Arhive etichetă | Jurnal

Bucurii simple

29801_426975044016759_1083174146_nIertarile vin cu vremea si cand vin sunt atat de dulci si de reconfortante. Iti reconfirma ca lucrurile cu adevarat importante dureaza, ca oamenii cu adevarat speciali rezista tuturor valurilor pe care viata tine sa le propage spre tine si ca exista ceva mai mult decat orgoliul nostru nemasurat si dorinta de a fi doar noi in centrul atentiei. Iti readuc practic parte din lumina pierduta putin in fiinta si te fac sa spui ca merita sa daruiesti in continuare asa cum ai facut-o si pana atunci, ca merita sa construiesti edificii de dragoste si bunatate si ca viata, pana la urma, asta inseamna: sa daruiesti din lumina ta celorlalti si sa o multiplici asa spre vesnicie, dincolo de viata aceasta trecatoare.
Un astfel moment, in care-am constientizat ca iertarea si impacarea, cu o parte din tine, cu o persoana sau cu ceea ce ti se intampla si ceea ce esti, vin atunci cand trebuie nu atunci cand ti-ai dori, mi-a inseninat ziua, mi-a schimbat starea de spirit si mi-a amintit de ce e important cu adevarat. Un om tare drag lasat o vreme in trecut pentru motive atat de omenesti si de materiale a revenit azi catre mine. A meritat totusi asteptarea aceasta. A meritat timpul in care ne-am gandit unul la celalalt insa nu ne-am vorbit foarte mult, aproape deloc. Imi era atat de dor de conversatiile calde incarcate de chicoteli inveselitoare si datatoare de energie si de lumina! Imi era foarte dor sa impartasesc aspiratii spre mai bine, vise duse sau nu la indeplinire, bucurii simple ce lasa lacrimi in coltul ochilor sau tipare atat de nedrepte, poate, in care suntem asezati de lumea in care ne ducem veacul! Imi era dor si dorul a ajuns sa ne readuca impreuna! Stiam ca se va intampla asta. Unele lucruri pur si simplu n-au cum sa se piarda…
Cineva spunea ca “felul in care privesti pe cineva, zambetul tau, maruntele gesturi de atentie pot aduce fericire. Adevarata fericire nu depinde bogatie sau faima.” Cu totii stim ca acesta este adevarul insa putini reusim sa ne bucuram de lucrurile marunte si simple din viata noastra. Avem rare momente in care privim in alte directii decat cele la indemana sau cele atat de necesare existentei ancorate uneori prea mult in material. E-atat de important sa ne-amintim, sau sa incercam macar, cine suntem, de unde venim si in ce directie ne indreptam, sa fim constienti de talantii care ne-au fost incredintati, de torta pe care-o purtam in noi si dincolo de noi si sa traim firesc, sa ne bucuram de aerul curat al toamnei, de caderea frunzelor, de fosnetul lor sub talpi, de zborul fascinant al pasarilor, de curgerea lina a norilor pe intinsul albastru senin al cerului, de frumusetea si maretia luminii care izvoraste din tot ce ne-nconjoara si e cu adevarat valoros!
Exista atat de multe lucruri care ne pot aduce dragostea in inima, zambetul pe chip, care ne pot alunga frica, care ne pot vindeca de dezamagiri, care ne pot feri de partea gri sau intunecata a vietii incat ar fi pacat sa nu le observam si simtim pe toate, rand pe rand!
Un rasarit de soare proiectat pe istorice cladiri iesene intr-o dimineata racoroasa de octombrie, un orizont cetos si un aer proaspat al altor zori de zi petrecuti calatorind spre destinatii cotidiene, un chip senin si o voce calda ce-ti face ziua mai confortabila, un zambet molipsitor si complice, un freamat de frunze si crengi la fereastra unei intalniri de cuvinte si semnificatii profunde, tacerile unui drum spre alte taceri ale regasirii, pasii agitati de ganduri si sentimente pestrite si zgomotele usoare ale noptilor langa carciuma unde Eminescu si Creanga povesteau acum ceva timp despre aceleasi frumuseti si stari, poate…
Si lista poate fi nesfarsita!
Trebuie doar sa credem ca exista un rost, ca nimic nu e-ntamplator si ca tot ce facem trebuie sa fie cu dragoste si din dragoste!

