putea lucra. Sper ca această publicație să le fie utilă tinerilor voluntari și să-i îmbogățească, în primul rând sufletește.

Mulțumesc încă o dată tuturor celor ce au fost implicați în organizarea seriei de lansări a publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, cât și pentru căldura cu care ne-au primit.

Mulțumesc mult și elevilor și profesorilor, de la cele două licee implicate în organizarea seriei de lansări, ce au achiziționat Ghidul tânărului voluntar; datorită lor, cu banii adunați, se va implementa în Bacău un proiect destinat tinerilor instituționalizați. Ne-am simțit foarte bine cu ei, iar acest lucru li se datorează!

 Elena Raicu –  Interviu publicat in cotidianul  Crai Nou

Octavian Jighirgiu și Matei Vișniec – “o întâlnire fericită” între negustori teatrali

Imagine

Drumul spre prima reprezentație a unui spectacol de teatru e unul tainic dar cu siguranță plin de întâlniri fericite. Între fila de carte și praful scenei se duce o luptă de rearmonizare.  Cine dă și cine primește, în ecuația teatrală? Cine e cu adevărat negustorul de timp teatral în mirajul scenic? Câtă literatură mai există în teatru? Sunt doar câteva dintre semnele de întrebare care apar când vine vorba de teatru.

Octavian Jighirgiu a înțeles, se pare, ce înseamnă negustoria de timp teatral și datorită întâlnirii cu opera lui Matei Vișniec. Și asta pentru că a legat un parteneriat creator pe termen lung cu dramaturgul bucovinean stabilit la Paris. Iar acesta din urmă a fost un mentor, cum nu se poate mai potrivit. Care au fost motivele acestei consecvențe în relația regizor – scriitor, dar și alte detalii din ecuația rearmonizării unei piese de teatru în forma sa scenică, aflam din interviul care urmează.

 

 

Elena Raicu: Întâlnirea dumneavoastră cu opera lui Matei Vișniec s-a produs în timpul facultății, în anul al II-lea. De atunci ati reusit sa adunati in palmares numeroase roluri in piese ale aceluiasi autor, ati montat, nu putine piese din aceeasi categorie, ati luat si o serie intreaga de premii pentru activitatea legata de numele acestui dramaturg si ati scris o teza de doctorat bazata pe opera sa. Care este motivul principal pentru care ati ramas consecvent in dorinta de a continua acest “parteneriat creator” cu dramaturgul bucovinean?

 

Octavian Jighirgiu: Ceea ce m-a surprins şi m-a atras în textele dramatice ale lui Vişniec a fost filonul lor profund uman. Umanismul dramaturgiei sale este şi cel ce convinge, pentru că în personajele sale se află câte puţin din fiecare dintre noi, în situaţiile dramatice în care ele sunt plasate constatăm că am fost şi noi. Preocupările acestor personaje, evoluţia în care se înscriu, deznodământul lor teatral, au un caracter foarte deschis, le dau caracteristica generalului. În acest punct trebuie căutată una dintre trăsăturile care explică buna primire de care s-a bucurat teatrul lui Vişniec peste tot în lume. Vişniec este un autor care îşi alimentează talentul cu fapte de viaţă. Multe dintre situaţiile dramatice ale pieselor lui sunt inspirate de întâmplări reale. Nu sunt rodul exclusiv al ficţiunii teatrale. În mai multe interviuri în care reporterii l-au întrebat despre propriul laborator de creaţie, dramaturgul a dezvăluit această sursă primară a inspiraţiei sale – viaţa. O sursă inepuizabilă, mereu generoasă dacă ştii să o priveşti cu interes şi care îţi dă garanţia credibilităţii, a substanţei. Semnătura Matei Vişniec e una distinctă, iar unicitatea ei provine din priceperea scriitorului de a identifica dramaticul în spaţiul realităţii şi de a-l teatraliza.

Întâlnirea mea cu teatrul lui Vişniec s-a produs în anul al II-lea de facultate când am transpus scenic un fragment din Teatru descompus sau Omul-ladă-de-gunoi, fragment descoperit în revista Avanscena. Câţiva dintre studenţi i-am scris apoi autorului o scrisoare cu rugămintea de a ne trimite câteva texte proprii. Ne-a răspuns foarte prompt şi ne-a expediat vreo şase piese, dintre care, după lectură, ne-am oprit la Spectatorul condamnat la moarte. L-am şi lucrat pentru scenă şi cu spectacolul realizat am întreprins un turneu în Marea Britanie. După un an, a venit rândul piesei Bine mamă, dar ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu-ntâi să devină spectacol. Cu această producție am şi luat un Premiu UNITER. Au urmat apoi și alte incursiuni scenice în dramaturgia sa. A fost ceea ce actorii numesc „o întâlnire fericită”, de această dată nu cu un regizor, ci cu un autor care mi-a intermediat accesul la succes. Simplitatea filosofiei, o anumită strălucire a banalului, imaginea omului generic ancorată în speranţă, posibilele răspunsuri la întrebări esențiale, ce se ițesc uneori din spatele vocabulelor, au fost tot atâtea motivaţii ale atracţiei pe care dramaturgia lui Vişniec a exercitat-o asupra mea.

Am fost sedus de maniera în care Vişniec ştie să ofere creatorilor un „parteneriat artistic” – că tot aminteați acest lucru – în elaborarea celei mai directe forme de artă, spectacolul teatral.

 

E. R.: Cum v-ati raportat la textul dramatic in cadrul montarilor in care ati fost regizor sau actor? Care a fost relatia dumneavoastra cu autorul acelor didascalii ce pun atat de mare accent pe detaliu, de cele mai multe ori, si in acelasi timp cu cel care marturiseste: “Scriind teatru am incercat sa las mereu un spatiu de libertate cat mai mare pentru ceilalti coautori ai misterului teatral.” Ati simtit ca in teatrul lui Matei Visniec dumneavoastra ca regizor/actor aveti acel “spatiu de liberate”?

 

O. J.:   Ca interpret sau regizor am receptat opera lui Vișniec ca pe o invitaţie la un parteneriat creator. În acest fel m-am apropiat de ea. Am făcut-o în rolurile pe care le-am jucat şi în spectacolele pe care le-am montat. Incitant mi s-a părut caracterul atât de neobişnuit, de viu al scriiturii. Simțeam că libertatea mea de interpretare nu are limite. Mai târziu am descoperit că există totuși un control din partea autorului, control greu detectabil la început. Cum să te îndepărtezi de opera sa fără să-i deteriorezi substanța? Grea povară pentru un artist. Există deci niște limite ale libertății de interpretare. În orice caz, Vișniec oferă un gen de complicitate creativă pe care o poţi stabili imediat ce abordezi unul dintre textele sau rolurile sale. Eroii din piesele sale refac, într-un puzzle uriaş, umanitatea în ansamblul ei, în tot ceea ce are ea mai complicat, mai îngrijorător, mai provocant. Ca lector ori ca interpret nu poţi să nu empatizezi cu Grubi, Bruno, Sinucigaşul, Judecătorul, Artur, Gufi, Călătorul prin ploaie, cu nenumăratele caractere fără nume care îi populează scrierile. Problematica fiecăruia dintre noi e identificabilă, în tranşe mici, dar autentice, în lucrările lui.

