Arhive etichetă | Toate drepturile asupra acestor texte apartin Elenei Raicu

Bucurii simple

29801_426975044016759_1083174146_nIertarile vin cu vremea si cand vin sunt atat de dulci si de reconfortante. Iti reconfirma ca lucrurile cu adevarat importante dureaza, ca oamenii cu adevarat speciali rezista tuturor valurilor pe care viata tine sa le propage spre tine si ca exista ceva mai mult decat orgoliul nostru nemasurat si dorinta de a fi doar noi in centrul atentiei. Iti readuc practic parte din lumina pierduta putin in fiinta si te fac sa spui ca merita sa daruiesti in continuare asa cum ai facut-o si pana atunci, ca merita sa construiesti edificii de dragoste si bunatate si ca viata, pana la urma, asta inseamna: sa daruiesti din lumina ta celorlalti si sa o multiplici asa spre vesnicie, dincolo de viata aceasta trecatoare.
Un astfel moment, in care-am constientizat ca iertarea si impacarea, cu o parte din tine, cu o persoana sau cu ceea ce ti se intampla si ceea ce esti, vin atunci cand trebuie nu atunci cand ti-ai dori, mi-a inseninat ziua, mi-a schimbat starea de spirit si mi-a amintit de ce e important cu adevarat. Un om tare drag lasat o vreme in trecut pentru motive atat de omenesti si de materiale a revenit azi catre mine. A meritat totusi asteptarea aceasta. A meritat timpul in care ne-am gandit unul la celalalt insa nu ne-am vorbit foarte mult, aproape deloc. Imi era atat de dor de conversatiile calde incarcate de chicoteli inveselitoare si datatoare de energie si de lumina! Imi era foarte dor sa impartasesc aspiratii spre mai bine, vise duse sau nu la indeplinire, bucurii simple ce lasa lacrimi in coltul ochilor sau tipare atat de nedrepte, poate, in care suntem asezati de lumea in care ne ducem veacul! Imi era dor si dorul a ajuns sa ne readuca impreuna! Stiam ca se va intampla asta. Unele lucruri pur si simplu n-au cum sa se piarda…
Cineva spunea ca “felul in care privesti pe cineva, zambetul tau, maruntele gesturi de atentie pot aduce fericire. Adevarata fericire nu depinde bogatie sau faima.” Cu totii stim ca acesta este adevarul insa putini reusim sa ne bucuram de lucrurile marunte si simple din viata noastra. Avem rare momente in care privim in alte directii decat cele la indemana sau cele atat de necesare existentei ancorate uneori prea mult in material. E-atat de important sa ne-amintim, sau sa incercam macar, cine suntem, de unde venim si in ce directie ne indreptam, sa fim constienti de talantii care ne-au fost incredintati, de torta pe care-o purtam in noi si dincolo de noi si sa traim firesc, sa ne bucuram de aerul curat al toamnei, de caderea frunzelor, de fosnetul lor sub talpi, de zborul fascinant al pasarilor, de curgerea lina a norilor pe intinsul albastru senin al cerului, de frumusetea si maretia luminii care izvoraste din tot ce ne-nconjoara si e cu adevarat valoros!
Exista atat de multe lucruri care ne pot aduce dragostea in inima, zambetul pe chip, care ne pot alunga frica, care ne pot vindeca de dezamagiri, care ne pot feri de partea gri sau intunecata a vietii incat ar fi pacat sa nu le observam si simtim pe toate, rand pe rand!
Un rasarit de soare proiectat pe istorice cladiri iesene intr-o dimineata racoroasa de octombrie, un orizont cetos si un aer proaspat al altor zori de zi petrecuti calatorind spre destinatii cotidiene, un chip senin si o voce calda ce-ti face ziua mai confortabila, un zambet molipsitor si complice, un freamat de frunze si crengi la fereastra unei intalniri de cuvinte si semnificatii profunde, tacerile unui drum spre alte taceri ale regasirii, pasii agitati de ganduri si sentimente pestrite si zgomotele usoare ale noptilor langa carciuma unde Eminescu si Creanga povesteau acum ceva timp despre aceleasi frumuseti si stari, poate…
Si lista poate fi nesfarsita!
Trebuie doar sa credem ca exista un rost, ca nimic nu e-ntamplator si ca tot ce facem trebuie sa fie cu dragoste si din dragoste!

Anunțuri

MINA DE GANDURI

lansare de carte si concert

905880_730345333669777_8535508107943359449_o

Joi, 16 octombrie 2014 la ora 20.00 in corpul R al Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, la etajul 5, Cafeneaua ALUMNI, Sala 502 va avea loc lansarea de carte “Mina de ganduri” a folkistului Paul Arva, carte aparuta la Editura Adenium din Iasi, in septembrie 2014. Pe langa evenimentul publicistic cei prezenti vor avea parte si de un concert sustinut de Valentin Boghean, Razvan Boroda (pian), John Mantucci (contrabas). Intalnirea de cuvinte si note muzicale va fi condusa de Gabriel Chescu iar printre invitati se mai numara si scriitorul Liviu Antonesei.

Se pare ca autorul acestor randuri “schițează frânturi dintr-un prezent-trecut ale cărui granițe imaginare se întrepătrund cu cele ale realului. Amintirile ies la lumină dintr-un subteran adânc (o „mină”) sub forma unor poeme în proză scrise cu sinceritate și sensibilitate.” http://www.adenium.ro/ro/carte-tiparita/155-mina-de-ganduri.html

Despre cautarea cuvintelor acestei carti in adancul fiintei sale autorul marturisea intr-un interviu recent ca totul a semanat cu o revelatie a vietii in toate nuantele ei: “M-am decis să mă desprind din propriile mele menghine și m-am aventurat în adâncul minei mele, așa cum n-am făcut-o niciodată. Cu un crez și cu o lopată, așa mi-am croit drum până la cele mai profunde simțiri ale mele. Am stiut că trebuie să împlinesc această călătorie, am vrut să-mi văd sufletul mai îndeaproape. Într-o zi se va elibera din mine și am vrut să-l știu mai ușurat cumva. Încă mai am de săpat, cobor în mină și ziua și noaptea. Și de fiecare dată când ies la suprafață, privesc cerul și trag adânc aer în piept: sunt viu! Sunt viu, pe dinăuntru și pe dinafară. Și e un sentiment tare fain, mă crezi?”

