Arhive etichetă | Iasi

Spectacol caritabil @ Galeriile Phoenix

1795304_345937565577459_5459875501310985403_o

Joi, 23 octombrie 2014, ora 20.00, la Galeriile Phoenix din Piata Unirii, Numarul 2, Iasi se va desfasura spectacolul caritabil Împreună putem! cu participarea artiștilor: Jul Baldovin, Paul Babici, Mirel Grăjdeanu, Liviu Nechita, Cătălin Ungureanu, Viorel Dolhescu, Andrei Bauer, Nicu Ocheană, Adrian Bezna şi Andrei Maftei. Spectacolul va avea ca scop strângerea de fonduri destinate achiziționării de medicamente pentru o persoană aflată în dificultate.

Evenimentul este organizat cu sprijinul: Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, Vama, Dan Helciug, Vasile Şeicaru, Marius Baţu, Victor Solomon – Bandidos, Gyuri Pascu, Eugen Mihăiescu – Krypton, Paul Arva, Cristi Corcioveanu.

Parteneri media: TVR Iasi, TeleM, Radio Iasi

Organizator: Jul Baldovin

Intrarea este liberă!

Anunțuri

Bucurii simple

29801_426975044016759_1083174146_nIertarile vin cu vremea si cand vin sunt atat de dulci si de reconfortante. Iti reconfirma ca lucrurile cu adevarat importante dureaza, ca oamenii cu adevarat speciali rezista tuturor valurilor pe care viata tine sa le propage spre tine si ca exista ceva mai mult decat orgoliul nostru nemasurat si dorinta de a fi doar noi in centrul atentiei. Iti readuc practic parte din lumina pierduta putin in fiinta si te fac sa spui ca merita sa daruiesti in continuare asa cum ai facut-o si pana atunci, ca merita sa construiesti edificii de dragoste si bunatate si ca viata, pana la urma, asta inseamna: sa daruiesti din lumina ta celorlalti si sa o multiplici asa spre vesnicie, dincolo de viata aceasta trecatoare.
Un astfel moment, in care-am constientizat ca iertarea si impacarea, cu o parte din tine, cu o persoana sau cu ceea ce ti se intampla si ceea ce esti, vin atunci cand trebuie nu atunci cand ti-ai dori, mi-a inseninat ziua, mi-a schimbat starea de spirit si mi-a amintit de ce e important cu adevarat. Un om tare drag lasat o vreme in trecut pentru motive atat de omenesti si de materiale a revenit azi catre mine. A meritat totusi asteptarea aceasta. A meritat timpul in care ne-am gandit unul la celalalt insa nu ne-am vorbit foarte mult, aproape deloc. Imi era atat de dor de conversatiile calde incarcate de chicoteli inveselitoare si datatoare de energie si de lumina! Imi era foarte dor sa impartasesc aspiratii spre mai bine, vise duse sau nu la indeplinire, bucurii simple ce lasa lacrimi in coltul ochilor sau tipare atat de nedrepte, poate, in care suntem asezati de lumea in care ne ducem veacul! Imi era dor si dorul a ajuns sa ne readuca impreuna! Stiam ca se va intampla asta. Unele lucruri pur si simplu n-au cum sa se piarda…
Cineva spunea ca “felul in care privesti pe cineva, zambetul tau, maruntele gesturi de atentie pot aduce fericire. Adevarata fericire nu depinde bogatie sau faima.” Cu totii stim ca acesta este adevarul insa putini reusim sa ne bucuram de lucrurile marunte si simple din viata noastra. Avem rare momente in care privim in alte directii decat cele la indemana sau cele atat de necesare existentei ancorate uneori prea mult in material. E-atat de important sa ne-amintim, sau sa incercam macar, cine suntem, de unde venim si in ce directie ne indreptam, sa fim constienti de talantii care ne-au fost incredintati, de torta pe care-o purtam in noi si dincolo de noi si sa traim firesc, sa ne bucuram de aerul curat al toamnei, de caderea frunzelor, de fosnetul lor sub talpi, de zborul fascinant al pasarilor, de curgerea lina a norilor pe intinsul albastru senin al cerului, de frumusetea si maretia luminii care izvoraste din tot ce ne-nconjoara si e cu adevarat valoros!
Exista atat de multe lucruri care ne pot aduce dragostea in inima, zambetul pe chip, care ne pot alunga frica, care ne pot vindeca de dezamagiri, care ne pot feri de partea gri sau intunecata a vietii incat ar fi pacat sa nu le observam si simtim pe toate, rand pe rand!
Un rasarit de soare proiectat pe istorice cladiri iesene intr-o dimineata racoroasa de octombrie, un orizont cetos si un aer proaspat al altor zori de zi petrecuti calatorind spre destinatii cotidiene, un chip senin si o voce calda ce-ti face ziua mai confortabila, un zambet molipsitor si complice, un freamat de frunze si crengi la fereastra unei intalniri de cuvinte si semnificatii profunde, tacerile unui drum spre alte taceri ale regasirii, pasii agitati de ganduri si sentimente pestrite si zgomotele usoare ale noptilor langa carciuma unde Eminescu si Creanga povesteau acum ceva timp despre aceleasi frumuseti si stari, poate…
Si lista poate fi nesfarsita!
Trebuie doar sa credem ca exista un rost, ca nimic nu e-ntamplator si ca tot ce facem trebuie sa fie cu dragoste si din dragoste!

Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă…

Imagine

„Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze,
Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit…
Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopților de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată.
Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă
Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă…
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau…

Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in,
Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin,
Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale,
Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit…
Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin,
M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei
Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare.
Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită –
Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște,
Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă,
Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară,
Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară,
Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare,
Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare…
Iar când și mie-mi zise: „Cântă!”, c-un singur semn mă deșteptă,
Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă.”

Alexandru Macedonski, Noaptea de mai

TIMPUL… dăruirii!

Concurs epistolar
adresat elevilor din clasele IX – XII

Perioada de participare:
24.02.2014 – 6.03.2014

Te-ai gândit vreodată că nu ai avut timp să spui unei persoane dragi cât de mult contează pentru tine?
Acest început de primăvară stă sub semnul dăruirii şi al dragostei.
Acum e ocazia perfectă să dăruieşti celor dragi un “mulţumesc”, “te iubesc” sau “te admir”, fie că ei sunt profesori, colegi sau alţi salariaţi ai acestei şcoli.
Aşterne-ţi gândurile pe o coală de hârtie, semnează-te, pune scrisoarea într-un plic şi apoi pune-o în cutia special amenajată de la intrarea în şcoală.
Nu uita să precizezi cine este destinatarul şi expeditorul.
Echipa care organizează această competiţie se va asigura că scrisorile vor ajunge la destinaţie.
În plus… cele mai originale şi sincere mesaje vor fi premiate.

Organizator:
Catedra de Limba şi Literatura Română
Liceul Tehnologic „Haralamb Vasiliu”, Podu Iloaiei
Profesor coordonator: Elena Raicu
Cutie creata de My Handmade This 🙂
Partener: Fundatia Culturala Timpul

Imagine

”Îmi place foarte mult să trăiesc schimbarea din jurul meu, motiv pentru care încerc, cât se poate de mult, să dăruiesc fără a mă gândi la ce pot câștiga eu de pe urma asta. (…) nu dau pentru a primi. Dăruiesc pentru că asta mă face să mă simt bine cu mine însumi.”