Oameni, oameni… minunati …

“Stelele nu se tem că ar putea fi luate drept licurici.” R. Tagore

Crede si nu cerceta! Dar oare unde e limita dincolo de care e bine sa nu mai crezi fara sa cercetezi macar putin? Putem apropia atat de mult religia de viata cotidiana incat sa spunem ca e bine sa credem orice? Pana la urma… nu noi detinem controlul asupra a ceea ce ni se intampla. Insa CRED ca putem alege intre Bine si Rau, intre Lumina si Intuneric! Macar atat sa fim in stare sa facem…

***

Cat de rapid ti se pot schimba prioritatile si cat de usor ii e vietii sa intoarca pagina! Suntem atat de mici in itele incalcite ale destinului… Doar de noi depinde sa ne bucuram de putinul pe care-l avem si sa nu cerem mai mult decat ne e dat! Cat de important e sa pretuim clipa, viata, oamenii si tot ce e bun in jurul nostru!… Cat de usor ne pot fi luate toate… intr-o fractiune de secunda…

***

Cat de mici suntem in comparatie cu marile lumini si umbre ale universului!… Poate prea mici sa ne decidem singuri calea.

***

De ce e atat de greu sa alegi uneori? Si… de ce am impresia ca exact in momentele de cumpana viata forteaza nota mai mult decat oricand?

***

„Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata.” Octavian Paler

***

„Cel curajos este cel caruia, fiindu-i frica, merge inainte!” Gabriel Liiceanu

***

“Pasarilor care s-au nascut in colivie, le e frica mai ales de cer…” R. Tagore

***

“Secretul succesului este abilitatea de a trece de la o greseala la alta fara sa-ti pierzi entuziasmul.”

***

„Despre viaţă nu se poate scrie decât cu un toc muiat în lacrimi.” Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi

***

“Cuvintele sunt păsări sălbatice; o dată scăpate, nu le mai poţi prinde.” Jean Simard

***

„Nedreptăţile scrie-le pe nisip, iar binefacerile, pe marmură.”

***

cat de minunat functioneaza uneori rotitele lumii…

***

Unele intalniri te marcheaza pentru totdeauna… Multumesc Cerului ca am avut parte inca din adolescenta de muzica si arta adevarata!

***

Oamenii din drumul vietii sunt darul nepretuit al Cerului pentru noi… suntem constienti de asta, oare? Au fost si vor mai fi cu siguranta oameni minunati in juru-mi! Multumiri, lor!

***

Se trezesc lucrurile mici la viata… ni se deschide sufletul spre lumina!

***

„Grozav lucru relatiile dintre oameni” spunea Maiorescu. E minunat sentimentul de implinire pe care ti-l dau oamenii care-ti spun multumesc in cuvinte, gesturi, priviri sau altfel… E minunat sa construiesti fericirea lumii si sa simti ca si datorita tie… roata vietii merge mai departe!

***

Cat de mici putem fi… in fata valurilor vietii… dar cat de pretioasa poate fi dara de lumina pe care avem sansa sa o lasam in urma trecerii noastre pe aici…

***

De ce nu avem puterea sa ajutam neconditionat? De ce asezam bariere intre noi oamenii? De ce nu putem fi asa cum am fost creati?… MINUNATI… si atat… de ce suntem meschini?… de ce nu avem puterea sa alergam doar dupa frumusete si lumina? De ce ne indoim de noi si de acea Forta Creatoare care ne-a scris si ne scrie in continuare destinele?… De ce…?

***

“Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie.” Micul Print

***

„Tinteste spre luna! Chiar daca nu vei ajunge acolo, vei fi printre stele!”

***

De ce nu putem comporta FIRESC?… Ar fi prea dificil? … Am fi prea urati… sau poate prea frumosi daca am face asta?… De ce complicam lucrurile?… De ce nu putem accepta lumea asa cum e, fara prea multe DE CE-uri?

***

Pana la urma, in viata nu conteaza de unde pleci si unde ajungi! Importanta e bucuria cu care strabati drumul…

***

„Nu pentru ca un lucru este dificil nu indraznim sa-l facem, ci tocmai faptul ca nu indraznim il face sa fie dificil.” Seneca

***

02.42 – Bine spunea cineva: „Daca ziua ar avea mai mult de 24 de ore, pentru Elena n-ar fi suficient… Cred ca n-as mai dormi:)… dar TIMP… n-as cumpara niciodata! Chiar daca ar fi de vanzare! Dar asta … e alta poveste! O puteti asculta si vedea in detaliu la Teatrul National din Iasi in Negustorul de timp!

***

De la sublim pana la ridicol nu-i decat un pas!…

Ma intreb… de ce ne place noua, oamenilor sa complicam lucrurile atat de mult?

De ce nu avem incredere in noi si in frumusetea noastra, a tuturor?

De ce nu putem trai cu plenitudine, cu bucuria clipei… fara… nici o clipa de necredinta… … … …

De ce?