 

E. R.: Ati avut anumite criterii dupa care ati ales piesele semnate de Visniec in care sa jucati sau cele pe care sa le montati? Exista un rol sau o piesa regizata care sa va fi ramas, si acum, aproape de suflet prin ceva anume, printr-un semn teatral aparte, printr-un mesaj special?

 

O. J.: Personajul Grubi a reprezentat pentru mine trecerea de la şcoală la scena profesionistă. El s-a născut dintr-un studiu realizat în anul al III-lea de studenţie, la orele de Arta Actorului, pentru ca apoi să devină parte integrantă în spectacolul de licenţă, susţinut la Sala Studio a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Cu acest spectacol am înțeles că Vişniec nu se poate juca la întâmplare sau doar pe replică. Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu’-ntîi, textul său supus universului trasat prin groapa-simbol, e o arhitectură de simetrii, contradicţii şi ambiguităţi proprii teatrului absurdului.

Pe Grubi, personajul interpretat de mine, l-am perceput ca pe o conştiinţă tragică, ce ilustrează perfect aserţiunea camusiană: „A începe să gândeşti înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru.” Grubi trăieşte într-o lume absurdă. Punctul lui de vedere este acela al lucidului însingurat, care nu mai doreşte să-şi prelungească chinul la infinit.

Cu acest rol mi-am exersat și conturat o metodă de lucru actoricesc, pe care o aplic și în prezent atunci când mă apropii de personaje. Dându-i viață scenică (prin studiul de caz, prin găsirea explicațiilor pentru fiecare faptă și replică, prin rostirea partiturii lui, prin tăceri și variații ale tonului vocii, prin corporalitate și gestualitate), am cristalizat în mine un sistem de repere teatrale pe care le consider importante. Dacă e să folosim o formulă de atelier teatral, putem spune că drumul meu ca actor spre rol nu a fost lipsit de dificultăţi. Începând cu alegerea rolului, cu distribuirea şi continuând cu efortul de descoperire a caracterului acestuia, consider că întâlnirea mea cu Grubi a fost o şansă. Când ai la dispoziţie două-trei ore spre a fi erou de tragedie, când în jurul tău lucrurile se precipită, când prin tine în acest scurt răstimp „se nasc şi mor toate aceste vieţi, pe cincizeci de metri pătraţi de scenă”, cum spunea Camus, stăpânirea perfectă a ecuaţiei teatrale este singurul tău aliat. Efortul  actoricesc este, în cazul unui personaj de factura lui Grubi, unul imens. Toate rolurile pe care, cu o emoţie firească, am încercat să le abordez sub formă de studii în cadrul clasei de actorie, au fost încercări dificile ce mi-au facilitat accesul spre acest ultim act din perioada şcolii şi, totodată, prim rol pe o scenă profesionistă.

             Apropierea mea de rolul Grubi s-a făcut în etape mici. Coexistă în mine o dorinţă de a stăpâni cât mai rapid şi profund caracterul personajului, alături de o anumită sfială în a-l invada fără drept de apel. Dintr-un anumit punct de vedere, mă consideram un intrus. Spulberând vraja lecturii, eram obligat să redau publicului un Grubi mai profund decât profilul său de personaj dramaturgic. Întâlnirea cu Grubi m-a marcat ca actor, dându-mi încredere şi siguranţă pe scenă. Grubi a reprezentat în evoluția mea actoricească un personaj fetiş, marcând saltul efectiv de la teatrul pentru juriu, pentru profesori, pentru clasă, la teatrul pentru public.

Dovadă a reuşitei şi a succesului de care s-a bucurat spectacolul sunt Premiul Galei UNITER Trofeul Dionysos pentru cea mai bună producţie a şcolilor de teatru (1995-1996), Premiul special acordat de AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru) în cadrul secţiunii „Teatrul de mâine” a Festivalului Naţional de Teatru „I.L.Caragiale” (ediţia 1996, Iaşi), Premiul pentru cel mai bun spectacol în cadrul Concursului Naţional Studenţesc de Teatru „Primul Rol” (Iaşi, 1996), Nominalizarea la Premiul pentru cel mai bun spectacol în cadrul Festivalului Studenţesc al Şcolilor de Teatru (Sibiu, 1996), Diploma obţinută la Festivalul Internaţional de Dramaturgie Românească „Autor ’96. Matei Vişniec” (Timişoara), precum şi participările la Festivalul Internaţional de Teatru Profesionist (Sibiu, 1996) şi Festivalul „Gata” – Zilele absolvenţilor din Academiile de Teatru (Bucureşti, 1996), turneul întreprins la Chişinău la invitaţia Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” sau includerea titlului pe afişul stagiunii 1995-1996 a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, unde a avut peste patruzeci de reprezentaţii la Sala Studio. Prestaţia mea în rolul Grubi, a fost răsplătită cu Premiul pentru cel mai bun rol masculin obţinut la Festivalul Studenţesc al Şcolilor de Teatru (Sibiu, 1996). Cea mai importantă, însă, rămâne pentru mine aprecierea autorului: „Sunt atât de plăcut surprins, sunt aproape fericit aş putea spune, pentru că ei fac un lucru nemaipomenit. Eu am scris această piesă acum vreo 13 ani prin ’82… (…) … dar bucuria mea a fost să-i văd cum actualizează piesa, o păstrează proaspătă; este extraordinar pentru un autor mai ales că textul se-nvecheşte, dar aşa cum ne-au prezentat ei piesa, constat că n-a prins un rid, că n-a îmbătrânit. (…) Studenţii au descoperit textele şi le pun într-un mod formidabil în scenă cu o energie care te cucereşte, cu o vioiciune şi în primul rând cu o intuiţie artistică extraordinare. Nu pot decât să-i felicit!”

 

E. R.: Marturiseati la un moment dat ca “Teatrul lui [Matei Visniec] se scurge si printre spectatori.” Care este efectul acestui tip de scriitura intr-o montare teatrala? E mai verosimila, mai usor primita de public? Sau dimpotriva? Pentru ca, pana la urma, teatrul absurdului nu e un gen facil!