Interviu cu Stelian Juganu, autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar

Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar. Fotografie de Daniel Stanciu

Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar. Fotografie de Daniel Stanciu

Stelian Juganu a venit pe lume în data de 2 aprilie 1983 la București. Pentru că s-a născut cu o malformație, după două luni și ceva de la naștere, părinții l-au abandonat în spital, urmându-și viața mai departe, fără prea mari regrete. S-a dezvoltat în patru centre de plasament. La vârsta de 13 ani a încercat să-și cunoască familia însă preț de 8 luni de zile  n-a trăit decât traume fizice, psihice și emoționale, lucruri care l-au marcat pentru totdeauna, de care-și amintește cu foarte mare dificultate și pe care, mărturisește el, nu le-a întâlnit în centrele de plasament în care a crescut.

Dumnezeu i-a purtat de grijă în toți acești ani iar faptul că a crezut foarte mult în visele sale l-a determinat să lupte și mai mult. A reușit să termine liceul și facultatea (iunie 2008 – licențiat al Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, secția Asistență Socială), să-și găsească un loc de muncă și chiar să scrie două cărți pentru a împărtăși experiența lui de viața și altora care au totul și totuși…

Prima carte, Vise împlinite (Editura Saga, Cluj-Napoca, 2011), pune în lumină visele unui om care a crescut în case de copii și care și-a dorit mai mult de la viață. Nu este ușor să visezi de unul singur, să-ți dorești să urmezi un liceu și o facultate, să-ți găsești sponsori, să faci pe cineva să creadă și să investească în visele tale. Și, dacă vorbim despre acest aspect și aici Dumnezeu a avut grijă de el și îi este recunoscător în fiecare moment al vieții pentru acest lucru. Vise împlinite aduce, totodată, mulțumiri tuturor persoanelor care i-au marcat viața și care i-au fost alături până acum.

Cea de-a doua carte, Ghidul tânărului voluntar (Editura Napoca Star, 2012) are un scop foarte clar. Acela de a veni în sprijinul celor care doresc să facă voluntariat dar nu știu foarte multe informații despre acest gen de activitate. Pentru că voluntariatul i-a schimbat viața, pentru că prin implicarea în problemele altora a reușit să uite de propriile momente de cumpănă și pentru că își dorește să schimbe măcar puțin lumea, a hotărât ca toți banii care provin din vânzarea acestei publicații să fie donați unor asociații care sa implementeze, cu ajutorul lor, proiecte de voluntariat destinate oamenilor vulnerabili.

Pe lângă satisfacțiile sufletești pe care le-a avut datorită implicării în proiecte de voluntariat, Stelian Juganu a fost premiat sau nominalizat în cadrul mai multor evenimente care au celebrat activitatea celor mai dedicați voluntari: decembrie 2007 – Diplomă de Merit, pentru implicare în campania caritabilă Fii Îngerul meu în Seara de Crăciun, campanie desfăşurată la Cluj-Napoca în parteneriat cu Asociaţia Studenţilor de la Asistenţă Socială Cluj-Napoca (A.S.A.S. Cluj-Napoca); iunie 2007 – Diplomă de Excelenţă pentru implicare în campania umanitară Să redăm darul vederii, campanie ce a fost organizată la Cluj-Napoca de către Cluburile LIONS; decembrie 2006 – Voluntarul Anului 2006, la categoria “Social” în cadrul Galei de Decernare a Premiilor pentru Implicare în Comunitate, eveniment organizat de către Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca cu ocazia Zilei Internaţionale a Voluntarului. Nominalizări: decembrie 2007 – categoriile Grupul de Voluntari al Anului 2007 și Coordonatorul de Voluntari al Anului 2007, în cadrul Galei de Decernare a Premiilor pentru Implicare în Comunitate ediţia VII-a, eveniment organizat de către Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca cu ocazia Zilei Internaţionale a Voluntarului.

Ghidul tânărului voluntar de Stelian Juganu

Ghidul tânărului voluntar de Stelian Juganu

În prima jumatate a lunii aprilie, în cadrul programului național Săptămâna ”Să știi mai multe, să fii mai bun!, Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”, Dolhasca în parteneriat cu Liceul Tehnologic ”Mihai Busuioc”, Paşcani și cu Centrul de plasament ”Sfântul Gheorghe”, Dolhasca au organizat Lansarea publicaţiilor Vise împlinite şi Ghidul tânărului voluntar având ca autor un tânăr din Cluj-Napoca, Stelian Juganu, tânăr care şi-a trăit mare parte din anii copilăriei şi adolescenţei în directa îngrijire a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului. Evenimentul s-a desfăşurat într-o singura zi în următoarele locații: CLUBUL copiilor, Paşcani, județul Iași, Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”, Dolhasca, județul Suceava și Centrul de plasament ”Sfântul Gheorghe”, Dolhasca. Activitatea care s-a desfășurat în centrul de plasament a fost motivată de faptul că în ambele școli implicate în eveniment învață mulți elevi ce provin din case de copii și a constat în prezentarea carții autobiografice Vise împlinite și oferirea ei, gratuit, copiilor din centru. Acest lucru a fost posibil datorită implicării profesorilor și elevilor din ambele școli participante în proiect și a Fundației ”Mila Creștină”, filiala Dolhasca, președinte Preot Profesor Saftiuc Gheorghe.

Toate cele trei evenimente au beneficiat de prezența reprezentanţilor Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău care au vorbit despre importanţa implicării oricăruia dintre noi în proiecte de voluntariat şi despre felul în care acest tip de dăruire de sine necondiţionată poate schimba viaţa unui om. Întâlnirea a avut ca scop oferirea unui model de reuşită în viaţă, indiferent de cât de multe obstacole pot apărea în calea cuiva, deschiderea gustului pentru frumos al tinerilor din zilele noastre şi sensibilizarea comunităţii cu privire la problemele aproapelui. În acest sens, banii obţinuţi din vânzarea exemplarelor publicaţiei Ghidul tânărului voluntar (1300 de lei) au fost donaţi Clubului Leo Alpha “Young & Smart” din Bacău, urmând ca din acești bani să se implementeze un proiect de voluntariat destinat tinerilor instituționalizați. Trebuie menționat că, în luna decembrie 2012, Ghidul tânărului voluntar a donat „Asociației Studenților de la Asistență Socială Cluj-Napoca”  suma de 430 lei, bani cu ajutorul cărora s-a implementat deja proiectul Pași spre viitor, proiect ce este destinat unui număr de 12 tineri ce au suferit diferite forme de abuz și se află într-un centru special.