***

Orasul in care nu se intampla nimic

<< Aici nu mai e locul de unde am plecat, locul pe care odata il iubeam, locul pe care odata il consideram universul meu, nu mai e acelasi lucru. Aici pare ca nu se intampla nimic. Aici totul pare atat de acelasi si atat de atfel. Lucrurile pe care le credeam valoroase au devenit acum lipsite de importanta. Oamenii sunt aceeasi. Poate ca eu m-am schimbat. Oare m-as putea intoarce vreodata aici sa-mi traiesc viata? Oare de ce lucrurile astea imi par atat de complicate acum? In ochii unui copil lumea lui mica pare cu mult mai mare si mai valoroasa decat este cu adevarat. Poate ca din acest motiv mi se pare atat de mare discrepanta dintre ce credeam ieri si ce cred azi despre locul asta. Nu am crezut niciodata ca voi ajunge sa nu-mi doresc o viata cotidiana aici, in orasul meu natal. Poate ca cerintele mele au crescut, poate ca odata cu mine era necesar sa creasca si orasul asta. Poate mi-am pierdut sufletul de copil si inocenta cu care credeam in bine si frumos, naivitatea cu care credeam ca locurile astea sunt minunate si pot fi si mai minunate si cu ajutorul meu. Poate ca eu sunt cea care m-am schimbat in rau. Cine stie?

Oare chiar nu putem reusi sa ne transformam in oameni cu adevarat? Oare nu suntem capabili sa schimbam lumea asta mica in care traim? Oare orasul acesta, devenit de curand oras, nu-si poate arata valorile mai puternic? Oare de ce nu s-a schimbat nimic si oare de ce am impresia ca nu-i mai apartin? Nu apartin nici unui spatiu, se pare. Apartin Romaniei! Si poate ca daca as vedea si alte orizonturi, daca as trai o vreme si in alte tari as crede acelasi lucru si despre tara asta din care n-am iesit inca. Cine stie? >>

***

Acestea ii erau gandurile la sosirea in localitatea natala. Abia pasise pe peronul garii in soarele pasnic al amiezei. Abia respira aerul de acasa. Dar acasa parea ca nu mai inseamna acelasi loc cald, primitor, acelasi pamant al fagaduintei pe care odata nu l-ar fi dat pe nimic altceva, pe care odata il descria ca fiind cel mai frumos loc al Moldovei, in care odata si-a trait visele copilariei, in care s-a nascut si s-a format. De aici isi tragea seva. De aici ii venea puterea. Aici ii erau si-i sunt strabunii, aici ii sunt valorile, parintii si rudele.

Totusi acum nu-i mai place. Acum are 23 de ani si simte ca aici n-ar putea trai. Acum sta intr-un oras mare si crede ca daca s-ar intoarce aici ar trai mult prea mediocru, mult prea banal. Poate ca are dreptate. Poate ca nu. Poate ca oamenii sfintesc locul si poate ca ar putea face din nou lucrurile minunate pe care le facea odata pentru oamenii de aici si pentru localitatea asta. Poate ca le va face.

Nu stie unde ii e cu adevarat locul. Nu mai stie ce inseamna acasa. Poate si pentru ca acum se simte singura intr-o casa mult prea mare pentru ea. Poate pentru ca are sentimentul ca nu-si poate trai viata singura. Poate pentru ca stafeta i-a fost predata mult prea devreme. Poate pentru ca are impresia ca viata ii ofera prea devreme ipostaza de OM matur. E doar o impresie. Dar nu-i da pace.

Merge ca un robot catre casa si se gandeste cat va mai dura acest du-te vino intre doi de acasa. Sau mai multi. Poate ca n-ar fi nici o problema sa existe cat mai multi de ACASA insa asa cum stau lucrurile nu toate spatiile astea in care locuieste ea sau parintii ei sunt cu adevarat ACASA. Ar vrea sa dea timpul inapoi si sa fie din nou copil, ar vrea ca bunica sa-i fie in viata si sa detina in continuare puterea peste Imparatia copilariei ei, ar vrea ca parintii sa-i fie tineri si dornici de planuri care mai de care mai indraznete, ar vrea ca viata sa se opreasca si sa nu mai curga necrutatoate peste oameni. Totusi, nu e posibil. Nisipul din clepsidra lumii curge fara incetare iar ea lupta sa fie fericita cu orice pret.

Casa ii pare tare pustie fara ai ei prin preajma. E singura si nu poate compensa prezenta parintilor. In patru incaperi ea nu ocupa decat una. Poate ca vede lucrurile mult prea tragic. Ai ei sunt bine, sanatosi dar obligati sa locuiasca in casa bunicii care nu mai e. Obligati e mult spus. Locul acela nu poate ramane neingrijit iar sufletul lor de oameni care iubesc valorile autentice ale vietii nu le permite sa lase imparatia copilariei fara conducatori. Dar ce te faci cand nu poti alege, ce te faci cand o alta imparatie ramane aproape pustie? Incerci sa fii in ambele locuri dar nu reusesti. Mereu va ramane un loc care sa nu te aiba. Mereu vei fi dorit in cealalta parte.