 

O. J.: Într-un interviu din anul 1964, Jerzy Grotowski definea actul teatral ca „ceea ce se petrece între un spectator şi actor”. Implicarea spectatorului diferă de la scriitură la scriitură, de la spectacol la spectacol. La Vișniec spectatorul devine uneori personaj. Pentru că tot am vorbit de Bine, mamă…, trebuie să amintesc faptul că în piesă apare deseori relaţia directă cu spectatorii. Se discută despre ei, sunt luaţi drept confesori sau li se critică reacţiile. La fiecare reprezentaţie a spectacolului nostru studențesc, de câte ori venea momentul să coborâm în sală, eu, în chip de Grubi, şi colegul meu, Cosmin Chivu, care-l întruchipa pe Bruno, simţeam neliniştea ce punea stăpânire pe spectatorii vizaţi astfel de jocul nostru. Matei Vişniec a meşterit cu abilitate acest text în care nu mai ştii dacă e teatru în teatru sau dacă e improvizaţia actorilor. Și în alte piese ale sale spectatorii sunt activați, scoși din starea specifică, de pasivitate. Spectatorul condamnat la moarte este un etalon în acest sens. Piesa devine inedită sub aspectul ei frust, imediat, de teatralizare a teatrului. Actului teatral clasic i se grefează în mod ludic o formulă metatextuală de includere a realităţii din afara convenţiei în piesă. Planurile şi identităţile interferate într-o manieră derutantă transgresează formula pirandelliană, împingând-o spre forma ei extremă. Spectatorul condamnat este, de la bun început, actor al simulacrului de proces. Actul teatral îl transformă involuntar în interpret. Ceilalţi spectatori devin şi ei, în contact cu spectacolul, din simpli receptori, actori ai farsei. Dimensiunea absurdului, falsitatea problemei luate aici în discuţie provoacă râsul. Efectul scontat de autor se produce imediat. În rândul publicului intervine o rumoare care adâncește autenticitatea situației. Actorii și spectatorii își anulează astfel identitatea, devenind interşanjabili. Scăpat de sub control, procesul se transformă într-o mascaradă ce incită și excită publicul.

 

E. R.: Ideea de a adresa publicului intrebarea Si cu violoncelul ce facem? sub forma unui concurs, desfasurat la premiera spectacolului cu acelasi nume, montat in 2008, in regia dumneavoastra, la Ateneul Tatarasi poate fi considerata o forma de a arata publicului ca si el are un cuvant de spus in toata ecuatia teatrala?

 

O. J.: Evident. Publicul are de fiecare dată un cuvânt de spus. Teatrul a evoluat de-a lungul timpului în raport direct cu nevoile publicului. Direct sau indirect, receptorii au determinat procesul evolutiv al acestei arte, ea fiind într-o bună măsură „o oglindă a vremurilor”, cum afirma Shakespeare.

 

E. R.: Referitor la montarea din 2008 a piesei Si cu violoncelul ce facem?, imi puteti spune cateva lucruri despre modul in care ati gandit construirea mesajului acelui spectacol si despre raportarea la textul propriu-zis?

 

O. J.:   Respectând promisiunile făcute (în primul rând mie însumi), graţie relaţiei profesionale strânse cu Matei Vişniec şi urmând traiectul firesc al studierii atente a dramaturgiei sale, la începutul anului 2008, am montat piesa, a cărei substanţă dospise câţiva ani buni în anticamera conștiinței mele regizorale – Şi cu violoncelul ce facem? Spun anticameră nu întâmplător, pentru că în text acţiunea se petrece într-o sală de aşteptare, topos preferat al autorului (Uşa, Angajare de clovn). Subiectul acestei piese e aşteptarea şi efectele aberante pe care le generează. Bărbatul cu ziarul, Bărbatul cu baston şi Dama cu voal (identităţi abstracte, vag definite) aşteaptă nu se ştie ce, într-un spaţiu închis. Toţi vor ajunge la exasperare, din cauza sunetelor neîntrerupte scoase de Bărbatul cu violoncelul, care cântă abstras. Cei trei ajung la decizii radicale, alungându-l pe instrumentist, dar rămânând să rezolve întrebarea din titlu. O non-acţiune, aşteptarea, determină întreaga acţiune a piesei şi evoluţia personajelor, atâta câtă este. Lipsa motivaţiei aşteptării şi bizareria muzicianului mi-au permis să operez cu licențe regizorale proprii. Am plasat, aşadar, acţiunea în zona dintre cele două lumi, în aşteptarea trecerii Styxului. Un element al textului care m-a determinat să consider ca atare locaţia a fost şi lipsa vreunei intenţii a personajelor de evadare din acel spaţiu, atunci când ele ajung să nu mai suporte situaţia. Este clar o situaţie de imposibilitate a întoarcerii, caracteristică ultimului drum.

În ceea ce-l priveşte pe Bărbatul cu violoncelul, lui i-am conferit un rol special în geografia spectacolului: el este obstacolul, ultima încercare din partea destinului pentru cei ajunşi acolo în vederea selecţiei, a plasamentului veşnic. Iată, deci, o situaţie care îi sileşte pe oameni să caute răspunsuri, să încerce o minimă comunicare între ei, pentru a-şi oferi unii altora explicaţii, pentru a eluda scurgerea duratei dintre ipoteticele motive ale prezenţei lor acolo şi finalitatea situaţiei.

Celor trei tineri actori care interpretau personajele (Irina Scutariu, Ionuţ Dumitru şi Vlad Volf) le-am explicat că rolul Violoncelistului (Alexandru Spătărelu) era de fapt acela de element provocator. El avea menirea de a stârni în ei extrovertirea involuntară, de a le arăta adevărata faţă. Treptat, personajele concepute în această manieră de interpreţi îşi scoteau măştile, se poziţionau în faţa destinului, conform viziunii mele regizorale: dezbrăcaţi de falsitate, de ipocrizie, deposedaţi de contrafacerile convenienţei. Şi în text şi în spectacol, Bărbatul cu violoncelul nu reacţionează la încercările celorlalţi de a-l opri. Cert este că muzica sa deranjează. Plasându-l în zona pozitivului, am perceput muzica lui (acceptată la început de ceilalţi) ca pe un mesaj pacifist, simbol de tip mesianic, care în contact cu meschinăria şi răutatea personajelor, se perverteşte. În spectacol, degradarea calitativă a sunetului este o expresie a percepţiei eronate a personajelor şi nu o pierdere a virtuozităţii instrumentistului.

Am atins aici un punct important al descifrării piesei Şi cu violoncelul ce facem? Prin intermediul instrumentistului singuratic, am relevat o posibilă dimensiune a sacralităţii acestei situaţii. Asemenea Mântuitorului, şi Bărbatul cu violoncelul îşi revarsă asupra semenilor propria radiaţie de lumină. Conflictul survine din neînţelegerea lui de către semeni.

