Arhive etichetă | vasile sandu

Vasile Sandu și lumina din vis – Revelația din ”rezervația de îngeri” de la Dolhasca

Una dintre imaginile ilustrative ale poemelor din volum, semnata de artistul plastic roman stabilit la Palermo, in Italia, Alin Constantin Agape

Una dintre imaginile ilustrative ale poemelor din volum, semnată de artistul plastic român stabilit la Palermo, în Italia, Alin Constantin Agape

Trăind în cercul strâmt al propriei existențe, oamenii duc o continuă luptă de re-echilibrare, de re-armonizare cu sine și cu lumea. Conștienți de finitul ființei lor, se refugiază, din vreme în vreme, în lumi paralele, lumi pe care, din nevoia de regăsire, și le construiesc visând cu ochii deschiși,    așternându-și pe coli albe angoasele, stările de beatitudine, dar și semnele de întrebare. Sunt siguri că doar astfel se pot simți cu adevărat parte a unei lumi în care verbele ”a fi”, ”a ști” și ”a afla” contează mult mai mult decât verbul ”a avea”, o lume în care doar spiritele înalte și curate pot viețui.

Și… totuși, toată această condiție umană, ingrată din anumite puncte de vedere, mereu situată între două extreme, între două alegeri, mereu la răscruce, mereu între ”ceva” și ”altceva”, toată această luptă pentru fiecare secundă de respirație, pentru fiecare bătaie de inimă, și mai ales rezultatul ei, nu se datorează oamenilor, se pare, ci ”luminii din vis”, scânteii din noaptea începuturilor lumii acesteia, dar și din întunericul primordial al fiecăruia dintre noi, în particular.

Vasile Sandu a intuit că viața nu e decât o frumoasă reverie, a trăit mereu, după cum spune, sub masca eului liric, în versurile din volumul Lumina din vis – poeme simple pentru sufletul meu complicat –, apărut la Editura PIM
din Iași, în acest an, ”sculptând în aer/ chipuri de fecioară”[1], adormind „visând la ele/ cu capu-n nori/ și gându-n stele” și trezindu-se doar, târziu, ”la primăvară”.

Și dacă viața e un vis[2], cum spunea Eminescu, ”lumina din vis” nu e decât revelația uneia sau mai multor clipe, trăite pe cărările onirice, un dar neasemuit pe care, Dumnezeu alege să-l facă, prin îngerii noștri, tuturor. Însă, doar câțiva dintre noi luăm decizia de a transforma aceste minunate taine în ființe de hârtie și cuvânt și de a le da mai departe, lumii contradictorii a omenescului de aici, de pe pământ.

Cel care se confesează în rândurile acestui volum, cel care așază în labirintul existențial al viselor cioburi din oglinda propriului suflet, asemeni celor care, în trecut, purtau ”oglinda”[3] romanului de-a lungul unui ”drum bătut de multă lume”, face parte dintre aceia dăruiți de Dumnezeu.

Poate că nu întâmplător viața l-a adus la Dolhasca, acolo unde, poetul Emil Brumaru spunea că există o adevărată ”rezervație naturală de îngeri”. E posibil ca îngerul bun al celui care se deschide în fața noastră, a tuturor, cunoscuți sau necunoscuți, între filele acestea de carte, să fie unul dintre cei păstrați cu atâta dragoste, de oamenii locului, acolo la Dolhasca. Nu putem decât să fim onorați de o astfel de coincidență și să credem cu tot sufletul că, așa cum spunea cineva, ”poezia este grăire îngerească” și că ”dacă oamenii s-au săturat de citit poezie, îngerii nu se satură niciodată.” Din acest motiv sunt poate, atât de iubiți de Dumnezeu, poeții, chiar dacă oamenilor, le par, de cele mai multe ori, mult prea rătăcitori.

Cât despre ”rezervația naturală de îngeri” de la Dolhasca, putem afirma, cu certitudine, că nu exista un mediu mai potrivit în care Vasile Sandu să se exprime liric.