Viata merge mai departe. Si totusi, ea are impresia clara ca acolo nu se intampla nimic, acolo in orasul acela lumea se misca, oamenii isi duc viata mai mult sau mai putin mediocru, dar ea nu crede ca sunt fericiti cu adevarat. Parca aici viata e mult prea mica, parca oamenii sunt marionetele unei fericiri imposibil de atins.

Isi da seama ca nu e deloc justa ideea cu fericirea si nici cea cu oamenii. Fericirea vine din lucrurile marunte si atat, atat de simple. Fericirea inseamna bucuria unui suflet mai simplu sau mai complicat. Fiecare om are locul si rostul lui. Pana si ea are locul ei desi acum nu-si da seama care este acela. Cu siguranta viata si timpul mai ales, in curgerea lor necrutatoare, ii vor oferi raspunsurile de care are nevoie. Pana atunci nu trebuie decat sa traiasca si sa spere. Pana atunci trebuie sa incerce sa creada in ea si in locul asta care odata insemna enorm. Pana atunci va putea sa schimbe macar ceva in propriul univers.

Acum se indreapta spre Imparatia Copilariei, catre casa unde o asteapta cu bratele deschise parintii ei, catre casa unde probabil o asteapta si strabunii. Ea poate schimba ceva in univers. Ea cu tineretea si forta ei sufleteasca va putea duce mai departe numele familiei si visele acesteia.

Pe drum ii vin in minte atatea secvente de ieri si de azi. Isi da seama pentru a nu stiu cata oara cat de minunate sunt amintirile si viseaza sa le depuna la o banca a eternitatii, sa le scrie, sa le arate lumii si sa le puna in valoare.

Aproape de Imparatia Copilariei regaseste un arbust din care stie ca bunica facea o dulceata cu aroma de alta-data, cum doar bunicile stiu sa faca. Isi da seama ca probabil doar ea putea sa o faca atat de buna, ea si cu magia ei de bunica. Pentru ca orice ar spune unii sau altii, bunicii au o forta nebanuita, sunt investiti cu darul de a creste ingerii pe care Dumnezeu ii trimite printre oameni. Si nu e usor sa cresti Ingeri. Socul acela in simplitatea lui a facut-o sa ofteze si sa se gandeasca la efemeritatea vietii dar si la eternitatea sufletului. Oamenii raman in lucrurile pe care le ating si le insufletesc cu amintiri. Oamenii devin stele cazatoare iar sufletul lor ramane vesnic undeva intr-o lume mai presus de aceasta.

***

In orasul in care parea ca nu se mai intampla nimic a sunat alarma de evacuare. Raul care trecea prin localitate crestea din ce in ce mai mult iar viitura care urma sa ajunga si aici ameninta sa inunde cel putin casele aflate in imediata lui apropiere. Se astepta un debit foarte, foarte mare si autoritatile au hotarat evacuarea locuitorilor din zonele predispuse inundarii.

Iata ca in orasul in care parea ca nu se mai intampla nimic, de foarte multa vreme, acum era declansata starea de alerta iar oamenii asteptau sa vada daca viitura va afecta sau nu localitatea. In felul acesta s-au reasezat valorile in mintea ei. Oamenii dragi i-au venit in casa, ea si ai ei parinti i-au incurajat si s-au rugat alaturi de ei. Strabunii si-au aratat se pare, forta de dincolo de lumea asta si cealalta Imparatie a Copilariei, cu bunicii ei vechi si noi, a fost scapata de furia apelor. Mai mare a fost frica si sentimentul ca suntem atat de mici in fata lui Dumnezeu si a naturii. Mai mare a fost proba la care au fost cu totii supusi. Oameni simpli cu frica de Dumnezeu dar si cu credinta de netagaduit au asezat lumanari, pastrate de la Slujba Invierii, in calea apelor, intre sacii cu nisip cu rol de dig provizoriu, iar credinta a indepartat apele si de data aceasta. Preoti, oameni simpli dar si oameni fara frica de Dumnezeu au aratat sau nu, cine sunt cu adevarat, in fata primejdiei. Au fost impreuna si au reevaluat viata, in noaptea intunecata, acompaniati de vuietul infiorator al apei care nu izbutea sa mai incapa in albia prea mica acum, a Siretului. In furia apelor plopi inalti de cativa metri, zvelti si aparent vesnic de puternici cadeau ca niste bete de chibrit si se lasau dusi de forta naturii. Si totusi… se spune ca daca ai credinta macar cat un bob de mazare, poti misca si muntii din loc. Credinta adevarata, picatura de lumina din fiecare suflet curat care s-a gandit o clipa la frumusetea si valoarea vietii in noptile acelea, a multiplicat puterea luminii de inviere indepartand apele mult prea necrutatoare cu alte localitati.