Si pentru ca intalnirea cu forma livresca a sufletului scriitorului in cauza va fi imbogatita si cu profundele taine transmise de muzica lui Valentin Boghean si a celorlalti invitati trebuie sa amintim ca in acelasi interviu Paul Arva spunea ca rugaciunea cea mai puternica si mai aproape de inima e cantul: “Cântecul. Când îl ascult, sufletul meu transpiră. Nimic altceva nu lucrează în mine mai adânc, mai frumos, mai sănătos… Da, cântecul face ca la un capăt să fiu eu, iar la celălalt, Dumnezeu…”

Intrebat, in acelasi interviu, pe unde ar trebui sa treaca cineva ca sa fie un om bun, folkistul spune ca “Ar trebui să treacă cu adevărat prin propria lui viață. Oamenii aleargă de colo colo, ca bezmeticii, căutând cu disperare să termine cursa. Viața de fapt nu este un sprint, este un maraton. Cu cât iuțim pasul mai tare, cu atât trecem pe lângă ceilalți mai nepăsători. Nu mai vedem în jurul nostru nimic care să ne bucure, nu mai vedem nimic care să ne oprească din goana asta nebună. Adesea ne trezim singuri pe pistă, alergăm îngândurați, înlăcrimați, uneori înainte, alteori înapoi… Trecem chiar și pe lângă noi înșine și asta este greșit, total greșit. Dacă nu eşti bun cu tine, nu poți fi bun cu ceilalți.”

Ce-ar fi sa-i ascultam sfatul, sa trecem cu adevarat prin propria-ne viata oprindu-ne o clipa din goana spre nicaieri si poposind printre file de carte si acorduri muzicale, joi, 16 octombrie 2014, la ora 20.00, la intalnirea cu noi si cu cele mai presus de noi?

Mai multe marturisi ale scriitorului gasiti in interviul, realizat de Loreta Popa, in evz.ro, Folkistul Paul Arva: „Plătim biruri, scuipăm semințe și ne uităm cum se ceartă la televizor vorbitorii de limbă română”

Vasile Sandu și lumina din vis – Revelația din ”rezervația de îngeri” de la Dolhasca

Una dintre imaginile ilustrative ale poemelor din volum, semnata de artistul plastic roman stabilit la Palermo, in Italia, Alin Constantin Agape

Una dintre imaginile ilustrative ale poemelor din volum, semnată de artistul plastic român stabilit la Palermo, în Italia, Alin Constantin Agape

Trăind în cercul strâmt al propriei existențe, oamenii duc o continuă luptă de re-echilibrare, de re-armonizare cu sine și cu lumea. Conștienți de finitul ființei lor, se refugiază, din vreme în vreme, în lumi paralele, lumi pe care, din nevoia de regăsire, și le construiesc visând cu ochii deschiși,    așternându-și pe coli albe angoasele, stările de beatitudine, dar și semnele de întrebare. Sunt siguri că doar astfel se pot simți cu adevărat parte a unei lumi în care verbele ”a fi”, ”a ști” și ”a afla” contează mult mai mult decât verbul ”a avea”, o lume în care doar spiritele înalte și curate pot viețui.

Și… totuși, toată această condiție umană, ingrată din anumite puncte de vedere, mereu situată între două extreme, între două alegeri, mereu la răscruce, mereu între ”ceva” și ”altceva”, toată această luptă pentru fiecare secundă de respirație, pentru fiecare bătaie de inimă, și mai ales rezultatul ei, nu se datorează oamenilor, se pare, ci ”luminii din vis”, scânteii din noaptea începuturilor lumii acesteia, dar și din întunericul primordial al fiecăruia dintre noi, în particular.

Vasile Sandu a intuit că viața nu e decât o frumoasă reverie, a trăit mereu, după cum spune, sub masca eului liric, în versurile din volumul Lumina din vis – poeme simple pentru sufletul meu complicat –, apărut la Editura PIM
din Iași, în acest an, ”sculptând în aer/ chipuri de fecioară”[1], adormind „visând la ele/ cu capu-n nori/ și gându-n stele” și trezindu-se doar, târziu, ”la primăvară”.

Și dacă viața e un vis[2], cum spunea Eminescu, ”lumina din vis” nu e decât revelația uneia sau mai multor clipe, trăite pe cărările onirice, un dar neasemuit pe care, Dumnezeu alege să-l facă, prin îngerii noștri, tuturor. Însă, doar câțiva dintre noi luăm decizia de a transforma aceste minunate taine în ființe de hârtie și cuvânt și de a le da mai departe, lumii contradictorii a omenescului de aici, de pe pământ.

Cel care se confesează în rândurile acestui volum, cel care așază în labirintul existențial al viselor cioburi din oglinda propriului suflet, asemeni celor care, în trecut, purtau ”oglinda”[3] romanului de-a lungul unui ”drum bătut de multă lume”, face parte dintre aceia dăruiți de Dumnezeu.

Poate că nu întâmplător viața l-a adus la Dolhasca, acolo unde, poetul Emil Brumaru spunea că există o adevărată ”rezervație naturală de îngeri”. E posibil ca îngerul bun al celui care se deschide în fața noastră, a tuturor, cunoscuți sau necunoscuți, între filele acestea de carte, să fie unul dintre cei păstrați cu atâta dragoste, de oamenii locului, acolo la Dolhasca. Nu putem decât să fim onorați de o astfel de coincidență și să credem cu tot sufletul că, așa cum spunea cineva, ”poezia este grăire îngerească” și că ”dacă oamenii s-au săturat de citit poezie, îngerii nu se satură niciodată.” Din acest motiv sunt poate, atât de iubiți de Dumnezeu, poeții, chiar dacă oamenilor, le par, de cele mai multe ori, mult prea rătăcitori.

Cât despre ”rezervația naturală de îngeri” de la Dolhasca, putem afirma, cu certitudine, că nu exista un mediu mai potrivit în care Vasile Sandu să se exprime liric.

Nu se consideră un poet, ci doar un om care scrie. Crede că poezia înseamnă suferință și, cel puțin declarativ, a mărturisit că nu va mai scrie niciodată, după lansarea acestui volum de debut. Știe, totuși, că fără sentimente oamenii ar fi „mai mici” și de aceea, continuă să se înfioare în fața oricărei revelații și continuă să-și pună întrebări. Continuă, până la urmă, să adreseze o necontenită rugăciune[4], Cerului, prin poezia scrisă sau nescrisă ce se ivește în fiecare secundă în sufletul său, cu fiecare strop de aer, cu fiecare fir de nisip ce cade în clepsidra inimii …

O ”amintire pentru veșnicie”[5], o frumoasă meditație asupra vieții, a morții, a dragostei, a toleranței, a urâtului lumii cotidiene, o plăcută auto-ironie, o bătaie de aripi a sufletului[6] și o minunată călătorie ”în căutarea infinitului”[7]. Doar câteva cioburi din imensa oglindă sufletească pe care o veți regăsi, atât de clară și de emoționantă, în volumul semnat de domnul profesor Vasile Sandu.