 

E. R.: Mai exista literatura in teatru? E nevoie de literatura acolo, pe scena?

 

O. J.:   Uneori piesele de teatru sunt atât de enigmatice, și ale lui Vișniec se înscriu cu brio în această categorie, încât provoacă în lector nevoia de analiză literară. În egală măsură, piesele lui Vişniec se cer citite și te îndeamnă să te „transformi” în actor sau în regizor. Ele provoacă simţul analitic al receptorului, într-o formulă apropiată introspecţiei, dar și creativitatea acestuia.

În scrierile dramatice, cuvântul trebuie să depăşească hotarul literaturii, transformându-se, prin intermediul actorului, în replică rostită scenic, în sonoritate, în imagine. El, cuvântul, îşi va reclama, sau nu, viaţă scenică, în raport direct cu doza de teatralitate cu care îl încarcă dramaturgul. E nevoie să pătrunzi în substanţa situaţiilor dramatice, să-ţi confunzi propria natură cu aceea a personajelor, pentru ca astfel, în mod subiectiv, să le înţelegi modul de a gândi şi de a acţiona. Sunt atribute proprii literaturii. Ca simplu lector parcurgi acest traseu la fiecare nouă lectură.

Teatrul lui Vişniec este un teatru care seduce. Pare predestinat lecturii, dar e și un teatru ce-și provocă materialitatea. Poetica sa dramatică se structurează pe o serie de direcţii ce susţin eşafodajul absurdului. Ontologicul, oniricul, grotescul, parodicul, fatalismul/nihilismul, lirismul sunt elemente ale acestei poetici ce definesc şi particularizează opera lui Matei Vişniec, plasând-o la granița dintre literatură și scenariu teatral.

 

E. R.: Si daca tot am adus vorba de literatura, cat lirism ati gasit in Negustorul de timp sau in personajul cu acelasi nume, pe care l-ati interpretat in una dintre montarile recente, de la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi?

 

O. J.:   Atunci când dramaturgul Matei Vișniec se manifestă artistic, poetul Vișniec are un cuvânt greu de spus. Și în Negustorul de timp, ca și în celelalte piese abordate, am avut senzaţia unei maimuţăreli a vieţii luate, paradoxal, în serios. Vişniec, asemenea scriitorilor de expresie absurdă, nu trasează, ci doar înfăţişează o stare de fapt. Personajele lui nu reacţionează, ci se supun, constată absurdul, şi-l asumă şi acceptă dezintegrarea, moartea. Ele nu sunt luptătoare, sunt non-eroi. Astfel, le este refuzată şansa mântuirii. Deci nici despre catharsis nu poate fi vorba, nici prin limbaj, care o ia razna, nici prin acţiune, care nu există. Indivizii sunt marionete în mâna destinului, nu râd, nu se eliberează nicicum, dimpotrivă, se încarcă mereu de anxietate. Din acest tip de pasivitate specifică eroilor romantici, se naște de multe ori lirismul. Piesa amintită este impregnată de un șuvoi liric autentic, revendicându-se ca poem dramatic.

Izvorâtă din absurd, poezia lui Vișniec evoluează cu grație între derizoriu și profunzime filosofică. Crescendo-ul acestui balans spectaculos este continuu, influențându-mi jocul actoricesc. Influența este una benignă. Cel puțin, eu așa o simt.

 *o parte din acest interviu a fost publicat pe altiasi.ro

In spatele cortinei sunt OAMENI!

Magia unui spectacol de teatru ne face sa uitam, de cele mai multe ori, ca cei care devin personaje, mai mult sau mai putin veridice, pe scena, cei care construiesc lumina si praful miraculos ce se ridica din scandura scenei, cei care ne ofera spatii exotice in care sa evadam, din realitatea mai mult sau mai putin multumitoare a vietii cotidiene, cei care ne fac sa ne reamintim ce iubeam sau uram odata sunt si ei OAMENI, cu limite, cu slabiciuni, cu zambete pe chip sau lacrimi in coltul ochilor.

 Judecam usor cand nu suntem implicati in munca enorma a creatiei unui eveniment cultural de amploare. Privim cu ochi critic si ne autocenzuram sentimentele ce uneori ne conduc spre admiratie si gratitudine. Nu trebuie sa cadem in capcana aceasta, ne spunem, pentru ca am fi superficiali. Daca nu criticam, daca nu gasim farama aceea de nimic, de material, de detaliu banal al existentei, de timp si spatiu, uneori chiar si in cele mai profund spirituale lucruri, nu suntem multumiti de calitatea noastra umana. Ne simtim ca si cum am infaptui dreptatea suprema daca atragem atentia asupra unor lucruri trecatoare, cum ar fi ora inceperii unui spectacol de teatru.

Oare asta inseamna teatrul? La atat se margineste aceasta lume enigmatica si plina de viata nesfarsita in efemeritatea ei? Conteaza atat de mult faptul ca un spectacol incepe cu 10-15 min. mai tarziu? Atunci, cat mai valoareaza clipa unica si vesnic trecatoare de daruire teatrala ce urmeaza sa se scurga din scena catre public? Oare venim la teatru sa functionam in continuare, ca niste masini sau dimpotriva, sa ne eliberam de toate limitele vietii cotidiene si sa fim pentru cateva minute spirite cu adevarat libere? Poate ca unii reusesc sa functioneze perfect. Altii nu pun intotdeauna pret pe acest aspect, ci pe altele, mai valoroase. Am certitudinea ca exista lucruri mai valoroase in spatele unei aparente nefavorabile, poate, dintr-o anumita perspectiva.

In spatele Festivalului International de Teatru Profesionist EuroArt Iasi 2012 se afla o echipa numeroasa care munceste cu toate resursele fizice si sufletesti ca lucrurile sa se desfasoare in cele mai bune conditii iar publicul sa-si primeasca darul de bucurie, zambet, lumina, intelepciune si mai ales purificare. Ea nu se vede intotdeauna dar exista. Acolo sunt oameni ca toti ceilalti. Acolo exista suflete pline de lumina si energie pozitiva care se daruiesc pana la limita acestei vieti trecatoare. Acolo se traieste si se moare, acolo oamenii rad si plang, acolo e la fel ca dincolo de cortina. Doar ca teatrul nu poate sa se opreasca in loc cand unul dintre ei plange prea mult sau rade cu hohot. Teatrul isi gaseste echilibrul si merge mai departe. Acolo chiar daca ai emotii paralizante incerci sa spui cateva vorbe, acolo daca doare nu arati asta, acolo viata nu se opreste. De ce? Pentru ca publicul sa nu fie anuntat ca spectacolul s-a anulat si sa plece dezamagit acasa, privat de cea mai efemera si mai frumoasa, in simplitatea si autenticitatea ei, dintre evadarile artistice, privat de clipa aceea de bucurie sau de tristete unica si atat de autentica.