O proba de omenie si de viata la care a supus-o destinul pe ea mai intai. A fost prea egoista cu locurile din care-si trage seva si Dumnezeu a hotarat sa-i dea o lectie. A fost prea neincrezatoare in destinul ei si in propria menire.

***

<< In cele doua nopti pe care le-am petrecut asteptand revarsarea sau nu a apelor, am realizat ca viata e atat de valoroasa si ca Dumnezeu e atat de bun si de puternic incat mi-am schimbat opinia si prioritatile. Sau poate doar le-am readus la locul lor. Locurile astea sunt minunate iar oamenii dragi merita toata dragostea. Aceeasi dragoste pe care mi-o ofera ei poate inmiit. Iar amintirile sunt cu adevarat balsam pentru suflet si povata pentru viata de maine, pentru viata mea de OM, poate.

Mereu ma voi intoarce aici oriunde m-ar purta valurile, mereu ii voi iubi pe cei de aici si mereu voi povesti cu drag lumii despre locurile astea. >>

Cu acest text am ales sa particip la Concursul Povestea orasului tau organizat de Timisoreana.

Spune povestea

„Oraşul este format din poveştile oamenilor care i-au trecut graniţele cel puţin odată. O amintire din copilărie sau o poveste pe care ai auzit-o din străbuni… cu siguranţă ai ce să ne spui. Ajută-ne să desluşim misterele oraşului tău!”

Aici e POVESTEA ORASULUI MEU! Am nevoie de voturile voastre. Multumiri!

Timpul petrecut in tinutul minunilor…

Concurs! Castiga un jurnal handmade!

Concurs! Castiga un jurnal handmade!

Concurs! Castiga un jurnal handmade!

Un astfel de jurnal nu te poate face decat sa-ti deschizi sufletul in fata lui. Cred ca nu exista literatura mai autentica decat cea care apare in astfel de circumstante.

***

Viata merge mereu inainte cu bune si cu rele, nu se opreste, nu iarta, nu ia o pauza, nu tine cont de tine. Daca poti sa-i urmezi ritmul alert e bine, daca nu,  ramai in urma ei fara o sa o simti ca a trecut, fara sa crezi, fara sa stii si fara sa traiesti. Dar si daca alergi in ritmul ei se poate sa te pierzi, sa nu te mai poti opri si sa devii o simpla masinarie care alearga mereu. E greu sa mentii echilibrul, e greu sa tii calea de mijloc in orice, e greu sa scrii, e greu sa simti, e greu sa nu fii indiferent, e greu sa traiesti cu adevarat.

Pare ca toata lumea incepe sa fie sau sa para a fi o vorba goala, o forma fara fond, pare ca lumea e secatuita de profunzime si pare ca totul e o carcasa care ascunde vidul. E grav ce scriu aici. Poate ca o doar o parere gresita, poate ca doar 1% din lumea aceasta e secatuita de furmos si eu percep totul mult mai acut. Totusi, de cele mai multe ori am sentimentul ridicolului. Observ in jurul meu oameni preocupati doar de aparenta, oameni care nu mai vor sa gandeasca, sa se exprime, sa se bucure si sa bucure pe altii. Daca am ramane oameni am putea vibra la orice, la frumusete sau uratenie, la intuneric sau lumina. Daca suntem doar masti emitem doar vorbe goale. E usor sa spui ca nu esti mandru ca te-ai nascut unde te-ai nascut, e usor sa spui ca nu te poti baza decat pe tine, nici pe familie, nici pe Dumnezeu, nici pe cei dragi. E usor doar daca porti masca unui OM si nu esti cu adevarat UN OM.

Traiesc in trecut. Cateodata. Anul acesta cel putin, ca niciodata, am inceput prin a retrai clipe esentiale din anul ce tocmai s-a incheiat. Probabil ca din prea multa dragoste pentru ce mi s-a intamplat anul trecut, probabil ca din prea multa intensitate a trairilor acolo in lumea aceea in care fiecare secunda e un termen limita. Probabil ca toata viata imi voi aminti anul acela, jumatatea aceea de an in care am trait altfel. Poate ca a fost doar o proba, poate ca a fost doar un alt ocol, cum spunea cineva drag, spre drumul cu adevarat datator de implinire. Cine stie?