Un om care mărturisește, indirect, cum că ar fi vrut să fie ”totul”[8]. Un om care a ales să trăiască altfel și să nu se amestece în jocul de măști al lumii[9]. Un spectator[10] atent la fiecare detaliu și un talentat încondeietor de realități sufletești. Un ”om sfârșit” de atâta emoție și cuvânt, însă unul care a reușit să lase în urma lui, poate nu ”totul” dar cu siguranță, mai mult decât ”un semn, un gând, un drum frumos”[11]. Cu eleganță, umor, realism, sensibilitate și dragoste de aproapele, semnele negre ale gândurilor, din volumul despre care am ales să vă povestesc, provoacă la introspecție.

Vă invit, așadar, să vă apropiați cu sufletul de acest volum iar versurile să vă conducă, pe drumul de visare al cuvintelor, completate de talentul și dăruirea unui alt suflet deosebit, născut la Dolhasca, artistul plastic Alin Constantin Agape, căruia i se datorează forma imagistică atât de specială a acestei cărți de colecție.

Elena Raicu, text apărut în debutul volumului Vasile Sandu, Lumina din vis – poeme simple pentru sufletul meu complicat-, Editura PIM, Iași, 2013 


[1] Vasile Sandu, Poem ambiguu – ”Sculptând în aer/ chipuri de fecioară/ am adormit/ visând la ele/ cu capu-n nori/ si gându-n stele/ și m-oi trezi la primăvară”

[2] Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis – ” …În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”

[3] Stendhal,  Roșu și negru ”… un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume”

[4] Tudor Arghezi – “Rugăciunea mea e o risipire, ca de aburi, în vecie: mă gândesc. Mă gândesc că poate nu am fost de tot zadarnic şi că poate am avut un rost, pe care nu-l ştiu, de vreme ce am trecut scânteind printre stele. Nu m-am făcut eu şi m-am trezit zămislit. Mintea e o lumină de undeva: nu am făcut-o eu. Sufletul meu are puteri care mă înfricoşează. Gândul meu vine de la sine fără să-l fac. Tot ce împlinesc nu e de la mine şi sunt ca un adormit care trăieşte un vis. Visez de când m-am născut şi nu-mi dau seama de nimic.”

[5] Vasile Sandu, Testament – ”și-ți las drept amintire pentru veșnicie”

[6] Vasile Sandu, Toamna vieții – ”Sufletul din aripi bate-ntruna”

[7] Vasile Sandu, De multe ori –  ”mergând pe jos/ în căutarea Infinitului.”

[8] Giovanni Papini“ … sunt într-adevăr un om sfârșit… pentru că m-am apucat de prea multe lucruri și… nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul.”

[9] Mihai Eminescu, Glossă – ”Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe, /Cine ţine toate minte/ Şi ar sta să le asculte?…/ Tu aşează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deşarte/ Vreme trece, vreme vine.”

[10] Mihai Eminescu, Glossă – ”Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine.”

[11] Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, O, om! – ”O, om! ce mari răspunderi ai, / tu vei pleca din lume, / dar ce ai spus prin scris sau grai / sau laşi prin pilda care-o dai / pe mulţi, pe mulți spre iad sau rai / mereu o să-i îndrume. // Deci nu uita!..Fii credincios / cu grijă şi cu teamă / să laşi în inimi luminos, / un semn, un gând, un drum frumos, / căci pentru toate neîndoios, / odată vei da seamă.”

Viata in pasi de tango

Acorduri pasionale din tangoul argentinian învăluite în fum de “ţigare”, virtute şi viciu, frumuseţe şi seducţie, iubire şi trădare, viaţă şi moarte, normalitate şi nebunie, pasiune şi echilibru, zgomot şi tăcere. Sub genericul Tango în fum de ţigare spectacolul de teatru, găzduit de Ateneul Tătăraşi la începutul stagiunii teatrale 2010-2011, a adus în faţa publicului ieşean, drama omului contemporan, din ce în ce mai desensibilizat, din ce în ce mai obsedat de concretul vieţii cotidiene, din ce în ce mai dornic de noi aventuri însă paradoxal, tot mai singur şi mai nefericit. Textul argentinianului Salvador Amore,  montat sub bagheta regizorală a lui Bogdan Ulmu, a fost nuanţat simbolic de prezenţa tangoului, devenit un suprapersonaj fără de care, probabil, spectacolul ar fi avut mult mai puţin farmec. Cu o mişcare scenică semnată de Ligia Delia Grozdan, o ilustraţie muzicală de Aurelian Bălăiţă piesa îi are în distribuţie pe Nucu Ionescu, Erica Ioana Moldovan, Emanuel Florentin şi Denisa Pîrtac.

Erica Ioana Moldovan si Nucu Ionescu in Tango in fum de tigare

Cuvintele din spatele cuvintelor

Oamenii se ascund de cele mai multe ori în spatele unor maşti, dau senzaţia că au un cu totul alt bagaj de principii şi îşi mascheză slăbiciunile, doar de dragul aparenţei. Fie că sunt scriitori celebri, fie că sunt oameni simpli, fie că iubesc sau nu, toţi cad în capcana propriei lor fiinţe. Despre aceste lucruri şi despre alte câteva dintre angoasele omului contemporan au vorbit şi personajele din Tango în fum de ţigare. Deşi afirmă cu tarie că pot rezista în preajma viciului, fără să devină sclavii acestuia, protagoniştii montării de la Ateneul Tătăraşi demonstrează rând pe rând, că dincolo de ceea ce vor să pară a fi, sunt oameni cu tot ce presupune acest statut.

Juan, mânuitorul cel mai abil de cuvinte şi pasiuni; iubita acestuia, Laura, încântată peste măsură de trofeul pe care-l are mereu lângă ea, indiferent de adevărul care se ascunde în spatele lui; Federico, soţul anost, aparent echilibrat şi cu principii clare, legate de prietenie, iubire şi fidelitate şi nu în ultimul rând, Noemi, femeia puternică, elegantă şi rafinată, în jurul căreia gravitează toată intriga piesei, toţi au parte de capcana propriei limitări şi cuvintele din spatele cuvintelor pe care ei le rostesc ies la iveală până la final. Dacă la începutul piesei, Juan afirmă cu atâta certitudine că atunci când vine vorba de viciu, “virtutea constă tocmai în a merge pe marginea abisului fără a cădea în el” sau că “exagerarea virtuţilor ne transformă în caricaturi” în final faptul că cedează în faţa pasiunii şi faptul că îşi trădează prietenul, demonstrează exact contrariul. Sinuciderea sa din finalul piesei, deşi vine mai târziu decât s-ar fi aşteptat publicul, adânceşte misterul unui astfel de personaj. Noemi, soţia care-şi doreşte să râmână fidelă soţului ei, suferă din lipsa comunicării, cade în capcana fericirii de ocazie şi sfârşeşte tragic în mâinile soţului ei, cuprins de pasiunea unei iubiri devenite între timp, obsesie patologică.