Motivați de faptul că activitatea a avut un foarte mare succes, atingându-și scopul de a promova voluntariatul la nivel local și acela de a strânge fonduri pentru implementarea unui proiect de voluntariat menit să vină în sprijinul unui grup de oameni vulnerabili, am fost interesați să aflăm mai multe despre autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, despre ce înseamnă să dăruiești fără a avea pretenția să primești ceva în schimb, despre cum poți trece peste momentele dificile ale vieții și despre posibilitatea ca, în viitor, lumea în care trăim să capete alte cotururi mai puțin pline de egoism și mai pline de dragoste pentru aproapele. Toate aceste răspunsuri, cât se poate de realiste, modeste și pline de optimism, în același timp, le veți afla din interviul care urmează.

Vise împlinite de Stelian Juganu

Vise împlinite de Stelian Juganu

Elena Raicu: Dacă ar fi să te descrii în câteva cuvinte, care ar fi imaginea pe care ai dori să o conturezi cu privire la tine? Cine ești?

Stelian Juganu: Este o întrebare la care îmi este mai greu să răspund pentru că nu știu de unde să încep. Sunt o persoană destul de ambițioasă, sunt o fire sensibilă din multe puncte de vedere, sunt o persoană cu niște principii destul de bine sudate pe care mi le-am însușit de-a lungul vieții. Consider că tocmai datorită acestor principii, am avut mult de pierdut de la viață, dar asta nu mă sperie.

”Fără Dumnezeu nimic din ceea ce am reușit să fac până azi nu ar fi fost posibil.”

 

E. R.: Care a fost momentul care te-a facut să înțelegi că e mult mai important să dăruiești decât să primești?

S. J.: Am înțeles că este mai frumos să dăruiești decât să primești de când am început să voluntariez, asta însemnând anul 2005 când eram în primul an de facultate. Mă încântă foarte mult ideea de a dărui necondiționat și de a veni în sprijinul celor mai puțin norocoși. Îmi place foarte mult să trăiesc schimbarea din jurul meu, motiv pentru care încerc cât se poate de mult să dăruiesc fără a mă gândi la ce pot câștiga eu de pe urma asta. Aud de foarte multe ori: Dumnezeu o să-ți dea înzecit pentru ceea ce faci! Cu siguranță ca dă, însă nu dau pentru a primi. Dăruiesc pentru că asta ma face să mă simt bine cu mine însumi.

E. R.: ”Îndrăzneşte să-ţi pui în negoţ talanţii şi cred din inimă ca vei primi şi mai mulţi talanţi dacă-ţi faci treaba aşa cum trebuie.” Acesta este îndemnul tău la adresa cititorului Ghidului tânărului voluntar. De ce această comparație cu talanții? Care este relația ta cu Dumnezeu?

S. J.: Cu toții ne-am născut cu diverse calități, abilități, talente, lucruri date de Dumnezeu fiecăruia în funcție de cum a considerat El că trebuie să aibă. Întrebarea mea este: Ce face omul cu aceste lucruri primite la naștere? Cum valorifică el aceste calități și abilități? Cum le pune în valoare? Voluntariatul este unul din mijloacele prin care un om își poate valorifica aceste lucruri. Punându-ți acești talanți în negoț vei avea posibilitatea și de a te dezvolta atât pe plan personal, cât și pe plan profesional.

Fără Dumnezeu nimic din ceea ce am reușit să fac până azi nu ar fi fost posibil. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare om care a investit în mine și pentru modul în care mi-a purtat de grijă pe tot parcursul vieții până azi. Este foarte bine atunci când omul este dependent de El și nu de oameni, pentru că puterea lui este enorm de mare. Nici nu ne putem imagina!

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Pașcani, Sala de spectacole a Clubului copiilor. Fotografie de Daniel Stanciu

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Pașcani, Sala de spectacole a Clubului copiilor. Fotografie de Daniel Stanciu

E. R.: Ce înseamnă pentru tine voluntariatul și cum l-ai descoperit?

S. J.: Pentru mine voluntariatul este un stil sănătos de viață și modul prin care mă pot deconecta de la problemele mele pentru a veni în sprijinul altora. Nu știu ce ar fi fost viața mea dacă nu aș fi fost voluntar. Voluntariatul l-am descoperit în primul an de facultate, 2005, când o organizație non-guvernamentală recruta voluntari pentru munca administrativă a acesteia. M-a încântat foarte mult ideea de a mă implica, de a face ceva cu viața, cât și cu timpul meu. Așa am început eu să voluntariez, iar într-un timp ajunsesem să voluntariez pentru încă 2 organizații din Cluj în paralel. Plus că aveam pe rol proiectele mele personale destinate unor copii instituționalizați cu nevoi speciale grave. Statutul de Voluntar mă onorează pentru că mă împlinește.

”În această lume depindem într-un fel unul de altul și cred că un simplu “mulțumesc” nu poate să facă rău.”

E. R.: Cu ce te-a îmbogățit activitatea de voluntariat?

S. J.: Ceea ce am învățat pe parcursul anilor în care am voluntariat a fost să prețuiesc oamenii cu care intru în contact. Indiferent de ce categorie era vorba, indiferent de statutul social, de nivelul educațional ș.a.m.d. O altă “bogație” pe care voluntariatul a adus-o în viața mea a fost să am curajul de a lupta pentru ceea ce-mi doresc de la viață, să lupt pentru lucrurile în care cred, să comunic cu oamenii, să coordonez o echipă de oameni, să-i recrutez, să-i instruiesc (aici fac referire la partea de a coordona o echipă de voluntari). Am cunoscut oameni minunați pe perioada voluntariatului, oameni care mi-au fost și parteneri, și colaboratori, pe urmă, în proiectele pe care le-am inițiat și coordonat. Voluntariatul mi-a schimbat modul de gândire, acțiune, modul în care-mi pot trăi viața cât mai frumos. Pe scurt: Voluntariatul mi-a schimbat viața!

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Sala de spectacole a Clubului copiilor, Pașcani. Profesor Elena Raicu – inițiator eveniment, Directorul Liceului Tehnologic ”Mihai Busuioc”, Pașcani - profesor Maria Petrovici, Mădălina Vlasie – Președintele Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău, Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar. Fotografie de Daniel Stanciu

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Sala de spectacole a Clubului copiilor, Pașcani. Profesor Elena Raicu – inițiator eveniment, Directorul Liceului Tehnologic ”Mihai Busuioc”, Pașcani – profesor Maria Petrovici, Mădălina Vlasie – Președintele Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău, Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar. Fotografie de Daniel Stanciu

E. R.: Pe tot parcursul colaborării tale cu organizatorii lansărilor ai insistat foarte mult pe un aspect. Acela de a cunoaște toate persoanele implicate cu adevărat în proiect și de a le putea mulțumi personal. Știu că faci lucrul acesta la orice activitate pe care o desfășori. De ce atât de mulți de MULȚUMESC, în vocabularul și în viața ta?