De ce sa fim ipocriti si sa credem ca viata trebuie traita fara implicare? De ce sa parem stanci daca nu suntem? Niciodata n-am inteles asta si intotdeauna m-am simtit intrusa in lumea celor care ma inconjoara. De ce doar eu sa fiu trista mereu? De ce doar eu sa simt nevoia foii albe de hartie si in cautare de frumos? De ce sa fiu privita ca o ciudata intr-o lume care incepe sa-si rastoarne progresiv valorile, adevaratele valori? De ce sa-nu ti fie permis sa iubesti viata, sa te bucuri de o raza de soare, de un zambet, de un nor alb, de o adiere, de un strop de ploaie?

De ce sa fim sclavii banului, ai materialului si ai mizeriei cotidiene? De ce trebuie sa purtam masti? De ce nu putem fi oameni si atat? Pentru ca, poate,  suntem diformi si nu ne-am suporta altfel, pentru ca poate nu am ramas chipul si asemanarea lui Dumnezeu, pentru ca poate am fost prea liberi sa traim frumos si nu am facut-o.

Ganduri cu nod in gat, ganduri cu lacrimi in coltul ochilor, ganduri de om. Nimic special in toata aceasta insiruire de fapte sau intrebari, decat poate faptul ca nu ma pot adapta celor care traiesc ca sa traiasca. Probabil ca oricat as as scrie nu as schimba nimic. Oamenii vor ramane aceiasi in jurul meu, la fel de diversi, la fel de contradictorii.

Am pornit de nicaieri si am ajuns aproape nicaieri. Asa sunt gandurile mele, labirintice. Ma pierd in unul, dau de altul si uite-asa hoinaresc printr-un labirint de cuvinte si stari. Dar cu siguranta, macar labirintul asta e special si-mi face placere. Poate ca si hoinareala asta are un rost daca o faci cu sufletul. Poate ca timpul petrecut in tinutul minunilor … merita. Cine stie?

Mai exista OAMENI

24 – 25 iunie 2010 – 01:15 – Iasi

Mai exista, se pare, oameni care scriu, oameni care simt sau care au vise, ca si mine. Exista cu certitudine. Nu toti se manifesta. Multi poarta masca din viata cotidiana ca pe un scut prin care ei cred ca nu li se vede sufletul. Putini sunt cei care se-arata lumii. Sau poate multi. Am atat de multi oameni minunati in jurul meu si de cele mai multe ori nu-i observ. Asa cum poate nici ei nu ma observa pe mine cu toate gandurile mele luminoase sau nu, profunde sau superficiale.

E atat de greu sa scrii. Imi dau seama de lucrul asta cu fiecare clipa care trece. Am atat de multe ganduri si sentimente ca-mi trec prin suflet incat prea putine sunt cuvintele care sa le exprime cu adevarat. Scriu cand reusesc sa ma motivez ca trebuie, desi TREBUIE mereu. Mereu simt ca ar trebui sa spun lumii cate ceva, lumii acesteia mari sau lumii mici care ma inconjoara. Mereu simt ca fac lucruri mari si lucruri atat de mici in acelasi timp. Mereu imi doresc sa-mi gasesc calea si mereu o tot caut. Nu stiu inca pe ce drum imi pot implini destinul si menirea. E dificil sa fac o alegere si viata e uneori atat de scurta. De la a hotara sa scriu ACUM sau MAINE si pana la a hotara ce voi face cu viata mea viitoare, pana la a sti langa cine voi fi in urmatorii ani e un drum atat de scurt si de inexistent aproape. Viata mea din ultimii ani s-a construit pe vise mari, pe izbanzi mici si pe multe renuntari. De fiecare data incep sa ma implic intr-un nou proiect cu tot sufletul, de fiecare data simt oameni speciali in felul lor care TOTUSI ma dezamagesc, de fiecare data simt ca orice as incepe se va termina mai devreme sau mai tarziu, subit, fara explicatii si fara noima aproape.

Poate ca asa mi-e firea, cand radiez de fericire, cand de tristete. Poate ca menirea si drumul il voi gasi mai tarziu, poate ca e bine sa mai ratacesc putin, sa mai fac ocolisuri pana sa intru pe fagasul MEU. Poate ca mi-e frica de viata si de toate obstacolele ei adevarate. Poate ca inca n-am devenit OM si poate ca nu sunt in stare sa devin inca. Sunt prea multi de poate in mine si in randurile astea care s-au vrut confesor, care s-au vrut directe si terapeutice. N-am reusit totusi sa-mi las masca politetii la intrarea in text. Nu reusesc nici acum. Bat campii cu gratie si ma lamentez.

Scriu atat de rar aici incat simt ca pierd clipe efemere care niciodata nu mai revin. Viata incepe sa ma poarte pe cai atat de complicate incat simt uneori ca nu reusesc sa mai fiu eu insami, desi probabil ceilalti nu observa lucrul acesta.