Erica Ioana Moldovan si Emanuel Florentin in Tango in fum de tigare

Tăcere în tangoul de  pe marginea abisului

“Ca la moară ne macină viaţa, nu iartă pe nimeni!” spunea o mare actriţă a scenei româneşti într-un alt text dramatic. Nici un personaj nu scapă de lecţia pe care viaţa o oferă fiecăruia dintre noi. Totul, într-o tragi-comedie, ale cărei accente tragice ajung la public pe fundalul tăcerii din final, tăcere pe care regizorul a adăugat-o simbolic tocmai în momentul de maximă intensitate al piesei, momentul dominat de moarte şi cadere în abis.

Am înţeles cu toţii că putem fi chiar noi în locul celor de pe scenă, că viaţa ne poartă, mai ales acum, în secolul vitezei, în situaţii care ne solicită abilitatea de a dansa uneori, cel mai pasional dans, pe marginea prăpastiei. O piesă în care tangoul a devenit cel mai important personaj, o piesă în care am zâmbit amar, am râs cu poftă, am plâns sau am încremenit în tăcere. O piesă cu un subiect aparent simplu, cu treceri rapide de la o secvenţă teatrală la alta, cu replici uneori prea pline de adevăruri general valabile, o piesă despre caricatura cea mai ridicolă a fiecăruia dintre noi. O piesă care a ajuns la public tocmai prin verosimilul ei şi prin frumuşetea simbolică a tangoului care a spus în paşi de dans, povestea vieţii în doi.

Elena Raicu – Articol publicat in Revista TIMPUL

Foto: Cristian Dumitriu
© 2010 TIMPUL

 

Denisa Pirtac, Nucu Ionescu, Emanuel Florentin si Erica Ioana Moldovan in Tango in fum de tigare

Nu pierde TIMPUL,

hai la TEATRU!

Vă aşteptăm sâmbătă, 30 octombrie 2010, ora 19:00, la Ateneu Tărăraşi din Iaşi să vizionaţi un spectacol incitant în care pasiunea, trădarea şi moartea se împletesc pe ritmuri de tango!

Distribuţie:

Nucu Ionescu, Erica-Ioana Moldovan, Emanuel Florentin şi Denisa Pirtac.

Preţul biletului este de 15 lei, respectiv 10 lei pentru elevi şi studenţi.

Durata: 70 minute

 

O campanie de promovare a culturii susţinută de Revista TIMPUL

Rodica Popescu Bitanescu – in curand la Iasi cu spectacolul Viata de cimitir

Viata de cimitir - Luni 8 noiembrie 2010 - ora 19.00, Casa de Cultura a Studentilor Iasi

Viata de cimitir
Luni, 8 noiembrie 2010
la Casa de Cultura a Studentilor, ora 19:00
Regia: Rodica Popescu Bitanescu
Distributia: Alexandru Hasnas, Ioana Marcoiu, Radu Solcan, Iuliana Calinescu, Irina Caramizaru, Rodica Popescu Bitanescu
„Piesa “ Viata de cimitir” este bazata pe o poveste complexa de iubire, inspirata din realitate, ce face legatura intre cele doua vieti: viata celor vii si viata celor ce nu mai sunt printre noi. Un subiect captivant, cu morala si totodata plin de umor, redat prin dialogurile savuroase dintre vii si morti, subiect la finalul caruia vom afla care sunt de fapt cei vii! Asadar, nu ratati ocazia de a fi martorii unei seri speciale, a divertismentului garantat. O reprezentatie unica prin intermediul careia veti descoperi cu siguranta secretele ce se ascund in spatele vietii de cimitir.
Rezervari la tel.: 0749/ 052.323”

 

Si pentru a va convinge sa pasiti in sala de spectacol… va propun in continuare cateva ganduri pe marginea unei alte piese de succes, semnata de aceeasi Rodica Popescu Bitanescu, Cinci femei de tranzitie dar si un interviu realizat in 2008 pentru Societatea Romana de Radiodifuziune.

Cinci femei de tranzitie – cronica de teatru

In spatele fiecarui zambet se ascunde o lacrima. Viata noastra a tuturor confirma lucrul acesta. Incercam in fiecare zi sa ne mascam angoasele, sa fim puternice in fata valurilor vietii, sa ne amagim singure ca suntem fericite poate pentru ca sa imprastiem macar in jurul nostru bucurie si lumina. Cineva mi-a spus odata un lucru important, un fel de reteta a fericirii, indiferent de ceea ce ti se intampla.”De mult mi s-a parut ca bucuria e mai rara, mai dificila si mai frumoasa decat tristetea. Si cand am facut aceasta descoperire, cea mai importanta fara indoiala din cate se pot face in timpul acestei vieti, bucuria a devenit pentru mine, nu numai o nevoie fireasca ci o obligatie morala. Mi s-a parut ca cel mai bun si mai sigur mijloc de a raspandi in jurul tau fericirea, e de a da tu insati imaginea ei. Si m-am bucurat sa fiu fericita.”

Comedia “Cinci femei de tranzitie” ilustreaza simplu si profund conditia umana in aceasta lume in care doar valorile materiale mai conteaza, in aceasta lume in care avem doar iluzia ca existam cu adevarat, ca ne luptam pentru ceva, in aceasta lume care in ciuda incercarilor noastre de a fi fericite, ne demonstreaza de fiecare data contrariul. Conflictul dintre generatii e doar o aparenta a lumii acesteia in care toti ne agitam parca inutil. In conversatia acestor femei lucrurile par banale, glumele mascheza defapt drame iar problemele ascunse undeva in adancul sufletului fiecareia dintre ele, ies pana la final la iveala si chiar daca nu-si gasesc rezolvarea, ele sunt macar comunicate. Indiferent de varsta viata loveste atunci cand te astepti mai putin si demonteaza teoriile luminoase, aflate de la cei care au incercat sa te educe intr-un fel sau altul. Atunci cand teoria se intalneste cu practica, atunci cand cartea se confrunta cu viata valorile cele mai puternice par a se darama intr-o clipa.

