Arhive etichetă | literatura

Bucurii simple

29801_426975044016759_1083174146_nIertarile vin cu vremea si cand vin sunt atat de dulci si de reconfortante. Iti reconfirma ca lucrurile cu adevarat importante dureaza, ca oamenii cu adevarat speciali rezista tuturor valurilor pe care viata tine sa le propage spre tine si ca exista ceva mai mult decat orgoliul nostru nemasurat si dorinta de a fi doar noi in centrul atentiei. Iti readuc practic parte din lumina pierduta putin in fiinta si te fac sa spui ca merita sa daruiesti in continuare asa cum ai facut-o si pana atunci, ca merita sa construiesti edificii de dragoste si bunatate si ca viata, pana la urma, asta inseamna: sa daruiesti din lumina ta celorlalti si sa o multiplici asa spre vesnicie, dincolo de viata aceasta trecatoare.
Un astfel moment, in care-am constientizat ca iertarea si impacarea, cu o parte din tine, cu o persoana sau cu ceea ce ti se intampla si ceea ce esti, vin atunci cand trebuie nu atunci cand ti-ai dori, mi-a inseninat ziua, mi-a schimbat starea de spirit si mi-a amintit de ce e important cu adevarat. Un om tare drag lasat o vreme in trecut pentru motive atat de omenesti si de materiale a revenit azi catre mine. A meritat totusi asteptarea aceasta. A meritat timpul in care ne-am gandit unul la celalalt insa nu ne-am vorbit foarte mult, aproape deloc. Imi era atat de dor de conversatiile calde incarcate de chicoteli inveselitoare si datatoare de energie si de lumina! Imi era foarte dor sa impartasesc aspiratii spre mai bine, vise duse sau nu la indeplinire, bucurii simple ce lasa lacrimi in coltul ochilor sau tipare atat de nedrepte, poate, in care suntem asezati de lumea in care ne ducem veacul! Imi era dor si dorul a ajuns sa ne readuca impreuna! Stiam ca se va intampla asta. Unele lucruri pur si simplu n-au cum sa se piarda…
Cineva spunea ca “felul in care privesti pe cineva, zambetul tau, maruntele gesturi de atentie pot aduce fericire. Adevarata fericire nu depinde bogatie sau faima.” Cu totii stim ca acesta este adevarul insa putini reusim sa ne bucuram de lucrurile marunte si simple din viata noastra. Avem rare momente in care privim in alte directii decat cele la indemana sau cele atat de necesare existentei ancorate uneori prea mult in material. E-atat de important sa ne-amintim, sau sa incercam macar, cine suntem, de unde venim si in ce directie ne indreptam, sa fim constienti de talantii care ne-au fost incredintati, de torta pe care-o purtam in noi si dincolo de noi si sa traim firesc, sa ne bucuram de aerul curat al toamnei, de caderea frunzelor, de fosnetul lor sub talpi, de zborul fascinant al pasarilor, de curgerea lina a norilor pe intinsul albastru senin al cerului, de frumusetea si maretia luminii care izvoraste din tot ce ne-nconjoara si e cu adevarat valoros!
Exista atat de multe lucruri care ne pot aduce dragostea in inima, zambetul pe chip, care ne pot alunga frica, care ne pot vindeca de dezamagiri, care ne pot feri de partea gri sau intunecata a vietii incat ar fi pacat sa nu le observam si simtim pe toate, rand pe rand!
Un rasarit de soare proiectat pe istorice cladiri iesene intr-o dimineata racoroasa de octombrie, un orizont cetos si un aer proaspat al altor zori de zi petrecuti calatorind spre destinatii cotidiene, un chip senin si o voce calda ce-ti face ziua mai confortabila, un zambet molipsitor si complice, un freamat de frunze si crengi la fereastra unei intalniri de cuvinte si semnificatii profunde, tacerile unui drum spre alte taceri ale regasirii, pasii agitati de ganduri si sentimente pestrite si zgomotele usoare ale noptilor langa carciuma unde Eminescu si Creanga povesteau acum ceva timp despre aceleasi frumuseti si stari, poate…
Si lista poate fi nesfarsita!
Trebuie doar sa credem ca exista un rost, ca nimic nu e-ntamplator si ca tot ce facem trebuie sa fie cu dragoste si din dragoste!

Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă…

Imagine

„Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze,
Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopților de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată.
Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă
Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă…
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau…

Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in,
Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin,
Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale,
Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit…
Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin,
M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei
Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare.
Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită –
Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște,
Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă,
Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară,
Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară,
Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare,
Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare…
Iar când și mie-mi zise: „Cântă!”, c-un singur semn mă deșteptă,
Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă.”