Fac lucruri care mi se par mici dupa ce le termin si mari pana sa le incep. Fac lucruri pe care altii ar considera lipsit de importanta sa le faca. Nu vreau sa dezamagesc si nu vreau sa las in urma mea drumuri neterminate. Poate ca nu e bine sa fiu asa insa asta simt ca mi-e menirea cel putin pentru moment. Aceea de a invata cat mai mult si mai multe. Aceea de a spune DA aproape oricarei provocari. Aceea de a nu fi pragmatica. Imi place sa cred ca fac parte din acea categorie de oameni care stiu sa traiasca autentic desi de cele mai multe ori ma pierd in clipe de plictis. Imi place sa cred ca viata e frumoasa si ca oamenii sunt buni desi de cele mai multe ori sunt dezamagita. Imi place sa cred in iubire… Sper sa gasesc persoana care sa-mi fie reversul, care sa ma completeze si sa tina balanta vietii mele in echilibru. Sper ca in curand viata sa-mi ofere si raspunsuri. E greu sa scriu in cuvinte toate SPER-urile si toate POATE-urile din mintea mea de … copil inca.

In jurul meu lumea pare sa se ghideze dupa alte legi. Probabil doar pare.

Exista si oameni minunati. Stiu asta. Si pentru lucrul asta sunt fericita! Exista in jurul meu oameni care doar simt, desi nu scrium nu canta, nu picteaza, nu joaca teatru. Exista in jurul meu oameni care ma iubesc si care ma admira. Exista OAMENI.

Sunt sigura ca toti cei care au trecut, trec sau vor trece prin viata mea ma vor imbogati cu ceva. Din acest motv trebuie sa nu-i dezamagesc. Nu e usor. E doar un lucru pe care mi-l autoimpun in ceea ce priveste oamenii care conteaza.

Imi propuneam intr-o dupa-amiaza sa scriu o scrisoare plina de ganduri bune si de recunostinta unei foarte bune prietene, celei mai bune cred, din momentul asta. Ma gandeam la viata ei, nu tocmai usoara, la toate momentele importante in care i-am fost sau mi-a fost alaturi, la toate amintirile care ne fac viata mai placuta uneori. N-am reusit inca. Nu stiu cand vor veni aici in varful degetelor sa se ceara scrise. Vin mereu probabil insa din varii motive nu le scriu.

Oamenii care mi-au intrat recent in viata sunt minunati dar enigmatici. Ar fi mult prea prozaic sa-i numesc. Sunt multi si speciali. Sunt diferiti si atat de aceeasi OAMENI. Fac lucruri normale dar minunate. Au si pacate, cum avem toti. Nu stiu ce insemn eu pentru ei, nu stiu ce vom putea realiza impreuna, nu stiu nici ce am realizat pana acum bun impreuna dar sper ca nu a fost in zadar. Sper ca timpul…si Dumnezeu sa-mi croiasca drumul pe unde trebuie.

E tarziu. Gandurile vin si pleaca mult prea repece iar lacrimile stau sa pice. Din ce motiv, nu stiu! Probabil cei din jurul meu ma vad o persoana atat de sigura pe mine si de implinita incat poate, ma invidiaza. Probabil ca multi nu au ocaziile pe care le am eu, probabil ca multi nu-si doresc astfel de ocazii.

In seara asta am realizat ca viata pe care o am acum la Iasi e una minunata desi banii sunt putini, desi criza financiara face din ce in ce mai multe probleme tuturor, desi lucrurile nu sunt tocmai bune. Pentru ca intrand intr-un mediu cu totul special, cultural, intr-un mediu in care oamenii au alte prioritati si interese, viata si preocuparile mele s-au schimbat, pentru ca de atunci nu am spus NU aproape niciodata, pentru ca am facut lucruri multe si minunate si pentru ca mai am inca puterea sa visez la un viitor placut sufletului meu.

E tarziu poate. E poate prea devreme. Timpul trece totusi si odata cu el se scurge si viata din clepsidra. Ramane totusi speranta ca lucrurile pe care ne punem semnatura simbolic sau la propriu vor ramane dupa noi si vor schimba ceva in ceilalti.

Viata e un dar tainic si complicat. Daca nu esti capabil sa o iubesti cu greu ii poti trece toate probele cu succes.

Viata e un miracol si pentru ea trebuie sa fim fericiti!

22

000183

Atat am atins azi in materie de ani. E putin dupa unii, mult dupa altii. La ceas de seara, in ziua asta care e una importanta pentru mine, incerc sa-mi las cateva ganduri aici. Nu stiu daca voi reusi pentru ca probabil muza mi-a plecat in vacanta cateva clipe sau seri. Sunt putin dezorientata acum, din pricina vietii, care face cam multe valuri prin jurul vasului meu de croaziera.