Totusi toate explicatiile pe care aceste femei incearca sa le gaseasca pentru ceea ce nu e bun in lume, sunt doar pretexte, doar aparente surse de salvare. Singura modalitate de a trece mai frumos prin viata e totusi aceea de a zambi in fata incercarilor vietii, chiar si daca ramai singur. Replica cea mai semnificativa a intregii piese, este cred cea din final, in care, personajul Rodica, gazda care a organizat acea intalnire intre prietene spune: “Ca la moara ne macina viata. Nu iarta pe nimeni.”

“Cinci femei de tranzitie” este o piesa scrisa, regizata si jucata de catre Rodica Popescu Bitanescu, o imagine luminoasa, vesela si debordand de energie a scenei romanesti, dar care iata, ascunde dincolo de aceasta bucurie un zbucium interior care reflecta atat de realist momentele prin care trece omenirea acum. Alaturi de Rodica Popescu Bitanescu, vorbesc despre viata in fata publicului si impreuna cu el, actritele Aimee Iacobescu,Magdalena Cernat, Vivian Alivizache si Tania Popa. Decorul piesei este asigurat catre Ioan Diana iar costumele de catre Zina Dumitrescu.

Un text care ascunde printre randuri, printre zambete imaginea unei omeniri insingurate din ce in ce mai mult, care alearga intr-o goana nebuna spre nicaieri, care uita sa priveasca in jurul ei si sa observe adevaratele valori ale lumii in care traim. O montare in care pe scena apar oameni simpli, in care ne regasim pe noi insine, o profesoara, o tanara, o femeie de afaceri, o bibliotecara, o montare care chiar daca te face zambesti, iti rascoleste sufletul si constiinta, Aceasta piesa obliga publicul sa-si puna intrebari esentiale si sa gaseasca poate, raspunsuri?

Si, totusi putem sa zambim. De ce nu?

Elena Raicu

Un zambet in spatele caruia se ascund uneori... lacrimi

„Noi trebuie sa tragem publicul spre noi. Nu sa ne ducem spre vulgul publicului…”

Interviu cu Rodica Popescu Bitanescu, Cinci femei de tranzitie – martie 2008

Elena Raicu: Piesa pe care o veti prezenta in aceasta seara publicului iesean este scrisa, regizata si jucata de dumneavoastra. V-as ruga sa-mi spuneti putin povestea acestui text.

Rodica Popescu Bitanescu: Piesa aceasta am scris-o acum cinci ani. Se joaca de cinci ani si doua luni la Teatrul National saptamanal cu salile pline, cu casa inchisa, lumea sta si pereti si pe jos si pe lampa cum se spune. Si din ce in ce vin mai multi, adica e foarte interesant, sunt oameni care au vazut-o a doua si a treia oara. Si inca mai vin sa o vada. Deci inseamna ca este un text care intereseaza. Eu cand am scris-o, daca se joaca de cinci ani si doua luni, va dati seama ca am scris-o cu un an inainte, n-am avut anume ceva in cap pentru textul acesta. Asa scriu eu, eu scriu pentru public, cred ca am un termometru al publicului si simt cam cea vrea lumea. Este momentul acestei piese. Este, asadar un text care intereseaza publicul din Romania acum, in perioada aceasta, c-o fi de tranzitie, c-o fi de terminare de tranzitie sau de neterminare niciodata a tranzitiei, este momentul acestei piese si vad ca succesul este din ce in ce mai mare, datorita textului si datorita interpretelor acestui text. Sigur ca eu am scris textul, eu am facut regia spectacolului si sunt asa de fericita ca piesa are succes, avand in vedere ca se joaca saptamanal, nu asa, pentru ca poti sa joci intr-un an de doua ori o piesa si sa spui ca ai jucat-o. Nu, ea se joaca extrem, extrem de des. Si s-a mutat de la sali mici la sali foarte mari, acum de la un timp o jucam chiar si la Sala Mare a Teatrului National. De unde  mi-a venit ideea? Asa am simtit nevoia, sa scriu  in primul rand pentru femei. Este o piesa care se adreseaza femeilor. Lucru care m-a facut sa continui. Succesul acestei piese m-a determinat si m-a rugat si lume si colegi, sa mai scriu. Am prins foarte mare incredere in mine ca dramaturg si am scris si a doua comedie, care se numeste Inca-i bine!. Inca-i bine!!!(rade)

E.R.: Mai e inca o speranta!

R.P.B. : Da. Mai e inca o speranta! Inca-i bine!!! Am intrat cu piesa aceasta in repetitii la Teatrul National in cadrul unui proiect al teatrului care se numeste, Usi deschise pentru toti. Si daca acest spectacol dupa vizionare iese bine, va intra in repertoriu. Deci m-am apucat sa scriu teatru, ceea ce nu este usor deloc dar este o mare bucurie pentru ca imi place si simt ca textele pe care le scriu intereseaza publicul si au succes. Stiti de ce? Sunt ancorate in realitate si nu exista persoana din sala, de orice varsta, care sa nu se regaseasca macar in problemele unui dintre personajele mele.

E.R.: Dumneavoastra sunteti o actrita de succes, sunteti pana la urma o emblema pentru teatrul romanesc. Cum reusiti sa ramaneti lucida si mai ales echilibrata in fata publicului tocmai datorita acestui statut pe care-l aveti acum si de dramaturg si regizor de succes?

R.P.B. : Da. E foarte interesanta intrebarea, e prima oara cand ma intreaba cineva asa ceva. Cum de raman lucida? Chiar, e o perioada in care muncesc foarte mult, scriu, regizez, joc, memorez o gramada de texte, fac televiziune, o sa incep sa joc si intr-o telenovela la una dintre televiziuni, deci memoria mea, creierul meu este foarte solicitat. Si m-ai intrebat bine cum de rezist si sunt lucida. Printr-o disciplina pe care mi-am facut-o. Trebuie sa te pregatesti sa rezisti la tot. Daca esti pregatit psihic, daca ai antrenament si daca o faci cu placere reusesti. Si sa-ti spun ceva, nu se poate fara munca. Eu trebuie sa muncesc tot timpul. Eu tot timpul repet textele. Tot timpul repet, tot timpul invat. Barbatul meu deja cunoaste treaba asta, nici nu se mai mira. Sotul meu e foarte pregatit ca in orice moment sa il las si sa incep sa vorbesc singura prin casa. Si atunci ma lasa. Stie ca repet.

E.R.: Daca ar fi sa vorbim despre raportul comedie – luciditate, inseamna luciditatea o fuga de facil, de acea usurinta cu care se realizeaza anumite spectacole de divertisment in zilele noastre?