Actori, voluntari, organizatori, sponsori, parteneri si alti iubitori de teatru si valori autentice, si-au dat mana la EuroArt Iasi, pentru ca altii, asemeni lor, sa se simta o clipa nemuritori, sa simta ca pot sa-si depaseasca conditia de fiinte supuse norocului si sa viseze ca pot zbura, ca pot cuceri castele si taramuri indepartate, ca pot vedea pisici verzi si ca se pot inalta.

Pentru ei, cei care plang cu sughituri in spatele cortinei, rad in hohote si se daruiesc cu toata fiinta pe scena, in spatiul tainic si miraculos dintre vis si realitate, dintre actor si personaj, dintre praful scenei si lumina reflectoarelor.

Totul, pentru ca TEATRUL sa nu moara… inca!

Elena Raicu – Coordonator Voluntari EuroArt Iasi 2012 – Articol publicat pe Blogul EuroArt Iasi

Agape Alin Constantin – artist roman in Italia


„«Sunt venit în Italia de aproximativ un an, sunt colaborator cultural al Asociaţiei „Come Una Marea” din Palermo şi „Ciprian Porumbescu” şi am reuşit să fac un Cerc de Arte Plastice la şcoala Medie Benedetto D”Aquisto, unde am şi atelierul. Acolo, alături de nişte copii minunaţi, de conducerea şcolii şi a asociaţiei care mereu mi-au fost alături dezvoltăm diferite proiecte», spune Alin.

Când a venit în septembrie 2010 în Palermo, a lăsat aproape totul în urmă: atelierul din Iaşi, clienţii pe care şi-i făcuse timp de trei ani. «Am venit cu gândul de a face tot ceea ce am făcut în ţară. Şi aici am avut mereu parte de oameni buni, oameni care vroiau să mă ajute şi au crezut în potenţialul meu şi în stilul pe care îl adopt în pictură. La început eram stresat, poate chiar agitat, deoarece mă gândeam mult la România, la ce am lăsat acolo şi nu ştiam ce se va întâmpla cu mine aici şi care va fi cursul vieţii. Într-un timp scurt am început să am diverse inspiraţii, gânduri şi o poftă nebună de a picta. M-am regăsit ca artist plastic şi sunt convins că voi reuşi să expun în diferite galerii, oraşe şi ţări.»

Pictura pe care o face Alin este o pictură particulară pe sticlă şi lemn, o pictură pe care el o încadrează în stilul Expresionism Abstract şi Simbolism modern.

«Am expus în două galerii din Palermo unde picturile mele au fost vândute foarte repede, apoi mi s-a organizat o expozitie la o casă privată din Adaora Palermo, unde au fost apreciate şi cumpărate. De pe data de 8 pe 16 iulie am avut o expoziţie personală în cadrul Concursului Internaţional de tenis feminin Snai Open Palermo.»

Pentru viitorul apropiat are ca proiecte participarea la Salonul artiştilor români de pretutindeni din Roma de pe 9 august, o expoziţie personală în octombrie la Palermo, în noiembrie la Milano, iar pentru martie anul viitor aşteaptă invitaţia unei galerii din Georgia, Atlanta.

„Ouroboros”

«Lucrările pe care le fac sunt lucrate din suflet, lucrări inspirate din muzică, poezie, univers, abstract, simboluri, cotidian», spune artistul, care ne descrie lucrarea „Ouroboros”

«Este o lucrare simbolistică modernă, pe lemn, 100x100cm. Inspiraţia pentru această lucrare e din documentare, din universul ce mă fascinează mereu; fiind un simbol conceput prin 1600 a.C. .regăsim şi spirala în această lucrare care reprezintă evoluţia; forma spiralei este cea mai complexă din univers. ”Ouroboros” reprezintă auto-reflexivitatea, re- creare de sine, eterna întoarcere, şi alte lucruri percepute ca cicluri care încep din nou de îndată ce pier. {arpele muşcându-şi coada (devorarea) acest lucru simbolizeaza Natura ciclică a Universului: crearea în afara a unei distrugeri continue şi a unei naşteri continue,Viaţă din Moarte.» Alin Agape ar vrea ca publicul să-l înţeleagă: «Sunt în căutarea unui critic, a unei persoane juste care mă poate înţelege, care îmi poate înţelege arta şi o poate explica publicului, eu nefiind un artist „în cuvinte”.»

Despre artă

«Cred că o opera de artă trebuie să transmită ceva, trebuie să bucure inima celui care o alege să o vadă zilnic, să-şi decoreze interiorul. Orice e făcut din inimă transmite mesaj, bucurii şi satisfacţie vizuală. Am căutat mereu ca abstractul din operele mele să nu fie un abstract greu de înţeles, un abstract exagerat şi fără mesaj. O pictură trebuie să fie ca o poezie, ca un cântec ce-ţi alintă inima, îţi schimbă starea şi te poate sensibiliza. Arta contemporană ne permite diferite realizări, concepţii, nu mai există un academism, e libertate în exprimare!

Pentru mine mereu vor exista unele reguli care trebuie respectate, există o geometrie în artă, o regulă a culorii. Aici se face diferenţa între cei ce au studiat Artele Frumoase şi restul artiştilor fără studii. Nu am nici o problemă cu cei care adoptă diferite concepţii şi manifestări noi. Fiecare ne avem locul şi ne respectam creativitatea indiferent de cum este exprimată ea! Mă bucur atunci când lucrarea mea este apreciată de un cunoscător, când este prezentată şi discutată de diverşi oameni care au asupra lor numai cuvinte de laudă şi încurajare, dar mă bucur la fel de mult când este apreciată şi de un necunoscător, de un simplu privitor. Mesajul meu ajunge între ei!

Mereu unde am expus am vândut. Auzeam oamenii cum îşi doreau să aibă lucrările mele, cum le priveau cu răbdare, le explorau privindu-le şi de multe ori sunt înţelese.»

Alin s-a înscris acum la un curs de restaurare, care să-i fie recunoscut de statul italian, el fiind atestat ca restaurator pe diploma de bacalaureat. «Mă voi axa mult pe acest domeniu deoarece sunt foarte multe lucrări, îmi place să dau din nou viaţă unui mobilier sau unui perete ce stă să dispară, să intre în paragină. La toamnă îmi voi lua atestatul după un examen apoi voi începe un serviciu care să-mi fie asemănator artei mele.»