S. J.: Din păcate trăim într-o lume în continuă degradare și asta nu e bine deloc. Pentru unii poate a mulțumi este un mod prin care se înjosesc, poate acesta este și motivul pentru care se evită acest pas normal. Am întâlnit astfel de persoane și știu ce spun. Am ținut foarte mult să-mi aduc mulțumirile către fiecare om implicat în organizarea seriei de lansări (patru lansări într-o zi) avute în Pașcani și Dolhasca, pentru că fără sprijinul acestora rezultatul nu ar fi fost cel dorit: promovarea și încurajarea voluntariatului la nivel local, cât și strângerea de fonduri pentru a se implementa un proiect destinat unor tineri instituționalizați. Mulțumirile mele s-au îndreptat către întreaga echipă, elevi, sponsori, colaboratori, parteneri pentru că ei au făcut posibilă acea serie de lansări. Fără ei acest lucru ar fi fost în zadar. În această lume depindem într-un fel unul de altul și cred că un simplu “mulțumesc” nu poate să facă rău. Am învățat pe parcurs că omul trebuie să fie prețuit, indiferent de aportul adus de acesta în viața mea. Eu voi continua mereu să mulțumesc tuturor ce mi-au marcat direct sau indirect viața, pentru că pentru mine acest lucru nu înseamnă înjosire, ci dimpotrivă. Așa că MULȚUMESC pentru întrebarea adresată, iar voi mulțumiți celui/celor de lângă voi ori decâte ori puteți. Vă faceți vouă un bine în primul rând.

E. R.: Ce-ți place și ce nu-ți place în lume, în oameni, în viață?

S. J.: Unul din lucrurile la care țin foarte mult este punctualitatea. Trăim în epoca vitezei și din păcate nu se mai prea ține seama de punctualitate, seriozitate, dăruire. Apreciez foarte mult omul serios, dăruit lucrului în care este implicat, punctual, devotat. Nu-mi plac oamenii care se comportă total opus modului descris mai înainte, iar lucru ăsta de multe ori mă face să mă întreb dacă ar trebui să fiu și eu ca ei sau nu. Îmi doresc mult să nu renunț niciodată la principiile pe care mi le-am trasat în viață și să cred că în lume există și oameni devodați în ceea ce fac ei.

”Nimic nu este ușor, însă dacă muncești totul se schimbă.”

E. R.: Și apropo de lucrurile mai mult sau mai puțin plăcute, ai ajuns să iubești mai mult oamenii datorită experiențelor nu tocmai fericite prin care ți-a fost dat să treci? Sau dimpotrivă?

S. J.: Nu are nici o legătură cu copilăria mea pierdută acest lucru. Iubesc omul care luptă pentru binele lui, dar condiția este să joace cinstit. Iubesc oamenii independeți care încearcă pe cât posibil să depindă cât mai puțin de cei din jurul său, chiar dacă acea dependeță este una redusă și normală.

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Dolhasca – Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”. Fotografie de Daniel Stanciu

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Dolhasca – Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”. Fotografie de Daniel Stanciu

E. R.: Unde ai găsit puterea de a depăși momentele cele mai dificile ale vieții? Ce anume te-a făcut să lupți și să mergi mai departe?

S. J.: Mi-am dorit foarte mult o schimbare radicală în viața mea, lucru pe care mi-l doresc și în acest moment, iar ea s-a produs. Nu mi-a fost deloc ușor, însă așa cum am spus mai înainte, Dumnezeu a avut grijă de mine și asta spune multe. Visele pot deveni realitate dacă crezi în ele, lupți pentru ele și crezi cu tărie că doar Creatorul poate să le îndeplinească.  Nimic nu este ușor, însă dacă muncești totul se schimbă.

E. R.:  Având în vedere că o mare parte din anii copilăriei și adolescenței i-ai trăit în mai multe centre de plasament, care sunt motivele pentru care ai hotărât că merită să o iei pe drumul cel bun și, mai ales, ce te-a motivat să vrei să termini liceul, să faci o facultate și să te realizezi în viață? Puteai, foarte bine, să nu pui mare preț pe educație și să iei ce e mai rău din jurul tău. Crezi că a fost vorba și de dragostea lui Dumnezeu?

S. J.: Mi-am dorit schimbare în viața mea, iar terminarea unui liceu era una dintre cele mai mari năzuințe. După terminarea cursurilor liceale am terminat și cele universitare. În situația mea cred că așa a fost să fie. Se spune că fiecare om își are drumul și rostul lui în viață. La urma urmei omul este și ceea ce gândește. Mereu mi-am impus să trec peste probleme, fără a le lăsa să mă doboare. Mi-am dorit să înving, nu să fiu învins. Cred că ține și de ceea ce-și dorește omul de la viață. Să nu uităm de zicala: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în sac! Mie mi-a dat oameni valoroși, iar eu am decis să “profit” de acest lucru și să-i fac mândri de investiția lor făcută în mine de-a lungul timpului, fie că vorbim aici de sponsori, parteneri, colaboratori sau voluntari implicați în proiectele mele.

E. R.: Ce simți când revii într-un centru de plasament? Ce-ai simțit în centrele de la Pașcani și Dolhasca unde ai avut lansări?

S. J.: Nu pot să spun că mi-au trezit amintiri pentru că nu am trăit momente neplăcute în centrele în care mi-am petrecut copilăria. Abuzurile fizice, psihice și emoționale le-am trăit în “familie” la vârsta de 13 ani când i-am și cunoscut și am trăit 8 luni ceea ce nu am trăit în 13 ani. Nu am crezut vreodată că niște “frați” pot fi capabili de o asemenea răutate sau că propria “mamă” este un monstru. Lista experiențelor mele trăite în așa zisa familie este lungă, și pentru că doresc să-i uit pe acești “oameni” nu voi intra în detalii. Un lucru e sigur: nu mi-i voi dori niciodată în viața mea, îi doresc cât se poate de departe de mine. Pentru mine nu vor exista niciodată.

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Dolhasca – Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”. Teodora Iacob – membru fondator al Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău, Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, profesor Elena Raicu – inițiator eveniment, Directorul adjunct al Liceului Tehnologic ”Oltea Doamna”, Dolhasca – profesor  Cristina Drehuță, Mădălina Vlasie – Președintele Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău. Fotografie de Daniel Stanciu

Lansarea publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, Dolhasca – Liceul Tehnologic ”Oltea Doamna”. Teodora Iacob – membru fondator al Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău, Stelian Juganu – autorul publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, profesor Elena Raicu – inițiator eveniment, Directorul adjunct al Liceului Tehnologic ”Oltea Doamna”, Dolhasca – profesor Cristina Drehuță, Mădălina Vlasie – Președintele Clubului Leo Alpha “Young & Smart”, Bacău. Fotografie de Daniel Stanciu

”Aș fi ipocrit să spun că pot schimba Lumea, dar în schimb îmi pot schimba lumea mea, lumea celor ce mă înconjoară și asta mă face fericit.”

E. R.: Care este profesia / cariera la care visezi și în care crezi că te-ai simți cel mai împlinit?

S. J.: Inițial visam foarte mult la o carieră în jurnalistică, dar pe urmă mi-am dat seama că nu am talent la scris așa că m-am îndreptat către asistență socială unde cred că-mi pot aduce aportul destul de bine. Nu visez la o carieră în acest domeniu, însă niciodată nu se știe. Mie îmi place foarte mult munca din spatele unei acțiuni, partea de coordonare, pregătire / organizare. Este un job care cu siguranță m-ar face să mă simt împlinit pe plan personal. Am descoperit că sunt bun pe această parte făcând voluntariat; am fost implicat în cei șapte ani de voluntariat în multe activități de acest gen și nu mă simțeam niciodată obosit, ba din contră.