R.P.B. : Da! Da! Sigur ca da! Pentru ca de fapt aceasta comedia sa stiti ca este o drama. Fiecare poveste, daca n-o iei in serios si daca nu intelegi drama fiecarui personaj, nu iese comedie. Lumea rade de necazul altora. Fiecare personaj are drama lui. Uite de exemplu, in afara de Cinci femei de tranzitie, eu la Teatrul National mai joc intr-un one women show de comedie, pe textele lui Tudor Musatescu si interpretez 13 personaje diferite, una mai hazoasa decat alta, rade lumea de se prapadeste la acest one women show cu mine care se numeste Rendez-vous, asa se numeste. Si asta se intampla tocmai pentru ca personajele mele sunt dramatice, ele sunt disperate, ele au probleme foarte grave. Deci trebuie totul luat foarte in serios. Cine crede ca aceasta comedie se face cu usurinta si cu rasete se inseala amarnic. Deci este o munca foarte tenace si foarte grea.

E.R.: Mai reprezinta comedia in zilele noastre un mod frumos de a privi chiar lucrurile urate? Bineinteles distingand intre bine si rau. Mai invata comedia publicul sa priveasca altfel lumea?

R.P.B.: Da… Atata timp cat ai texte foarte bune si interpretarea este de mare rafinament si de mare finete, publicul simte. Noi trebuie sa tragem publicul spre noi. Nu sa ne ducem spre vulgul publicului, pentru ca publicul la un moment dat este crescut din pacate intr-un anumit fel de a face comedie, dar sa stiti ca el apreciaza enorm in clipa in care vede ca se face comedie cu seriozitate si cu finete. Trebuie sa mergem catre acest aspect, pentru ca avem un public foarte destept. In Iasi spre exemplu, vreau sa spun si nu numai pentru ieseni vorbesc, pentru tot publicul romanesc, eu aici am debutat la Iasi. Deci pentru mine este o onoare ca eu interpretez asta seara Cinci femei de tranzitie, piesa mea pe care am scris, pe care-am regizat-o, in care joc aici la publicul din Iasi, aici unde am facut primii pasi in teatru, pe scena Teatrului National.

E.R.: Care este cheia de bolta a acestei piese, care e mesajul profund care se ascunde dincolo de zambet?

R.P.B.: (rade) Eu n-am sa dezvalui nimic despre piesa mea pentru ca este o piesa despre care nu se poate vorbi. Ea trebuie vazuta si ca nu ca nu se poate, eu nu vreau sa vorbesc pentru ca in clipa aceea deconspir ceva, nu trebuie sa povestesc nimic despre ea, pentru ca ea sa fie o surpriza pentru publicul spectator care vine in sala. Dar oricum aceasta piesa dupa ce razi la ea, o piesa care te face razi, sa stii ca acasa iti da gandit si o sa te gandesti la ea dorindu-ti sa vii a doua oara sa o vezi si chiar a treaia oara. Iti promit eu! (rade) Fii sigura de asta!

E.R.: Sa speram ca asa va percepe publicul reprezentatia din seara aceasta. … Care este rolul femeii in contemporaneitate? Mai are ea acea feminitate? Sau se desensibilizeaza pe zi ce trece se modifica in rau daca vreti…

R.P.B.: Stii ce? Eu nu cred in treaba asta ca oamenii se desensibilizeaza. Ei oricum sunt sensibili daca sunt din nastere, daca nu nesimtiti, nesimtiti mor. Adica, cum te nasti asa mori. Caracterele nu se transforma ale oamenilor, dar este-adevarat ca la un moment dat a fost o perioada in care femeia era chiar, nu stiu cum, foarte barbatoasa chiar si acum, dar parca au inceput prin imbracaminte, prin coafuri, sa devina ma feminine, mai elegante, mai fine, mai frumoase. In general ne-am invatat toate sa umblam in pantaloni in blugi in pantofi cu toc jos si umblam foarte barbatoase asa, foarte baieteste, dar de la un timp cred ca incep sa se schimbe lucrurile. Si femeia intotdeauna simte nevoia sa fie frumoasa. E bine lucrul acesta. Sa vedeti ca asa o sa fie pana la urma. Toate avem gradul nostru de sensibilitate, mai mare sau mai mic, toate ne dorim sa iubim si sa fim in special iubite. Cred ca nu exista vreo una dintre noi, in afara de nebune, ca nu nu discutam de nebune, de cazuri speciale, dar nu exista om care sa nu vrea sa fie iubit.

E.R.: Va multumesc tare mult! Va doresc mult succes in continuare cu aceasta piesa si publicul va asteapta cu siguranta in sala cu bratele larg deschise si cu palmele incalzite pentru aplauze!

R.P.B.: Multumesc! Si abia astept sa mai vin inca o data si  inca o data la Iasi!

„Oamenii ar trebui să înţeleagă că se poate învăţa ceva şi de la un copil, aşa cum spune tati că a învăţat de la mine.”

Interviu cu Dragoş-Sebastian Merişca – probabil cel mai tânăr autor din lume

A debutat la doar 4 ani la Paris, în revista electronică internaţională Omnigraphies. A început să imagineze lumi paralele încă de la 1 an şi a continuat să povestească lucruri uimitoare pentru cei din jurul lui până la 6 ani, când şi-a lansat prima carte. Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu este dovada clară că toţi copiii pot fi geniali şi că, aşa cum el însuşi spune, „oamenii mari pot învăţa ceva şi de la un copil”. Dragoş-Sebastian Merişca este un copil dăruit de Dumnezeu, nu doar cu un talent imagistic şi literar cu totul inedit, ci mai ales cu o familie care i-a acordat încredere şi atenţie şi care, iată, l-a sprijinit să devină un nume în mediul social şi, de ce nu, cultural, înainte de a intra pe băncile şcolii. Deşi nu se consideră un copil special, Dragoş are toate şansele să intre în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai tânăr autor din lume.

Lansarea cărţii Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu a avut loc vara aceasta într-o cafenea liniştită de la parterul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi. Liviu Antonesei, Bogdan Neculau şi Nicoleta Dabija au încercat să dezlege misterul unui astfel de talent şi să explice că, până la urmă, orice copil poate fi ca Dragoş, dacă îl ascultăm cu adevărat.