Pentru moment, spune Alin, îi este destul de greu să trăiască doar din vânzarea tablourilor: «Fac diferite sacrificii, am oameni înţelegători lângă mine, familia şi prietena care mă susţin şi mă ajută. Nu îmi pot permite un serviciu deoarece nu aş mai avea timp să pictez şi nu aş vrea să-mi neglijez talentul şi dorinţa de creativitate pentru câteva sute de euro pe lună. Orice zi petrecută în atelier e un pas înainte şi o dezvoltare profesională în plus.»”

Crina Suceveanu in Gazeta Romaneasca

Agape Alin Constantin
tel. 389 0106424

 

 

„Oamenii ar trebui să înţeleagă că se poate învăţa ceva şi de la un copil, aşa cum spune tati că a învăţat de la mine.”

Interviu cu Dragoş-Sebastian Merişca – probabil cel mai tânăr autor din lume

A debutat la doar 4 ani la Paris, în revista electronică internaţională Omnigraphies. A început să imagineze lumi paralele încă de la 1 an şi a continuat să povestească lucruri uimitoare pentru cei din jurul lui până la 6 ani, când şi-a lansat prima carte. Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu este dovada clară că toţi copiii pot fi geniali şi că, aşa cum el însuşi spune, „oamenii mari pot învăţa ceva şi de la un copil”. Dragoş-Sebastian Merişca este un copil dăruit de Dumnezeu, nu doar cu un talent imagistic şi literar cu totul inedit, ci mai ales cu o familie care i-a acordat încredere şi atenţie şi care, iată, l-a sprijinit să devină un nume în mediul social şi, de ce nu, cultural, înainte de a intra pe băncile şcolii. Deşi nu se consideră un copil special, Dragoş are toate şansele să intre în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai tânăr autor din lume.

Lansarea cărţii Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu a avut loc vara aceasta într-o cafenea liniştită de la parterul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi. Liviu Antonesei, Bogdan Neculau şi Nicoleta Dabija au încercat să dezlege misterul unui astfel de talent şi să explice că, până la urmă, orice copil poate fi ca Dragoş, dacă îl ascultăm cu adevărat.

Dorind să caut ce se află în spatele unui astfel de copil, am stat de vorbă cu Dragoş după lansare. M-au surprins modestia şi hotărârea lui, în acelaşi timp. Am întâmpinat dificultăţi în momentul în care mi-a spus să mă grăbesc, amintindu-şi că trebuia să ajungă, la ora 19.00, la întâlnirea cu prietenii de la bloc. Întârziase deja aproape 40 de minute. Mi-a spus că este aşteptat şi că singurul lucru care i se pare foarte dificil, când vine vorba de cartea aceasta şi de evenimentele legate de ea, este că nu mai are timp de joacă. Am perseverat puţin, până când Dragoş mi-a propus să vin la următoarea lansare, pentru a continua acest interviu. „Aţi putea să zicem că am terminat interviul?” mi-a spus mai mult în şoaptă decât hotărât, când a văzut că întrebările mele sunt mult prea multe şi că timpul lui de joacă e pe cale să expire.

În ciuda tuturor acestor „efecte ale copilăriei”, Dragoş a fost un interlocutor mai mult decât agreabil. Veţi descoperi în rândurile care urmează frumuseţe şi multă sinceritate. Iar de veţi deschide cartea… veţi hotărî singuri dacă „oamenii mici” de lângă noi merită toată atenţia oamenilor mari.

Elena Raicu: Oamenii mari spun despre tine că eşti un copil cu totul special. Tu te consideri un copil deosebit?

Dragoş-Sebastian.Merişca: Pai eu nu sunt. Eu nu prea mă laud cu acest lucru.

E.R.: Nu te consideri un copil special, să înţeleg.

D.M.: Consider… dar nu vorbesc despre asta, da? Că eu nu prea mă mândresc, adică sunt mândru, dar nu vorbesc despre asta. Da? Adică, vreau să spun, la unii spun doar că am o carte. De exemplu, prietenei mele Iolanda.

E.R.: Aaaa, am citit despre prietena ta Iolanda.

D.M.: Da! Stă lângă mine. Şi am şi o prietenă nouă acum! Cea din Canada.

E.R.: Dar cum ai cunoscut-o?

D.M.: Pai a venit într-o seară afară. Că noi ieşim pe la 19.00 afară, la distracţie.

E.R.: Care este jocul tău preferat? De-a ce te joci cu fetele?

D.M.: Dar sunt şi băieţi.

E.R.: Da, sigur că da. Doar că am citit că tu şi Iolanda aţi inventat un joc numit „Maşina timpului”. Acum, probabil, aţi mai inventat şi alte jocuri, nu?

D.M.: Da. Ne jucăm cu nave. Că şi ea poate face navă la ea, şi am făcut. Şi ne jucăm în navă. Zicem că suntem „poliţia spaţială”.

E.R.: Aha. Dar de unde ai auzit tu de „poliţia spaţială”? Ai citit? Pe internet? Sau de la televizor ai aflat?

D.M.: Nu, nu! Eu m-am gândit la asta, iar numele l-am luat din desene animate. Este un desen animat numit „Spartacus”, pe canalul Minimax.

E.R.: Îţi place să te uiţi la desene animate? Nu te deranjează violenţa din unele poveşti de acolo?

D.M.: Daaa, îmi plac. Nu mă deranjează, pentru că doar unul are violenţă.

E.R.: Şi la acela nu te uiţi? Nu-ţi place?

D.M.: Ihîm. Da. Nu-mi place.

E.R.: Dar poveştile, în general, îţi plac? Poveştile clasice cu prinţi, prinţese. Ţi-au spus părinţii astfel de poveşti?

D.M.: Da. Mami mi-a dat nişte cărţi cu poveşti. E o colecţie de poveşti pe care ea o are.

E.R.: Şi ţi-au citit părinţii de acolo?

D.M.: Mi-au citit părinţii… dar în special dădaca mea, care este mai mult decât o dădacă.

E.R.: Dădaca ta!!! Am înţeles…

D.M.: Da! Dar e mai mult decât o dădacă, pentru că ea are grijă de mine cât mami e la servici. Dar e mai mult… e ca o a doua mamă.

E.R.: Spune-mi despre poveştile de acolo din cartea aceea. Care ţi-a plăcut mai mult, dacă ai eroi preferaţi…

D.M.: Păi… emisiunea mea preferată este „Ce e ce?”, despre care aţi aflat şi din ziar, dacă aţi citit.

E.R.: Despre ce este emisiunea?

D.M.: Păi… are anumite subiecte de ştiinţă: vulcani, avioane, rachete, lună, spaţiu şi nave, de fapt rachete nu, dar spaţiu şi nave…

E.R.: Şi îţi plac lucrurile astea, vrei să afli mai multe despre ele?