Sunt sigura ca maine dimineata soarele va rasari promitator si voi avea mai multe ganduri eficiente cu privire la viata si la anii astia…si la ziua asta.

Anul trecut, eram intr-o oaza de liniste si frumusete la Alpin in Vatra Dornei. Acum sunt in familie, la Dolhasca. Tot intr-o oaza de liniste si de toamna aurie.

Multumiri celor care nu m-au uitat. Multumiri parintilor mei, bunicii mele dragi,  Deei, Dianei, Gianinei, Adinei, Doinitei, Corneliei( si prietena si matusa mea), familiei Corduneanu, fam. Vasilevici, AVON Romania, Adinei, doamnei Gusetu si tuturor celor care s-au gandit azi la mine.

Multumiri lui Dumnezeu si vietii pentru darurile lor minunate. Poate ca mai bune si mai potrivite randuri pentru ziua asta ar fi fost cele din 30 septembrie, cand m-am simtit cu adevarat implinita, acum toamna si acum cand m-am nascut si acum cand totul reincepe intr-un oarecare fel. Asadar, puteti sa cititi Alte randuri… pe drumul de fier…si sa va ganditi ca le-am scris azi.

Promit sa revin cu alte idei mai profunde…

Pe curand!

Alte randuri…pe drumul de fier…

30 septembrie 2009 – Miercuri, ora 21,35, Tren Accelerat Iasi Timisoara- Iasi – Dolhasca

DSCF7440Obosita. Implinita. Cu multe sperante. Cu bucuria ca pot face lucruri pe care altii nu le fac. Cu sentimentul ca am ajuns cineva pana aici, ca am terminat o facultate si ca iata printre cei mici, printre bobocii de anul 1 ma simt mare, ma simt sigura pe mine si intr-un fel evoluata. E frumos sentimentul acesta insa tot atat de plin de regrete. Cand am reintalnit asta seara Copoul cu rumoarea lui studenteasca, cand am vazut atatia tineri studenti cu atatea temeri de inceput, cand am inspirit aerul proaspat al universitatii albe, varuite, schimbate in lumina parca, cand am coborat Copoul in pas de plimbare, mi-am dat seama ca timpul trece ireversibil. M-am bucurat insa ca am facut si fac parte din peisajul acela. Am suspinat dupa momentele in care eram in anul 1, 2, 3…Am rememorat aproape totul, de la primii mei pasi in Iasi si pana acum. Ma simt parca prea plina de ani, de experiente, de amintiri si uneori de regrete. Ma simt batrana, pentru ca simt cum vremea ma depaseste zambindu-mi ironic sau ingaduitor, dupa bunul plac. Roata vietii nu se opreste niciodata, desi avem uneori sentimentul asta. Intrebarea e ce ramane dupa? Daca toate intalnirile sau experientele vietii sunt trecatoare, daca prietenii ne vor insoti pana la capat sau ne vor parasi mai repede decat ne-am inchipuit?  M-am simtit singura in seara asta, insa singura dar implinita, linistita si fericita chiar. M-am simtit cu viata in propriile maini, desi nu e la propriu asa, m-am simtit MARE, pe langa atatia copii mici si dezorietanti. E noapte mai repede azi. E noapte mai repede de acum inainte. M-am nascut intr-o perioada in care noaptea inghite mai devreme ziua, doar ca sa-i dea mai multa stralucire. M-am nascut intr-o toamna aurie, pe care recent mi-am dat seama ca o iubesc. O simt in adancul sufletului ca pe cel mai profund anotimp cu putinta, o traiesc cu intensitatea inceputului, inceputului de viata, de sperante, de cunoastere si de lume.

Viata m-a adus in jurul unor oameni minunati care mi-au schimbat destinul. Dumnezeu m-a iubit si sper ca ma iubeste in continuare, desi, putin din timpul si linistea mea sufleteasca I le mai darui in ultima perioada. Imi doresc timp pentru mine si pentru sufletul meu, imi doresc iubire si fericire, imi doresc oameni dragi alaturi pana la capatul drumului…pana la implinirea majora a vietii mele, imi doresc… lumina vietii. Nu stiu daca e mult sau putin. E doar un vis de copil, intr-un om matur. Voi continua sa visez cu toata puterea pentru ca doar asa, sunt foarte sigura voi reusi sa-mi ating telurile si sa transform visul in realitate.

Doar o frantura din tot ce simt acum, doar cateva minute din timpul pe care l-a parcurs trenul acesta de la Iasi la Dolhasca, doar picaturi dintr-un suflet infiorat, intr-o zi implinita si luminoasa.

Multumesc Doamne!