Mai exista OAMENI

24 – 25 iunie 2010 – 01:15 – Iasi

Mai exista, se pare, oameni care scriu, oameni care simt sau care au vise, ca si mine. Exista cu certitudine. Nu toti se manifesta. Multi poarta masca din viata cotidiana ca pe un scut prin care ei cred ca nu li se vede sufletul. Putini sunt cei care se-arata lumii. Sau poate multi. Am atat de multi oameni minunati in jurul meu si de cele mai multe ori nu-i observ. Asa cum poate nici ei nu ma observa pe mine cu toate gandurile mele luminoase sau nu, profunde sau superficiale.

E atat de greu sa scrii. Imi dau seama de lucrul asta cu fiecare clipa care trece. Am atat de multe ganduri si sentimente ca-mi trec prin suflet incat prea putine sunt cuvintele care sa le exprime cu adevarat. Scriu cand reusesc sa ma motivez ca trebuie, desi TREBUIE mereu. Mereu simt ca ar trebui sa spun lumii cate ceva, lumii acesteia mari sau lumii mici care ma inconjoara. Mereu simt ca fac lucruri mari si lucruri atat de mici in acelasi timp. Mereu imi doresc sa-mi gasesc calea si mereu o tot caut. Nu stiu inca pe ce drum imi pot implini destinul si menirea. E dificil sa fac o alegere si viata e uneori atat de scurta. De la a hotara sa scriu ACUM sau MAINE si pana la a hotara ce voi face cu viata mea viitoare, pana la a sti langa cine voi fi in urmatorii ani e un drum atat de scurt si de inexistent aproape. Viata mea din ultimii ani s-a construit pe vise mari, pe izbanzi mici si pe multe renuntari. De fiecare data incep sa ma implic intr-un nou proiect cu tot sufletul, de fiecare data simt oameni speciali in felul lor care TOTUSI ma dezamagesc, de fiecare data simt ca orice as incepe se va termina mai devreme sau mai tarziu, subit, fara explicatii si fara noima aproape.

Poate ca asa mi-e firea, cand radiez de fericire, cand de tristete. Poate ca menirea si drumul il voi gasi mai tarziu, poate ca e bine sa mai ratacesc putin, sa mai fac ocolisuri pana sa intru pe fagasul MEU. Poate ca mi-e frica de viata si de toate obstacolele ei adevarate. Poate ca inca n-am devenit OM si poate ca nu sunt in stare sa devin inca. Sunt prea multi de poate in mine si in randurile astea care s-au vrut confesor, care s-au vrut directe si terapeutice. N-am reusit totusi sa-mi las masca politetii la intrarea in text. Nu reusesc nici acum. Bat campii cu gratie si ma lamentez.

Scriu atat de rar aici incat simt ca pierd clipe efemere care niciodata nu mai revin. Viata incepe sa ma poarte pe cai atat de complicate incat simt uneori ca nu reusesc sa mai fiu eu insami, desi probabil ceilalti nu observa lucrul acesta.

Fac lucruri care mi se par mici dupa ce le termin si mari pana sa le incep. Fac lucruri pe care altii ar considera lipsit de importanta sa le faca. Nu vreau sa dezamagesc si nu vreau sa las in urma mea drumuri neterminate. Poate ca nu e bine sa fiu asa insa asta simt ca mi-e menirea cel putin pentru moment. Aceea de a invata cat mai mult si mai multe. Aceea de a spune DA aproape oricarei provocari. Aceea de a nu fi pragmatica. Imi place sa cred ca fac parte din acea categorie de oameni care stiu sa traiasca autentic desi de cele mai multe ori ma pierd in clipe de plictis. Imi place sa cred ca viata e frumoasa si ca oamenii sunt buni desi de cele mai multe ori sunt dezamagita. Imi place sa cred in iubire… Sper sa gasesc persoana care sa-mi fie reversul, care sa ma completeze si sa tina balanta vietii mele in echilibru. Sper ca in curand viata sa-mi ofere si raspunsuri. E greu sa scriu in cuvinte toate SPER-urile si toate POATE-urile din mintea mea de … copil inca.

In jurul meu lumea pare sa se ghideze dupa alte legi. Probabil doar pare.

Exista si oameni minunati. Stiu asta. Si pentru lucrul asta sunt fericita! Exista in jurul meu oameni care doar simt, desi nu scrium nu canta, nu picteaza, nu joaca teatru. Exista in jurul meu oameni care ma iubesc si care ma admira. Exista OAMENI.

Sunt sigura ca toti cei care au trecut, trec sau vor trece prin viata mea ma vor imbogati cu ceva. Din acest motv trebuie sa nu-i dezamagesc. Nu e usor. E doar un lucru pe care mi-l autoimpun in ceea ce priveste oamenii care conteaza.