Nu se consideră un poet, ci doar un om care scrie. Crede că poezia înseamnă suferință și, cel puțin declarativ, a mărturisit că nu va mai scrie niciodată, după lansarea acestui volum de debut. Știe, totuși, că fără sentimente oamenii ar fi „mai mici” și de aceea, continuă să se înfioare în fața oricărei revelații și continuă să-și pună întrebări. Continuă, până la urmă, să adreseze o necontenită rugăciune[4], Cerului, prin poezia scrisă sau nescrisă ce se ivește în fiecare secundă în sufletul său, cu fiecare strop de aer, cu fiecare fir de nisip ce cade în clepsidra inimii …

O ”amintire pentru veșnicie”[5], o frumoasă meditație asupra vieții, a morții, a dragostei, a toleranței, a urâtului lumii cotidiene, o plăcută auto-ironie, o bătaie de aripi a sufletului[6] și o minunată călătorie ”în căutarea infinitului”[7]. Doar câteva cioburi din imensa oglindă sufletească pe care o veți regăsi, atât de clară și de emoționantă, în volumul semnat de domnul profesor Vasile Sandu.

Un om care mărturisește, indirect, cum că ar fi vrut să fie ”totul”[8]. Un om care a ales să trăiască altfel și să nu se amestece în jocul de măști al lumii[9]. Un spectator[10] atent la fiecare detaliu și un talentat încondeietor de realități sufletești. Un ”om sfârșit” de atâta emoție și cuvânt, însă unul care a reușit să lase în urma lui, poate nu ”totul” dar cu siguranță, mai mult decât ”un semn, un gând, un drum frumos”[11]. Cu eleganță, umor, realism, sensibilitate și dragoste de aproapele, semnele negre ale gândurilor, din volumul despre care am ales să vă povestesc, provoacă la introspecție.

Vă invit, așadar, să vă apropiați cu sufletul de acest volum iar versurile să vă conducă, pe drumul de visare al cuvintelor, completate de talentul și dăruirea unui alt suflet deosebit, născut la Dolhasca, artistul plastic Alin Constantin Agape, căruia i se datorează forma imagistică atât de specială a acestei cărți de colecție.

Elena Raicu, text apărut în debutul volumului Vasile Sandu, Lumina din vis – poeme simple pentru sufletul meu complicat-, Editura PIM, Iași, 2013 


[1] Vasile Sandu, Poem ambiguu – ”Sculptând în aer/ chipuri de fecioară/ am adormit/ visând la ele/ cu capu-n nori/ si gându-n stele/ și m-oi trezi la primăvară”

[2] Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis – ” …În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”

[3] Stendhal,  Roșu și negru ”… un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume”

[4] Tudor Arghezi – “Rugăciunea mea e o risipire, ca de aburi, în vecie: mă gândesc. Mă gândesc că poate nu am fost de tot zadarnic şi că poate am avut un rost, pe care nu-l ştiu, de vreme ce am trecut scânteind printre stele. Nu m-am făcut eu şi m-am trezit zămislit. Mintea e o lumină de undeva: nu am făcut-o eu. Sufletul meu are puteri care mă înfricoşează. Gândul meu vine de la sine fără să-l fac. Tot ce împlinesc nu e de la mine şi sunt ca un adormit care trăieşte un vis. Visez de când m-am născut şi nu-mi dau seama de nimic.”

[5] Vasile Sandu, Testament – ”și-ți las drept amintire pentru veșnicie”

[6] Vasile Sandu, Toamna vieții – ”Sufletul din aripi bate-ntruna”

[7] Vasile Sandu, De multe ori –  ”mergând pe jos/ în căutarea Infinitului.”

[8] Giovanni Papini“ … sunt într-adevăr un om sfârșit… pentru că m-am apucat de prea multe lucruri și… nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul.”

[9] Mihai Eminescu, Glossă – ”Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe, /Cine ţine toate minte/ Şi ar sta să le asculte?…/ Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.”

[10] Mihai Eminescu, Glossă – ”Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine.”

[11] Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, O, om! – ”O, om! ce mari răspunderi ai, / tu vei pleca din lume, / dar ce ai spus prin scris sau grai / sau laşi prin pilda care-o dai / pe mulţi, pe mulți spre iad sau rai / mereu o să-i îndrume. // Deci nu uita!..Fii credincios / cu grijă şi cu teamă / să laşi în inimi luminos, / un semn, un gând, un drum frumos, / căci pentru toate neîndoios, / odată vei da seamă.”