Dorind să caut ce se află în spatele unui astfel de copil, am stat de vorbă cu Dragoş după lansare. M-au surprins modestia şi hotărârea lui, în acelaşi timp. Am întâmpinat dificultăţi în momentul în care mi-a spus să mă grăbesc, amintindu-şi că trebuia să ajungă, la ora 19.00, la întâlnirea cu prietenii de la bloc. Întârziase deja aproape 40 de minute. Mi-a spus că este aşteptat şi că singurul lucru care i se pare foarte dificil, când vine vorba de cartea aceasta şi de evenimentele legate de ea, este că nu mai are timp de joacă. Am perseverat puţin, până când Dragoş mi-a propus să vin la următoarea lansare, pentru a continua acest interviu. „Aţi putea să zicem că am terminat interviul?” mi-a spus mai mult în şoaptă decât hotărât, când a văzut că întrebările mele sunt mult prea multe şi că timpul lui de joacă e pe cale să expire.

În ciuda tuturor acestor „efecte ale copilăriei”, Dragoş a fost un interlocutor mai mult decât agreabil. Veţi descoperi în rândurile care urmează frumuseţe şi multă sinceritate. Iar de veţi deschide cartea… veţi hotărî singuri dacă „oamenii mici” de lângă noi merită toată atenţia oamenilor mari.

Elena Raicu: Oamenii mari spun despre tine că eşti un copil cu totul special. Tu te consideri un copil deosebit?

Dragoş-Sebastian.Merişca: Pai eu nu sunt. Eu nu prea mă laud cu acest lucru.

E.R.: Nu te consideri un copil special, să înţeleg.

D.M.: Consider… dar nu vorbesc despre asta, da? Că eu nu prea mă mândresc, adică sunt mândru, dar nu vorbesc despre asta. Da? Adică, vreau să spun, la unii spun doar că am o carte. De exemplu, prietenei mele Iolanda.

E.R.: Aaaa, am citit despre prietena ta Iolanda.

D.M.: Da! Stă lângă mine. Şi am şi o prietenă nouă acum! Cea din Canada.

E.R.: Dar cum ai cunoscut-o?

D.M.: Pai a venit într-o seară afară. Că noi ieşim pe la 19.00 afară, la distracţie.

E.R.: Care este jocul tău preferat? De-a ce te joci cu fetele?

D.M.: Dar sunt şi băieţi.

E.R.: Da, sigur că da. Doar că am citit că tu şi Iolanda aţi inventat un joc numit „Maşina timpului”. Acum, probabil, aţi mai inventat şi alte jocuri, nu?

D.M.: Da. Ne jucăm cu nave. Că şi ea poate face navă la ea, şi am făcut. Şi ne jucăm în navă. Zicem că suntem „poliţia spaţială”.

E.R.: Aha. Dar de unde ai auzit tu de „poliţia spaţială”? Ai citit? Pe internet? Sau de la televizor ai aflat?

D.M.: Nu, nu! Eu m-am gândit la asta, iar numele l-am luat din desene animate. Este un desen animat numit „Spartacus”, pe canalul Minimax.

E.R.: Îţi place să te uiţi la desene animate? Nu te deranjează violenţa din unele poveşti de acolo?

D.M.: Daaa, îmi plac. Nu mă deranjează, pentru că doar unul are violenţă.

E.R.: Şi la acela nu te uiţi? Nu-ţi place?

D.M.: Ihîm. Da. Nu-mi place.

E.R.: Dar poveştile, în general, îţi plac? Poveştile clasice cu prinţi, prinţese. Ţi-au spus părinţii astfel de poveşti?

D.M.: Da. Mami mi-a dat nişte cărţi cu poveşti. E o colecţie de poveşti pe care ea o are.

E.R.: Şi ţi-au citit părinţii de acolo?

D.M.: Mi-au citit părinţii… dar în special dădaca mea, care este mai mult decât o dădacă.

E.R.: Dădaca ta!!! Am înţeles…

D.M.: Da! Dar e mai mult decât o dădacă, pentru că ea are grijă de mine cât mami e la servici. Dar e mai mult… e ca o a doua mamă.

E.R.: Spune-mi despre poveştile de acolo din cartea aceea. Care ţi-a plăcut mai mult, dacă ai eroi preferaţi…

D.M.: Păi… emisiunea mea preferată este „Ce e ce?”, despre care aţi aflat şi din ziar, dacă aţi citit.

E.R.: Despre ce este emisiunea?

D.M.: Păi… are anumite subiecte de ştiinţă: vulcani, avioane, rachete, lună, spaţiu şi nave, de fapt rachete nu, dar spaţiu şi nave…

E.R.: Şi îţi plac lucrurile astea, vrei să afli mai multe despre ele?

D.M.: Şi mai sunt şi subiecte despre maşini, roboţi…

E.R.: Pe internet intri? Foloseşti des internetul?

D.M.: Da. Intru. Doar când nu am cu cine să mă joc. Mă uit pe Google Earth, de exemplu, sau la jocuri pe care le am eu pe internet. Dar am şi jocuri în calculator. S-au schimbat cele de pe internet, acum le găsesc mai greu, pe cele care-mi plăceau.

E.R.: Şi jocurile clasice pentru copii, îţi plac şi ele, nu?

D.M.: Cu pioni, da. Mai am Europolis şi altele.

E.R.: Îmi poţi spune ceva despre tine? Cine e Dragoş Merişca?

D.M.: Păi eu!

E.R.: Mai mult de atât?

D.M.: Dar mai am un prenume, Sebastian. Ăsta e ales de bunica, ea a vrut aşa.

E.R.: De ce, are vreo semnificaţie specială?

D.M.: Nu ştiu, dar din burtică mami îmi spunea Dragoş, deşi avea o listă întreagă cu nume pentru mine.

E.R.: Asta ţi-a povestit ea, să înţeleg. Nu?

D.M.: Da, mi-a zis.

E.R.: Care e relaţia ta cu bunicii?

D.M.: Hmmm, relaţia mea cu bunicii?

E.R.: Da. Te înţelegi bine cu ei? Îi iubeşti? Reprezintă lumea copilăriei pentru tine?

D.M.: Da. Reprezintă, reprezintă… Da.

E.R.: Unde locuiesc bunicii tăi? În oraş sau la ţară?

D.M.: Am doar un bunic din Buzău, care are o casă la Bisoca şi uneori mai mergem acolo.

E.R.: E foarte frumos la Bisoca, nu?

D.M.: Da! Ştiţi unde e?

E.R.: Am auzit că e frumos. Nu ştiu exact unde e, dar mi-a povestit cineva.

D.M.: Dar eu am fost!

E.R.: Ţi-a plăcut, nu?

D.M.: Da!

E.R.: Şi acolo ai prieteni?

D.M.: Nu prea. Doar singur mă joc. Dar am un deal cu privelişte acolo şi, mai jos, e doamna unde ne ducem să-i zicem să ne dea drumul la curent.

E.R.: La curent?