E. R.: Cum te vezi peste 10 ani? Personal și profesional.

S. J.: Este o întrebare destul de grea. Peste 10 ani sper din suflet să fiu împlinit pe plan personal și profesional. Dacă situația mea financiară mi-ar fi permis să plec din România aș fi făcut acest lucru cu mult timp în urmă. De ce? Pentru că cei de afară nu doar că prețuiesc omul devotat și profesionist, dar îl și motivează să se dezvolte. Acest lucru din păcate în România nu este făcut. Cei valoroși sunt mereu puși la o parte și, din păcate, promovate nonvalorile. Nu vreau să se înțeleagă că sunt o fire pesimistă, sunt doar realist.

Prin urmare nu știu unde voi fi peste 10 ani, sper doar să fiu foarte împlinit și fericit.

E. R.: Crezi că poți schimba lumea?

S. J.: Aș fi ipocrit să spun că pot schimba Lumea, dar în schimb îmi pot schimba lumea mea, lumea celor ce mă înconjoară și asta mă face fericit. Lumea mea s-a schimbat mult și sper ca acest lucru să se întâmple și pe mai departe. În fiecare zi avem ceva de schimbat la noi, trebuie doar trecut la acțiune!

E. R.: Legat de activitatea de la Pașcani și Dolhasca, de amploarea cu care s-au desfășurat evenimentele în toate locațiile prin care-ai trecut, ești încrezător în viitorul voluntariatului în rândul tinerilor? Sau dimpotrivă, crezi că tinerii care doresc să se implice în comunitate fără a aștepta ceva în schimb, sunt din ce în ce mai puțini?

S. J.: Trebuie să mărturisesc că am rămas foarte surprins de cei peste 120 de tineri aflați în sală, nici în vise nu aș fi putut vedea un asemena număr în fața mea. Am fost foarte plăcut surprins să-mi văd sala plină, câțiva stând chiar pe scări și ascultând despre cum pot voluntaria. Este o imagine pe care nu o voi uita niciodată. M-a onorat foarte mult modul în care s-a organizat întreaga serie de lansări, modul în care au decurs discursurile. Cred cu tărie că nimic nu este în zadar și că ce din Pașcani și Dolhasca vor aduce o schimbare în primul rând în viețile lor și pe urmă în viețile celor cu care vor interacționa. Sunt conștient că din cei peste 120 de tineri prezenți la prima lansare nu vor voluntaria toți, dar și 10 dacă vor decide că e timpul pentru o schimbare în viața lor tot este un câștig. Nu toți suntem făcuți pentru această activitate benevolă. Unii sunt făcuți pentru a voluntaria, alții pentru a dona, alții pentru a susține moral o acțiune. Toate aceste lucruri își au rolul și scopul lor. Pe mine mă încântă foarte mult statutul de voluntar pentru că mă pune, cu tot ce sunt, în serviciul celui ce are nevoie de mine. Statutul de donator/sponsor nu face asta.

Sunt mulți tineri care ar dori să voluntarieze, cum am întâlnit și în locațiile unde am avut seria de lansări, însă nu știu de unde să pornească. Rolul Ghidului tânărului voluntar este acela de a oferi informații utile celor ce doresc să voluntarieze însă nu știu unde, cum, în ce activități, în ce domenii sau cu ce tipuri de beneficiari ar putea lucra. Sper ca această publicație să le fie utilă tinerilor voluntari și să-i îmbogățească, în primul rând sufletește.

Mulțumesc încă o dată tuturor celor ce au fost implicați în organizarea seriei de lansări a publicațiilor Vise împlinite și Ghidul tânărului voluntar, cât și pentru căldura cu care ne-au primit.

Mulțumesc mult și elevilor și profesorilor, de la cele două licee implicate în organizarea seriei de lansări, ce au achiziționat Ghidul tânărului voluntar; datorită lor, cu banii adunați, se va implementa în Bacău un proiect destinat tinerilor instituționalizați. Ne-am simțit foarte bine cu ei, iar acest lucru li se datorează!

 Elena Raicu –  Interviu publicat in cotidianul  Crai Nou

TIMPUL … daruirii!

Timpul ... daruirii!

Concurs epistolar

adresat  elevilor din clasele

I-XII de la Liceul Tehnologic ”Mihai Busuioc”, Pașcani

Perioada de participare:

12 – 22/02/2013

Te-ai gândit vreodată că nu ai avut timp să spui unei persoane dragi cât de mult contează pentru tine?

         Luna februarie stă sub semnul dăruirii şi al dragostei.

         Acum e ocazia perfectă să dăruieşti celor dragi un “mulţumesc”, “te iubesc” sau “te admir”, fie că ei sunt profesori, colegi sau alţi salariaţi ai acestei şcoli.

         Aşterne-ţi gândurile pe o coală de hârtie, semnează-te, pune scrisoarea într-un plic şi înmâneaz-o profesorului tău de română.

Nu uita să precizezi cine este destinatarul şi expeditorul.

Echipa care organizează această competiţie se va asigura că scrisorile vor ajunge la destinaţie.

În plus… cele mai originale şi sincere mesaje vor fi premiate.

Organizator:

Liceul Tehnologic ”Mihai Busuioc”, Pașcani

Catedra de Limba și Literatura Română

Profesor coordonator: Elena Raicu

Octavian Jighirgiu și Matei Vișniec – “o întâlnire fericită” între negustori teatrali

Imagine

Drumul spre prima reprezentație a unui spectacol de teatru e unul tainic dar cu siguranță plin de întâlniri fericite. Între fila de carte și praful scenei se duce o luptă de rearmonizare.  Cine dă și cine primește, în ecuația teatrală? Cine e cu adevărat negustorul de timp teatral în mirajul scenic? Câtă literatură mai există în teatru? Sunt doar câteva dintre semnele de întrebare care apar când vine vorba de teatru.

Octavian Jighirgiu a înțeles, se pare, ce înseamnă negustoria de timp teatral și datorită întâlnirii cu opera lui Matei Vișniec. Și asta pentru că a legat un parteneriat creator pe termen lung cu dramaturgul bucovinean stabilit la Paris. Iar acesta din urmă a fost un mentor, cum nu se poate mai potrivit. Care au fost motivele acestei consecvențe în relația regizor – scriitor, dar și alte detalii din ecuația rearmonizării unei piese de teatru în forma sa scenică, aflam din interviul care urmează.

 

 

Elena Raicu: Întâlnirea dumneavoastră cu opera lui Matei Vișniec s-a produs în timpul facultății, în anul al II-lea. De atunci ati reusit sa adunati in palmares numeroase roluri in piese ale aceluiasi autor, ati montat, nu putine piese din aceeasi categorie, ati luat si o serie intreaga de premii pentru activitatea legata de numele acestui dramaturg si ati scris o teza de doctorat bazata pe opera sa. Care este motivul principal pentru care ati ramas consecvent in dorinta de a continua acest “parteneriat creator” cu dramaturgul bucovinean?