D.M.: Şi mai sunt şi subiecte despre maşini, roboţi…

E.R.: Pe internet intri? Foloseşti des internetul?

D.M.: Da. Intru. Doar când nu am cu cine să mă joc. Mă uit pe Google Earth, de exemplu, sau la jocuri pe care le am eu pe internet. Dar am şi jocuri în calculator. S-au schimbat cele de pe internet, acum le găsesc mai greu, pe cele care-mi plăceau.

E.R.: Şi jocurile clasice pentru copii, îţi plac şi ele, nu?

D.M.: Cu pioni, da. Mai am Europolis şi altele.

E.R.: Îmi poţi spune ceva despre tine? Cine e Dragoş Merişca?

D.M.: Păi eu!

E.R.: Mai mult de atât?

D.M.: Dar mai am un prenume, Sebastian. Ăsta e ales de bunica, ea a vrut aşa.

E.R.: De ce, are vreo semnificaţie specială?

D.M.: Nu ştiu, dar din burtică mami îmi spunea Dragoş, deşi avea o listă întreagă cu nume pentru mine.

E.R.: Asta ţi-a povestit ea, să înţeleg. Nu?

D.M.: Da, mi-a zis.

E.R.: Care e relaţia ta cu bunicii?

D.M.: Hmmm, relaţia mea cu bunicii?

E.R.: Da. Te înţelegi bine cu ei? Îi iubeşti? Reprezintă lumea copilăriei pentru tine?

D.M.: Da. Reprezintă, reprezintă… Da.

E.R.: Unde locuiesc bunicii tăi? În oraş sau la ţară?

D.M.: Am doar un bunic din Buzău, care are o casă la Bisoca şi uneori mai mergem acolo.

E.R.: E foarte frumos la Bisoca, nu?

D.M.: Da! Ştiţi unde e?

E.R.: Am auzit că e frumos. Nu ştiu exact unde e, dar mi-a povestit cineva.

D.M.: Dar eu am fost!

E.R.: Ţi-a plăcut, nu?

D.M.: Da!

E.R.: Şi acolo ai prieteni?

D.M.: Nu prea. Doar singur mă joc. Dar am un deal cu privelişte acolo şi, mai jos, e doamna unde ne ducem să-i zicem să ne dea drumul la curent.

E.R.: La curent?

D.M.: Da. Adică la electricitate. La luminile noastre. Şi are şi o curte minunată cu animale şi flori foarte frumoase. Şi ne-a dat şi nouă să punem într-o vază. Asta e din călătoria cea mai apropiată.

E.R.: Ce înseamnă pentru tine faptul că a apărut cartea aceasta?

D.M.: Pai, câteodată… îmi ia timp din joacă. De exemplu, acum îmi ia.

E.R.: Asta pentru că trebuie să fii prezent la toate evenimentele acestea, nu?

D.M.: Da, pentru că îmi ia timp din joacă. Acum copiii sunt afară şi mă aşteaptă să vin, că ei pe la 19.00 ies.

E.R.: Da, e cam 19.30. Ai întârziat deja!

D.M.: Daaaa…

E.R.: Şi ăsta e un regret, într-un fel?

D.M.: Da, pentru mine.

E.R.: Crezi că oamenii vor înţelege mai bine viaţa dacă vor citi cartea ta?

D.M.: Nu cred. Nu găsesc acum răspuns, da?

E.R.: Vrei să schimbi ceva în lume prin apariţia acestei cărţi?

D.M.: Nu. Aveam dorinţa asta mai demult. Aceea ca oamenii să înţeleagă că se poate învăţa ceva şi de la un copil, aşa cum spune tati ca a învăţat de la mine.

E.R.: Ce-ţi doreşti să faci în viaţă?

D.M.: Păi… când voi fi arhitect îmi doresc să fac cel mai înalt turn, mai înalt decât Burj Dubai.

E.R.: De ce să fie „mai înalt”?

D.M.: Pentru că asta e ceva important, o clădire mai înaltă decât alta.

E.R.: Ca să devii cunoscut?

D.M.: Da. Că eu voi face una şi mai înaltă!

E.R.: Ce înseamnă Dumnezeu pentru tine? Pentru că spuneau cei prezenţi aici la lansare că tu scrii mult pe teme religioase sau că ai vorbit mult despre asta. De unde au venit toate gândurile acelea?

D.M.: Am vorbit, da. Dar nu-mi mai amintesc de unde mi-au venit ideile. Dar îmi vin idei, pur şi simplu. Şi dacă vreţi… n-aţi ascultat povestea de la lansare, nu-i aşa?

E.R.: Ba da. Am ascultat-o. Mi-a plăcut foarte mult. Vrei să mi-o mai spui o dată?

D.M.: Nu, voiam doar să văd dacă aţi ascultat-o. Că o spuneam dacă nu o ştiaţi.

E.R.: Crezi că vei scrie şi în viitor, după ce vei creşte mai mare?

D.M.: Nu sunt sigur!

E.R.: Te mai întreb doar dacă îţi place să citeşti sau dacă îţi plac cărţile.

D.M.: Da. Îmi plac doar cărţile de poveşti. Doar atât.

E.R.: De ce crezi că ar trebui să citească oamenii mari cartea ta?

D.M.: Hmmm. Pentru că are poveşti… nu am niciun motiv până acum.

E.R.: Pentru ca are poveşti simple, dar frumoase, scrise de tine, nu?

D.M.: Nu sunt sigur, dar poate ăsta este răspunsul.

E.R.: Eu ştiu că acum te grăbeşti la joacă. Ăsta e cel mai important lucru acum, la vârsta asta.

D.M.: Da. Şi vreau să le-arăt origami.

E.R.: Foarte frumos! Şi să le povesteşti şi despre lansare copiilor, nu?

D.M.: Da.

E.R.: Ce nu-ţi place, la oameni, la lume, la viaţă?

D.M.: N-am nimic până acum. Da. N-am nimic care să nu-mi placă.

E.R.: Dar ce-ţi place? Trebuie să-ţi placă ceva.

D.M.: Da. Că sunt drăguţi, politicoşi (oamenii), cam aşa ceva, da?

E.R.: Dar lucruri, care-ţi plac?

D.M.: Lucruri? Pai mie îmi plac… un subiect?

E.R.: Şi un subiect, dacă vrei tu.

D.M.: Spaţiul şi timpul…!!! Da! Astea sunt subiectele care mă interesează!

E.R.: Îţi mulţumesc şi îţi doresc mult succes în viitor! Să te joci frumos în seara asta, da?