D.M.: Da. Adică la electricitate. La luminile noastre. Şi are şi o curte minunată cu animale şi flori foarte frumoase. Şi ne-a dat şi nouă să punem într-o vază. Asta e din călătoria cea mai apropiată.

E.R.: Ce înseamnă pentru tine faptul că a apărut cartea aceasta?

D.M.: Pai, câteodată… îmi ia timp din joacă. De exemplu, acum îmi ia.

E.R.: Asta pentru că trebuie să fii prezent la toate evenimentele acestea, nu?

D.M.: Da, pentru că îmi ia timp din joacă. Acum copiii sunt afară şi mă aşteaptă să vin, că ei pe la 19.00 ies.

E.R.: Da, e cam 19.30. Ai întârziat deja!

D.M.: Daaaa…

E.R.: Şi ăsta e un regret, într-un fel?

D.M.: Da, pentru mine.

E.R.: Crezi că oamenii vor înţelege mai bine viaţa dacă vor citi cartea ta?

D.M.: Nu cred. Nu găsesc acum răspuns, da?

E.R.: Vrei să schimbi ceva în lume prin apariţia acestei cărţi?

D.M.: Nu. Aveam dorinţa asta mai demult. Aceea ca oamenii să înţeleagă că se poate învăţa ceva şi de la un copil, aşa cum spune tati ca a învăţat de la mine.

E.R.: Ce-ţi doreşti să faci în viaţă?

D.M.: Păi… când voi fi arhitect îmi doresc să fac cel mai înalt turn, mai înalt decât Burj Dubai.

E.R.: De ce să fie „mai înalt”?

D.M.: Pentru că asta e ceva important, o clădire mai înaltă decât alta.

E.R.: Ca să devii cunoscut?

D.M.: Da. Că eu voi face una şi mai înaltă!

E.R.: Ce înseamnă Dumnezeu pentru tine? Pentru că spuneau cei prezenţi aici la lansare că tu scrii mult pe teme religioase sau că ai vorbit mult despre asta. De unde au venit toate gândurile acelea?

D.M.: Am vorbit, da. Dar nu-mi mai amintesc de unde mi-au venit ideile. Dar îmi vin idei, pur şi simplu. Şi dacă vreţi… n-aţi ascultat povestea de la lansare, nu-i aşa?

E.R.: Ba da. Am ascultat-o. Mi-a plăcut foarte mult. Vrei să mi-o mai spui o dată?

D.M.: Nu, voiam doar să văd dacă aţi ascultat-o. Că o spuneam dacă nu o ştiaţi.

E.R.: Crezi că vei scrie şi în viitor, după ce vei creşte mai mare?

D.M.: Nu sunt sigur!

E.R.: Te mai întreb doar dacă îţi place să citeşti sau dacă îţi plac cărţile.

D.M.: Da. Îmi plac doar cărţile de poveşti. Doar atât.

E.R.: De ce crezi că ar trebui să citească oamenii mari cartea ta?

D.M.: Hmmm. Pentru că are poveşti… nu am niciun motiv până acum.

E.R.: Pentru ca are poveşti simple, dar frumoase, scrise de tine, nu?

D.M.: Nu sunt sigur, dar poate ăsta este răspunsul.

E.R.: Eu ştiu că acum te grăbeşti la joacă. Ăsta e cel mai important lucru acum, la vârsta asta.

D.M.: Da. Şi vreau să le-arăt origami.

E.R.: Foarte frumos! Şi să le povesteşti şi despre lansare copiilor, nu?

D.M.: Da.

E.R.: Ce nu-ţi place, la oameni, la lume, la viaţă?

D.M.: N-am nimic până acum. Da. N-am nimic care să nu-mi placă.

E.R.: Dar ce-ţi place? Trebuie să-ţi placă ceva.

D.M.: Da. Că sunt drăguţi, politicoşi (oamenii), cam aşa ceva, da?

E.R.: Dar lucruri, care-ţi plac?

D.M.: Lucruri? Pai mie îmi plac… un subiect?

E.R.: Şi un subiect, dacă vrei tu.

D.M.: Spaţiul şi timpul…!!! Da! Astea sunt subiectele care mă interesează!

E.R.: Îţi mulţumesc şi îţi doresc mult succes în viitor! Să te joci frumos în seara asta, da?

D.M.: Da! Mulţumesc!

Elena Raicu – Articol publicat pe

Premiul Luxury Gifts – Cadoul Perfect

Am castigat Concursul “Cadoul Perfect” si pentru asta trebuie sa le multumesc celor de la Luxury Gifts. Pentru transparenta am hotarat sa postez cateva fotografii cu premiul. Fotografiile nu au cea mai buna calitate, pentru ca sunt realizate cu un telefon mobil nu tocmai performant, insa sper eu ca sunt cat de cat concludente pentru a demonstra ca iata, un concurs online poate fi serios, ca premiile ajung la cei care le castiga si chiar le aduc o mare bucurie. Cat despre calitatea premiilor va pot garanta ca sunt de nota zece. M-a surprins placut acest premiu si sunt tare tare incantata ca l-am castigat. Eleganta si frumusete, un dar sau mai multe pe care-am avut ocazia sa le fac celor mai dragi persoane din viata mea.

Ce am ales in valoarea de 350 de ron pe care am castigat-o? Doua bijuterii si doua tablouri care m-au inspirat, alaturi de un ambalat elegant, realizat cu gust. Am petrecut, bineinteles, aproape o zi cautand prin tot site-ul variante si variante. Cred ca am facut cea mai buna alegere pana la urma. Oricum, v-am mai spus, cand intru intr-un magazin imi doresc sa cumpar totul. Imi plac lucrurile frumoase si cred ca am virusul cumparaturilor… Acum va invit sa vedeti ce cadouri am ales pentru mine dar si pentru cei dragi sufletului meu.

Va invit de asemenea sa intrati pe Luxury Gifts pentru ca veti gasi acolo obiecte pretioase, numai bune de oferit celor dragi. Tarziu, mult prea tarziu fata de momentul in care am primit coletul de la organizatorul concursului, am reusit iata sa postez acest articol referitor la premiul castigat. Multumiri celor din echipa Luxury Gifts, multumiri pentru premiu dar si pentru ca mi-au reamintit sa postez fotografiile cu premiul si impresiile referitoare la el.

Chiar daca va parea ciudat, interesul meu fata de concursurile online, fata de premiile de buna calitate si fata de modalitatile simple de a primi cadouri:D va fi in continuare unul foarte mare. Asta… pentru ca imi place sa primesc cadouri, sa daruiesc si sa primesc frumusete, sa ma simt importanta si sa fiu fericita.

Pe curand…