Alexandru Macedonski, Noaptea de mai

Vasile Sandu și lumina din vis – Revelația din ”rezervația de îngeri” de la Dolhasca

Una dintre imaginile ilustrative ale poemelor din volum, semnata de artistul plastic roman stabilit la Palermo, in Italia, Alin Constantin Agape

Una dintre imaginile ilustrative ale poemelor din volum, semnată de artistul plastic român stabilit la Palermo, în Italia, Alin Constantin Agape

Trăind în cercul strâmt al propriei existențe, oamenii duc o continuă luptă de re-echilibrare, de re-armonizare cu sine și cu lumea. Conștienți de finitul ființei lor, se refugiază, din vreme în vreme, în lumi paralele, lumi pe care, din nevoia de regăsire, și le construiesc visând cu ochii deschiși,    așternându-și pe coli albe angoasele, stările de beatitudine, dar și semnele de întrebare. Sunt siguri că doar astfel se pot simți cu adevărat parte a unei lumi în care verbele ”a fi”, ”a ști” și ”a afla” contează mult mai mult decât verbul ”a avea”, o lume în care doar spiritele înalte și curate pot viețui.

Și… totuși, toată această condiție umană, ingrată din anumite puncte de vedere, mereu situată între două extreme, între două alegeri, mereu la răscruce, mereu între ”ceva” și ”altceva”, toată această luptă pentru fiecare secundă de respirație, pentru fiecare bătaie de inimă, și mai ales rezultatul ei, nu se datorează oamenilor, se pare, ci ”luminii din vis”, scânteii din noaptea începuturilor lumii acesteia, dar și din întunericul primordial al fiecăruia dintre noi, în particular.

Vasile Sandu a intuit că viața nu e decât o frumoasă reverie, a trăit mereu, după cum spune, sub masca eului liric, în versurile din volumul Lumina din vis – poeme simple pentru sufletul meu complicat –, apărut la Editura PIM
din Iași, în acest an, ”sculptând în aer/ chipuri de fecioară”[1], adormind „visând la ele/ cu capu-n nori/ și gându-n stele” și trezindu-se doar, târziu, ”la primăvară”.

Și dacă viața e un vis[2], cum spunea Eminescu, ”lumina din vis” nu e decât revelația uneia sau mai multor clipe, trăite pe cărările onirice, un dar neasemuit pe care, Dumnezeu alege să-l facă, prin îngerii noștri, tuturor. Însă, doar câțiva dintre noi luăm decizia de a transforma aceste minunate taine în ființe de hârtie și cuvânt și de a le da mai departe, lumii contradictorii a omenescului de aici, de pe pământ.

Cel care se confesează în rândurile acestui volum, cel care așază în labirintul existențial al viselor cioburi din oglinda propriului suflet, asemeni celor care, în trecut, purtau ”oglinda”[3] romanului de-a lungul unui ”drum bătut de multă lume”, face parte dintre aceia dăruiți de Dumnezeu.

Poate că nu întâmplător viața l-a adus la Dolhasca, acolo unde, poetul Emil Brumaru spunea că există o adevărată ”rezervație naturală de îngeri”. E posibil ca îngerul bun al celui care se deschide în fața noastră, a tuturor, cunoscuți sau necunoscuți, între filele acestea de carte, să fie unul dintre cei păstrați cu atâta dragoste, de oamenii locului, acolo la Dolhasca. Nu putem decât să fim onorați de o astfel de coincidență și să credem cu tot sufletul că, așa cum spunea cineva, ”poezia este grăire îngerească” și că ”dacă oamenii s-au săturat de citit poezie, îngerii nu se satură niciodată.” Din acest motiv sunt poate, atât de iubiți de Dumnezeu, poeții, chiar dacă oamenilor, le par, de cele mai multe ori, mult prea rătăcitori.

Cât despre ”rezervația naturală de îngeri” de la Dolhasca, putem afirma, cu certitudine, că nu exista un mediu mai potrivit în care Vasile Sandu să se exprime liric.

Nu se consideră un poet, ci doar un om care scrie. Crede că poezia înseamnă suferință și, cel puțin declarativ, a mărturisit că nu va mai scrie niciodată, după lansarea acestui volum de debut. Știe, totuși, că fără sentimente oamenii ar fi „mai mici” și de aceea, continuă să se înfioare în fața oricărei revelații și continuă să-și pună întrebări. Continuă, până la urmă, să adreseze o necontenită rugăciune[4], Cerului, prin poezia scrisă sau nescrisă ce se ivește în fiecare secundă în sufletul său, cu fiecare strop de aer, cu fiecare fir de nisip ce cade în clepsidra inimii …

O ”amintire pentru veșnicie”[5], o frumoasă meditație asupra vieții, a morții, a dragostei, a toleranței, a urâtului lumii cotidiene, o plăcută auto-ironie, o bătaie de aripi a sufletului[6] și o minunată călătorie ”în căutarea infinitului”[7]. Doar câteva cioburi din imensa oglindă sufletească pe care o veți regăsi, atât de clară și de emoționantă, în volumul semnat de domnul profesor Vasile Sandu.