D.M.: Da! Mulţumesc!

Elena Raicu – Articol publicat pe

Tabara Internaţională “Dialog peste Prut”

O evadare în fiinţa cea adevărată, o reîntoarcere către strămoşi, o plimbare prin propria istorie, o rugăciune către pământul în care le-au trăit şi apoi le-au murit părinţii sau rudele, o perioadă de doar câteva zile în care au avut sentimentul că se află cu adevărat pe ţărâmul făgăduinţei, pe tărâmul în care limba română se vorbeşte mereu dar se simte uneori,  mai puţin. O lecţie de viaţă şi de românitate, pe care românii de aici şi de dincolo de Prut şi-au oferit-o cu cea mai mare dragoste. Toate acestea, sub genericul “Dialog peste Prut”.

Dolhasca, Orhei şi Soroca în dialog

Tabăra Internaţională “Dialog peste Prut” organizată de Fundaţia de Caritate “Mila Creştină”, Primăria şi Centrul de Plasament “Sfântul Gheorghe” din Dolhasca, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, a dăruit elevilor şi studenţilor din Orhei şi Soroca, posibilitatea să cunoască istoria şi frumuseţea Bucovinei şi Moldovei. În cadrul taberei elevii, alături de profesorii lor, au participat la Sfinţirea Paraclisului Bisericii din Gulia, au vizitat Mănăstirea Probota, bijuteria de istorie şi spiritualitate a oraşului Dolhasca, dar şi mănăstirile din judeţul Suceava sau Neamţ. Joi 19 august, organizatorii i-au invitat pe elevii din Orhei şi Soroca să participe la o seară românească în care să cânte, să danseze sau să recite versuri în limba română. În program au  fost, de asemenea, reprezentanţi ai Casei de Cultură “Alexandru Arşinel” dar şi ai Grupului Şcolar “Oltea Doamna” din Dolhasca. Ultimul punct important pe harta turistică a acestui itinerar românesc pe drumurile Moldovei, a fost Bisoca, locul de unde a plecat, acum ceva timp, ideea acestei înfrăţiri peste “râul cu lacăt de apă” cum numea atât de frumos Prutul, Grigore Vieru. Şi aici, elevii au vizitat o serie de mănăstiri sau locuri pline de istorie şi dumnezeire şi au participat la Festivalul “Plaiuri Bisocene”. Acum, întorşi în Republica Moldova elevii şi profesorii lor vor reuşi probabil să ducă mai departe zestrea de spiritualitate românească pe care o poartă în fiinţa lor încă de când s-au născut, dar de existenţa căreia au aflat puţin mai târziu.

“Venind astăzi la dumneavoastră m-am convins încă o dată că suntem fraţi cu adevărat”

Cu lacrimile pe suflet şi în colţul ochilor, oameni mari sau oameni mici, au trăit cu intensitate maximă clipele din cadrul serii româneşti “Dialog peste Prut”. Fiecare a încercat să exprime cât mai bine sentimentele înălţătoare pe care le-au trăit aici în România. A fost ca şi cum, după mulţi ani de înstrăinare, un copil îşi vede mama. Ei au reîntâlnit, sub semnul prieteniei profunde, România, cu doar câteva crâmpeie din ce are ea mai valoros. Directoarea Gimnaziului Isacova din Codrii Orheiului, Tatiana Morozan a mărturisit la fel de emoţionată ca şi ceilalţi participanţi la această tabără, că generaţia domniei sale a învăţat  altă istorie, că părinţii şi cei mai gospodari oameni ai satelor lor au fost deportaţi în Siberia şi că din acest motiv modul în care comorile de spiritualitate au reuşit să se transmită din generaţie în generaţie a fost oarecum diferit. “Când ne-au făcut invitaţia să venim să vedem cum este şi la Dolhasca, în România, eu m-am gândit, oare chiar o să ajung în România? N-am crezut. Dar astăzi cred, pentru că sunt aici.” a mărturisit cu glasul slăbit de emoţie, doamna Tatiana Morozan. Tot ea a afirmat, cu certitudinea omului care vede minunea înfăptuindu-se în faţa lui, că “Venind astăzi la dumneavoastră m-am convins încă o dată că suntem fraţi cu adevărat.”

Aceleaşi adevăruri dureroase şi aceeaşi mare bucurie a reîntâlnirii cu pământul românesc le-a recunoscut şi doamna profesor Ana Bejan, ex-prefect de Soroca şi deputat mărturisind că “plânge Prutul între noi de mulţi ani, ne-a despărţit sârma ghimpată, am fost înstrăinaţi, ne-au spus că dumneavoastră sunteţi duşmanii noştri, am învăţat o istorie falsificată, am fost înstrăinaţi de neam, de limbă, de toate valorile spirituale şi acum nu putem decât să-i mulţumim lui Dumnezeu că am reuşit să venim aici. Moldova şi Bucovina sunt pline de istorie. Zilele acestea copii noştri au primit o adevarată lecţie de istorie, geografie, literatură şi cultură generală.”

Ambasadorii limbii române

Tineri extrem de talentaţi şi dascăli pe măsură, un spectacol intim şi plin de emoţie, o seară românească în urma căreia toţi cei implicaţi au primit din partea organizatorilor Diplome de Excelenţă şi titlul de Ambasador al Limbii Române. O onoare dar şi o responsabilitate pe termen lung, aceea de a promova şi păstra în continuare valorile neamului românesc şi limba română. Se pare că acest lucru se va întâmpla, tocmai datorită acestui dialog care s-a creat între românii de pe cele două maluri ale Prutului. Chiar una dintre studentele care au fost în această tabără internaţională a mărturisit în numele tuturor colegilor ei că “am vizitat, sincer să vă spun, cele mai frumoase locuri pământeşti care se leagă cu cele dumnezeieşti. Ne-am umplut sufletele de energie, căldură sufletească şi binecuvântare de la Dumnezeu, ceea ce ne va ajuta, pe viitor să fim mai buni, mai blânzi dar şi să nu uităm niciodată că suntem un neam, suntem cu toţii români. Vom reveni de fiecare dată cu mare drag în aceste locuri şi vă aşteptăm la Soroca la noi acasă, unde este şi casa dumneavoastră.” (Felicia Coşciug – studentă la Conservatorul din Chişinău, solistă de muzică populară)

În speranţa că aceşti copii, tineri sau oameni maturi nu vor uita niciodată unde le sunt rădăcinile şi vor duce mai departe această imensă moştenire de spiritualitate românească, aşteptăm următoarea ediţie a acestei tabere internaţionale, o ediţie care să confirme că dialogul continuă şi chiar, atrage noi participanţi.

Elena Raicu – articol publicat in cotidianul Crai Nou – Suceava