 

Octavian Jighirgiu: Ceea ce m-a surprins şi m-a atras în textele dramatice ale lui Vişniec a fost filonul lor profund uman. Umanismul dramaturgiei sale este şi cel ce convinge, pentru că în personajele sale se află câte puţin din fiecare dintre noi, în situaţiile dramatice în care ele sunt plasate constatăm că am fost şi noi. Preocupările acestor personaje, evoluţia în care se înscriu, deznodământul lor teatral, au un caracter foarte deschis, le dau caracteristica generalului. În acest punct trebuie căutată una dintre trăsăturile care explică buna primire de care s-a bucurat teatrul lui Vişniec peste tot în lume. Vişniec este un autor care îşi alimentează talentul cu fapte de viaţă. Multe dintre situaţiile dramatice ale pieselor lui sunt inspirate de întâmplări reale. Nu sunt rodul exclusiv al ficţiunii teatrale. În mai multe interviuri în care reporterii l-au întrebat despre propriul laborator de creaţie, dramaturgul a dezvăluit această sursă primară a inspiraţiei sale – viaţa. O sursă inepuizabilă, mereu generoasă dacă ştii să o priveşti cu interes şi care îţi dă garanţia credibilităţii, a substanţei. Semnătura Matei Vişniec e una distinctă, iar unicitatea ei provine din priceperea scriitorului de a identifica dramaticul în spaţiul realităţii şi de a-l teatraliza.

Întâlnirea mea cu teatrul lui Vişniec s-a produs în anul al II-lea de facultate când am transpus scenic un fragment din Teatru descompus sau Omul-ladă-de-gunoi, fragment descoperit în revista Avanscena. Câţiva dintre studenţi i-am scris apoi autorului o scrisoare cu rugămintea de a ne trimite câteva texte proprii. Ne-a răspuns foarte prompt şi ne-a expediat vreo şase piese, dintre care, după lectură, ne-am oprit la Spectatorul condamnat la moarte. L-am şi lucrat pentru scenă şi cu spectacolul realizat am întreprins un turneu în Marea Britanie. După un an, a venit rândul piesei Bine mamă, dar ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu-ntâi să devină spectacol. Cu această producție am şi luat un Premiu UNITER. Au urmat apoi și alte incursiuni scenice în dramaturgia sa. A fost ceea ce actorii numesc „o întâlnire fericită”, de această dată nu cu un regizor, ci cu un autor care mi-a intermediat accesul la succes. Simplitatea filosofiei, o anumită strălucire a banalului, imaginea omului generic ancorată în speranţă, posibilele răspunsuri la întrebări esențiale, ce se ițesc uneori din spatele vocabulelor, au fost tot atâtea motivaţii ale atracţiei pe care dramaturgia lui Vişniec a exercitat-o asupra mea.

Am fost sedus de maniera în care Vişniec ştie să ofere creatorilor un „parteneriat artistic” – că tot aminteați acest lucru – în elaborarea celei mai directe forme de artă, spectacolul teatral.

 

E. R.: Cum v-ati raportat la textul dramatic in cadrul montarilor in care ati fost regizor sau actor? Care a fost relatia dumneavoastra cu autorul acelor didascalii ce pun atat de mare accent pe detaliu, de cele mai multe ori, si in acelasi timp cu cel care marturiseste: “Scriind teatru am incercat sa las mereu un spatiu de libertate cat mai mare pentru ceilalti coautori ai misterului teatral.” Ati simtit ca in teatrul lui Matei Visniec dumneavoastra ca regizor/actor aveti acel “spatiu de liberate”?

 

O. J.:   Ca interpret sau regizor am receptat opera lui Vișniec ca pe o invitaţie la un parteneriat creator. În acest fel m-am apropiat de ea. Am făcut-o în rolurile pe care le-am jucat şi în spectacolele pe care le-am montat. Incitant mi s-a părut caracterul atât de neobişnuit, de viu al scriiturii. Simțeam că libertatea mea de interpretare nu are limite. Mai târziu am descoperit că există totuși un control din partea autorului, control greu detectabil la început. Cum să te îndepărtezi de opera sa fără să-i deteriorezi substanța? Grea povară pentru un artist. Există deci niște limite ale libertății de interpretare. În orice caz, Vișniec oferă un gen de complicitate creativă pe care o poţi stabili imediat ce abordezi unul dintre textele sau rolurile sale. Eroii din piesele sale refac, într-un puzzle uriaş, umanitatea în ansamblul ei, în tot ceea ce are ea mai complicat, mai îngrijorător, mai provocant. Ca lector ori ca interpret nu poţi să nu empatizezi cu Grubi, Bruno, Sinucigaşul, Judecătorul, Artur, Gufi, Călătorul prin ploaie, cu nenumăratele caractere fără nume care îi populează scrierile. Problematica fiecăruia dintre noi e identificabilă, în tranşe mici, dar autentice, în lucrările lui.

 

E. R.: Ati avut anumite criterii dupa care ati ales piesele semnate de Visniec in care sa jucati sau cele pe care sa le montati? Exista un rol sau o piesa regizata care sa va fi ramas, si acum, aproape de suflet prin ceva anume, printr-un semn teatral aparte, printr-un mesaj special?

 

O. J.: Personajul Grubi a reprezentat pentru mine trecerea de la şcoală la scena profesionistă. El s-a născut dintr-un studiu realizat în anul al III-lea de studenţie, la orele de Arta Actorului, pentru ca apoi să devină parte integrantă în spectacolul de licenţă, susţinut la Sala Studio a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Cu acest spectacol am înțeles că Vişniec nu se poate juca la întâmplare sau doar pe replică. Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu’-ntîi, textul său supus universului trasat prin groapa-simbol, e o arhitectură de simetrii, contradicţii şi ambiguităţi proprii teatrului absurdului.

Pe Grubi, personajul interpretat de mine, l-am perceput ca pe o conştiinţă tragică, ce ilustrează perfect aserţiunea camusiană: „A începe să gândeşti înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru.” Grubi trăieşte într-o lume absurdă. Punctul lui de vedere este acela al lucidului însingurat, care nu mai doreşte să-şi prelungească chinul la infinit.

Cu acest rol mi-am exersat și conturat o metodă de lucru actoricesc, pe care o aplic și în prezent atunci când mă apropii de personaje. Dându-i viață scenică (prin studiul de caz, prin găsirea explicațiilor pentru fiecare faptă și replică, prin rostirea partiturii lui, prin tăceri și variații ale tonului vocii, prin corporalitate și gestualitate), am cristalizat în mine un sistem de repere teatrale pe care le consider importante. Dacă e să folosim o formulă de atelier teatral, putem spune că drumul meu ca actor spre rol nu a fost lipsit de dificultăţi. Începând cu alegerea rolului, cu distribuirea şi continuând cu efortul de descoperire a caracterului acestuia, consider că întâlnirea mea cu Grubi a fost o şansă. Când ai la dispoziţie două-trei ore spre a fi erou de tragedie, când în jurul tău lucrurile se precipită, când prin tine în acest scurt răstimp „se nasc şi mor toate aceste vieţi, pe cincizeci de metri pătraţi de scenă”, cum spunea Camus, stăpânirea perfectă a ecuaţiei teatrale este singurul tău aliat. Efortul  actoricesc este, în cazul unui personaj de factura lui Grubi, unul imens. Toate rolurile pe care, cu o emoţie firească, am încercat să le abordez sub formă de studii în cadrul clasei de actorie, au fost încercări dificile ce mi-au facilitat accesul spre acest ultim act din perioada şcolii şi, totodată, prim rol pe o scenă profesionistă.