Un om care mărturisește, indirect, cum că ar fi vrut să fie ”totul”[8]. Un om care a ales să trăiască altfel și să nu se amestece în jocul de măști al lumii[9]. Un spectator[10] atent la fiecare detaliu și un talentat încondeietor de realități sufletești. Un ”om sfârșit” de atâta emoție și cuvânt, însă unul care a reușit să lase în urma lui, poate nu ”totul” dar cu siguranță, mai mult decât ”un semn, un gând, un drum frumos”[11]. Cu eleganță, umor, realism, sensibilitate și dragoste de aproapele, semnele negre ale gândurilor, din volumul despre care am ales să vă povestesc, provoacă la introspecție.

Vă invit, așadar, să vă apropiați cu sufletul de acest volum iar versurile să vă conducă, pe drumul de visare al cuvintelor, completate de talentul și dăruirea unui alt suflet deosebit, născut la Dolhasca, artistul plastic Alin Constantin Agape, căruia i se datorează forma imagistică atât de specială a acestei cărți de colecție.

Elena Raicu, text apărut în debutul volumului Vasile Sandu, Lumina din vis – poeme simple pentru sufletul meu complicat-, Editura PIM, Iași, 2013 


[1] Vasile Sandu, Poem ambiguu – ”Sculptând în aer/ chipuri de fecioară/ am adormit/ visând la ele/ cu capu-n nori/ si gându-n stele/ și m-oi trezi la primăvară”

[2] Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis – ” …În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”

[3] Stendhal,  Roșu și negru ”… un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume”

[4] Tudor Arghezi – “Rugăciunea mea e o risipire, ca de aburi, în vecie: mă gândesc. Mă gândesc că poate nu am fost de tot zadarnic şi că poate am avut un rost, pe care nu-l ştiu, de vreme ce am trecut scânteind printre stele. Nu m-am făcut eu şi m-am trezit zămislit. Mintea e o lumină de undeva: nu am făcut-o eu. Sufletul meu are puteri care mă înfricoşează. Gândul meu vine de la sine fără să-l fac. Tot ce împlinesc nu e de la mine şi sunt ca un adormit care trăieşte un vis. Visez de când m-am născut şi nu-mi dau seama de nimic.”

[5] Vasile Sandu, Testament – ”și-ți las drept amintire pentru veșnicie”

[6] Vasile Sandu, Toamna vieții – ”Sufletul din aripi bate-ntruna”

[7] Vasile Sandu, De multe ori –  ”mergând pe jos/ în căutarea Infinitului.”

[8] Giovanni Papini“ … sunt într-adevăr un om sfârșit… pentru că m-am apucat de prea multe lucruri și… nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul.”

[9] Mihai Eminescu, Glossă – ”Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe, /Cine ţine toate minte/ Şi ar sta să le asculte?…/ Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.”

[10] Mihai Eminescu, Glossă – ”Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine.”

[11] Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, O, om! – ”O, om! ce mari răspunderi ai, / tu vei pleca din lume, / dar ce ai spus prin scris sau grai / sau laşi prin pilda care-o dai / pe mulţi, pe mulți spre iad sau rai / mereu o să-i îndrume. // Deci nu uita!..Fii credincios / cu grijă şi cu teamă / să laşi în inimi luminos, / un semn, un gând, un drum frumos, / căci pentru toate neîndoios, / odată vei da seamă.”

Daruieste o carte!

Imagine

În perioada:

27. 03. 2013  –   3 .04. 2013

Liceul Tehnologic ”Mihai Busuioc”, Pașcani

organizează campania

Dăruiește o carte!

Cărțile donate vor fi dăruite mai departe, în cadrul evenimentului

Nu pierde TIMPUL, citește și dă mai departe!

organizat pe 5 aprilie 2013, în cadrul activităților din săptămâna ”Să știi mai multe, să fii mai bun!”, perioadă dedicată activităților educative.

Vă așteptăm cu donațiile la cutia special amenajată, aflată, pe toată durata campaniei, la elevii de serviciu pe școală.

”Cărţile sunt felul oamenilor  de a avea aripi ca îngerii.”

Andrei Pleșu

Organizator:

Catedra de Limba și Literatura Română

Profesor coordonator:

Elena Raicu

Partener: Fundația Culturală TIMPUL din Iași