             Apropierea mea de rolul Grubi s-a făcut în etape mici. Coexistă în mine o dorinţă de a stăpâni cât mai rapid şi profund caracterul personajului, alături de o anumită sfială în a-l invada fără drept de apel. Dintr-un anumit punct de vedere, mă consideram un intrus. Spulberând vraja lecturii, eram obligat să redau publicului un Grubi mai profund decât profilul său de personaj dramaturgic. Întâlnirea cu Grubi m-a marcat ca actor, dându-mi încredere şi siguranţă pe scenă. Grubi a reprezentat în evoluția mea actoricească un personaj fetiş, marcând saltul efectiv de la teatrul pentru juriu, pentru profesori, pentru clasă, la teatrul pentru public.

Dovadă a reuşitei şi a succesului de care s-a bucurat spectacolul sunt Premiul Galei UNITER Trofeul Dionysos pentru cea mai bună producţie a şcolilor de teatru (1995-1996), Premiul special acordat de AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru) în cadrul secţiunii „Teatrul de mâine” a Festivalului Naţional de Teatru „I.L.Caragiale” (ediţia 1996, Iaşi), Premiul pentru cel mai bun spectacol în cadrul Concursului Naţional Studenţesc de Teatru „Primul Rol” (Iaşi, 1996), Nominalizarea la Premiul pentru cel mai bun spectacol în cadrul Festivalului Studenţesc al Şcolilor de Teatru (Sibiu, 1996), Diploma obţinută la Festivalul Internaţional de Dramaturgie Românească „Autor ’96. Matei Vişniec” (Timişoara), precum şi participările la Festivalul Internaţional de Teatru Profesionist (Sibiu, 1996) şi Festivalul „Gata” – Zilele absolvenţilor din Academiile de Teatru (Bucureşti, 1996), turneul întreprins la Chişinău la invitaţia Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” sau includerea titlului pe afişul stagiunii 1995-1996 a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, unde a avut peste patruzeci de reprezentaţii la Sala Studio. Prestaţia mea în rolul Grubi, a fost răsplătită cu Premiul pentru cel mai bun rol masculin obţinut la Festivalul Studenţesc al Şcolilor de Teatru (Sibiu, 1996). Cea mai importantă, însă, rămâne pentru mine aprecierea autorului: „Sunt atât de plăcut surprins, sunt aproape fericit aş putea spune, pentru că ei fac un lucru nemaipomenit. Eu am scris această piesă acum vreo 13 ani prin ’82… (…) … dar bucuria mea a fost să-i văd cum actualizează piesa, o păstrează proaspătă; este extraordinar pentru un autor mai ales că textul se-nvecheşte, dar aşa cum ne-au prezentat ei piesa, constat că n-a prins un rid, că n-a îmbătrânit. (…) Studenţii au descoperit textele şi le pun într-un mod formidabil în scenă cu o energie care te cucereşte, cu o vioiciune şi în primul rând cu o intuiţie artistică extraordinare. Nu pot decât să-i felicit!”

 

E. R.: Marturiseati la un moment dat ca “Teatrul lui [Matei Visniec] se scurge si printre spectatori.” Care este efectul acestui tip de scriitura intr-o montare teatrala? E mai verosimila, mai usor primita de public? Sau dimpotriva? Pentru ca, pana la urma, teatrul absurdului nu e un gen facil!

 

O. J.: Într-un interviu din anul 1964, Jerzy Grotowski definea actul teatral ca „ceea ce se petrece între un spectator şi actor”. Implicarea spectatorului diferă de la scriitură la scriitură, de la spectacol la spectacol. La Vișniec spectatorul devine uneori personaj. Pentru că tot am vorbit de Bine, mamă…, trebuie să amintesc faptul că în piesă apare deseori relaţia directă cu spectatorii. Se discută despre ei, sunt luaţi drept confesori sau li se critică reacţiile. La fiecare reprezentaţie a spectacolului nostru studențesc, de câte ori venea momentul să coborâm în sală, eu, în chip de Grubi, şi colegul meu, Cosmin Chivu, care-l întruchipa pe Bruno, simţeam neliniştea ce punea stăpânire pe spectatorii vizaţi astfel de jocul nostru. Matei Vişniec a meşterit cu abilitate acest text în care nu mai ştii dacă e teatru în teatru sau dacă e improvizaţia actorilor. Și în alte piese ale sale spectatorii sunt activați, scoși din starea specifică, de pasivitate. Spectatorul condamnat la moarte este un etalon în acest sens. Piesa devine inedită sub aspectul ei frust, imediat, de teatralizare a teatrului. Actului teatral clasic i se grefează în mod ludic o formulă metatextuală de includere a realităţii din afara convenţiei în piesă. Planurile şi identităţile interferate într-o manieră derutantă transgresează formula pirandelliană, împingând-o spre forma ei extremă. Spectatorul condamnat este, de la bun început, actor al simulacrului de proces. Actul teatral îl transformă involuntar în interpret. Ceilalţi spectatori devin şi ei, în contact cu spectacolul, din simpli receptori, actori ai farsei. Dimensiunea absurdului, falsitatea problemei luate aici în discuţie provoacă râsul. Efectul scontat de autor se produce imediat. În rândul publicului intervine o rumoare care adâncește autenticitatea situației. Actorii și spectatorii își anulează astfel identitatea, devenind interşanjabili. Scăpat de sub control, procesul se transformă într-o mascaradă ce incită și excită publicul.

 

E. R.: Ideea de a adresa publicului intrebarea Si cu violoncelul ce facem? sub forma unui concurs, desfasurat la premiera spectacolului cu acelasi nume, montat in 2008, in regia dumneavoastra, la Ateneul Tatarasi poate fi considerata o forma de a arata publicului ca si el are un cuvant de spus in toata ecuatia teatrala?

 

O. J.: Evident. Publicul are de fiecare dată un cuvânt de spus. Teatrul a evoluat de-a lungul timpului în raport direct cu nevoile publicului. Direct sau indirect, receptorii au determinat procesul evolutiv al acestei arte, ea fiind într-o bună măsură „o oglindă a vremurilor”, cum afirma Shakespeare.

 

E. R.: Referitor la montarea din 2008 a piesei Si cu violoncelul ce facem?, imi puteti spune cateva lucruri despre modul in care ati gandit construirea mesajului acelui spectacol si despre raportarea la textul propriu-zis?

 

O. J.:   Respectând promisiunile făcute (în primul rând mie însumi), graţie relaţiei profesionale strânse cu Matei Vişniec şi urmând traiectul firesc al studierii atente a dramaturgiei sale, la începutul anului 2008, am montat piesa, a cărei substanţă dospise câţiva ani buni în anticamera conștiinței mele regizorale – Şi cu violoncelul ce facem? Spun anticameră nu întâmplător, pentru că în text acţiunea se petrece într-o sală de aşteptare, topos preferat al autorului (Uşa, Angajare de clovn). Subiectul acestei piese e aşteptarea şi efectele aberante pe care le generează. Bărbatul cu ziarul, Bărbatul cu baston şi Dama cu voal (identităţi abstracte, vag definite) aşteaptă nu se ştie ce, într-un spaţiu închis. Toţi vor ajunge la exasperare, din cauza sunetelor neîntrerupte scoase de Bărbatul cu violoncelul, care cântă abstras. Cei trei ajung la decizii radicale, alungându-l pe instrumentist, dar rămânând să rezolve întrebarea din titlu. O non-acţiune, aşteptarea, determină întreaga acţiune a piesei şi evoluţia personajelor, atâta câtă este. Lipsa motivaţiei aşteptării şi bizareria muzicianului mi-au permis să operez cu licențe regizorale proprii. Am plasat, aşadar, acţiunea în zona dintre cele două lumi, în aşteptarea trecerii Styxului. Un element al textului care m-a determinat să consider ca atare locaţia a fost şi lipsa vreunei intenţii a personajelor de evadare din acel spaţiu, atunci când ele ajung să nu mai suporte situaţia. Este clar o situaţie de imposibilitate a întoarcerii, caracteristică ultimului drum.

În ceea ce-l priveşte pe Bărbatul cu violoncelul, lui i-am conferit un rol special în geografia spectacolului: el este obstacolul, ultima încercare din partea destinului pentru cei ajunşi acolo în vederea selecţiei, a plasamentului veşnic. Iată, deci, o situaţie care îi sileşte pe oameni să caute răspunsuri, să încerce o minimă comunicare între ei, pentru a-şi oferi unii altora explicaţii, pentru a eluda scurgerea duratei dintre ipoteticele motive ale prezenţei lor acolo şi finalitatea situaţiei.

Celor trei tineri actori care interpretau personajele (Irina Scutariu, Ionuţ Dumitru şi Vlad Volf) le-am explicat că rolul Violoncelistului (Alexandru Spătărelu) era de fapt acela de element provocator. El avea menirea de a stârni în ei extrovertirea involuntară, de a le arăta adevărata faţă. Treptat, personajele concepute în această manieră de interpreţi îşi scoteau măştile, se poziţionau în faţa destinului, conform viziunii mele regizorale: dezbrăcaţi de falsitate, de ipocrizie, deposedaţi de contrafacerile convenienţei. Şi în text şi în spectacol, Bărbatul cu violoncelul nu reacţionează la încercările celorlalţi de a-l opri. Cert este că muzica sa deranjează. Plasându-l în zona pozitivului, am perceput muzica lui (acceptată la început de ceilalţi) ca pe un mesaj pacifist, simbol de tip mesianic, care în contact cu meschinăria şi răutatea personajelor, se perverteşte. În spectacol, degradarea calitativă a sunetului este o expresie a percepţiei eronate a personajelor şi nu o pierdere a virtuozităţii instrumentistului.

Am atins aici un punct important al descifrării piesei Şi cu violoncelul ce facem? Prin intermediul instrumentistului singuratic, am relevat o posibilă dimensiune a sacralităţii acestei situaţii. Asemenea Mântuitorului, şi Bărbatul cu violoncelul îşi revarsă asupra semenilor propria radiaţie de lumină. Conflictul survine din neînţelegerea lui de către semeni.

 

E. R.: Mai exista literatura in teatru? E nevoie de literatura acolo, pe scena?

 

O. J.:   Uneori piesele de teatru sunt atât de enigmatice, și ale lui Vișniec se înscriu cu brio în această categorie, încât provoacă în lector nevoia de analiză literară. În egală măsură, piesele lui Vişniec se cer citite și te îndeamnă să te „transformi” în actor sau în regizor. Ele provoacă simţul analitic al receptorului, într-o formulă apropiată introspecţiei, dar și creativitatea acestuia.

În scrierile dramatice, cuvântul trebuie să depăşească hotarul literaturii, transformându-se, prin intermediul actorului, în replică rostită scenic, în sonoritate, în imagine. El, cuvântul, îşi va reclama, sau nu, viaţă scenică, în raport direct cu doza de teatralitate cu care îl încarcă dramaturgul. E nevoie să pătrunzi în substanţa situaţiilor dramatice, să-ţi confunzi propria natură cu aceea a personajelor, pentru ca astfel, în mod subiectiv, să le înţelegi modul de a gândi şi de a acţiona. Sunt atribute proprii literaturii. Ca simplu lector parcurgi acest traseu la fiecare nouă lectură.

Teatrul lui Vişniec este un teatru care seduce. Pare predestinat lecturii, dar e și un teatru ce-și provocă materialitatea. Poetica sa dramatică se structurează pe o serie de direcţii ce susţin eşafodajul absurdului. Ontologicul, oniricul, grotescul, parodicul, fatalismul/nihilismul, lirismul sunt elemente ale acestei poetici ce definesc şi particularizează opera lui Matei Vişniec, plasând-o la granița dintre literatură și scenariu teatral.

 

E. R.: Si daca tot am adus vorba de literatura, cat lirism ati gasit in Negustorul de timp sau in personajul cu acelasi nume, pe care l-ati interpretat in una dintre montarile recente, de la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi?

 

O. J.:   Atunci când dramaturgul Matei Vișniec se manifestă artistic, poetul Vișniec are un cuvânt greu de spus. Și în Negustorul de timp, ca și în celelalte piese abordate, am avut senzaţia unei maimuţăreli a vieţii luate, paradoxal, în serios. Vişniec, asemenea scriitorilor de expresie absurdă, nu trasează, ci doar înfăţişează o stare de fapt. Personajele lui nu reacţionează, ci se supun, constată absurdul, şi-l asumă şi acceptă dezintegrarea, moartea. Ele nu sunt luptătoare, sunt non-eroi. Astfel, le este refuzată şansa mântuirii. Deci nici despre catharsis nu poate fi vorba, nici prin limbaj, care o ia razna, nici prin acţiune, care nu există. Indivizii sunt marionete în mâna destinului, nu râd, nu se eliberează nicicum, dimpotrivă, se încarcă mereu de anxietate. Din acest tip de pasivitate specifică eroilor romantici, se naște de multe ori lirismul. Piesa amintită este impregnată de un șuvoi liric autentic, revendicându-se ca poem dramatic.

Izvorâtă din absurd, poezia lui Vișniec evoluează cu grație între derizoriu și profunzime filosofică. Crescendo-ul acestui balans spectaculos este continuu, influențându-mi jocul actoricesc. Influența este una benignă. Cel puțin, eu așa o simt.

 *o parte din acest interviu a fost publicat pe altiasi.ro