Imi propuneam intr-o dupa-amiaza sa scriu o scrisoare plina de ganduri bune si de recunostinta unei foarte bune prietene, celei mai bune cred, din momentul asta. Ma gandeam la viata ei, nu tocmai usoara, la toate momentele importante in care i-am fost sau mi-a fost alaturi, la toate amintirile care ne fac viata mai placuta uneori. N-am reusit inca. Nu stiu cand vor veni aici in varful degetelor sa se ceara scrise. Vin mereu probabil insa din varii motive nu le scriu.

Oamenii care mi-au intrat recent in viata sunt minunati dar enigmatici. Ar fi mult prea prozaic sa-i numesc. Sunt multi si speciali. Sunt diferiti si atat de aceeasi OAMENI. Fac lucruri normale dar minunate. Au si pacate, cum avem toti. Nu stiu ce insemn eu pentru ei, nu stiu ce vom putea realiza impreuna, nu stiu nici ce am realizat pana acum bun impreuna dar sper ca nu a fost in zadar. Sper ca timpul…si Dumnezeu sa-mi croiasca drumul pe unde trebuie.

E tarziu. Gandurile vin si pleaca mult prea repece iar lacrimile stau sa pice. Din ce motiv, nu stiu! Probabil cei din jurul meu ma vad o persoana atat de sigura pe mine si de implinita incat poate, ma invidiaza. Probabil ca multi nu au ocaziile pe care le am eu, probabil ca multi nu-si doresc astfel de ocazii.

In seara asta am realizat ca viata pe care o am acum la Iasi e una minunata desi banii sunt putini, desi criza financiara face din ce in ce mai multe probleme tuturor, desi lucrurile nu sunt tocmai bune. Pentru ca intrand intr-un mediu cu totul special, cultural, intr-un mediu in care oamenii au alte prioritati si interese, viata si preocuparile mele s-au schimbat, pentru ca de atunci nu am spus NU aproape niciodata, pentru ca am facut lucruri multe si minunate si pentru ca mai am inca puterea sa visez la un viitor placut sufletului meu.

E tarziu poate. E poate prea devreme. Timpul trece totusi si odata cu el se scurge si viata din clepsidra. Ramane totusi speranta ca lucrurile pe care ne punem semnatura simbolic sau la propriu vor ramane dupa noi si vor schimba ceva in ceilalti.

Viata e un dar tainic si complicat. Daca nu esti capabil sa o iubesti cu greu ii poti trece toate probele cu succes.

Viata e un miracol si pentru ea trebuie sa fim fericiti!

Anunțuri

2 gânduri despre „Mai exista OAMENI

  1. Aș vrea să-ți spun ceva de-ncurajare și să spun că-i așa cum zici tu aici, dar lumea îmi pare tare seacă în fapt. Nu știu dacă-i de vină inginera din mine, dar nu mai pot vedea lumea altfel decât obiectiv și rece, prin urmare o retragere într-o ”lume a ta” îmi pare mai degrabă izolare, renunțare și lașitate. Și nici visatul la o lume mai bună nu e o soluție, defapt visatul în genere nu-mi pare o activitate prea profitabilă.
    E fain că încă te ții de chestii și activități culturale, dar știi ce-am ajuns să cred? Că astea-s doar pentru serile de weekend, când chiar nu ai nimic de lucrat. Probabil e trist că gândesc așa, dar la cât e de scurt timpul, nu prea e rentabil să stai și să visezi, sperând că or să se-ntâmple diverse. Trebuie să acționezi, dar în așa fel încât acțiunile tale să te împlinească pe toate planurile.
    Voiam să spun foarte multe, cred că mi-am pierdut coerența :)) Ideea e că, deși sunt frumoase toate acțiunile astea, nu se trăiește din ele. Și nici din lucrurile așa-zise ”mari” nu prea se trăiește.
    Da Elena, am ajuns tocmai eu să cred că visatul e pierdere de timp, și scrisul asemenea, cât timp nu ești vreun prozator cunoscut. Ah, și ce ciudă mi-e că spun astea, probabil dacă aș avea timp mai mult aș reveni la astfel de obiceiuri. Dar nostimă-i tare lumea asta, îți ocupă tot timpul așa încât să poți face bine o singură chestie, sau treburi dintr-un singur domeniu.
    Sper că ai înțeles măcar câte ceva de pe aici. Și sper să nu fii deprimată cum mi-ai părut mie-n rândurile astea. Dacă vrei să se-ntâmple ceva, fă tu să se întâmple, nu aștepta și nu visa, că poate soarta-i ocupată acum cu alții și-a uitat de tine 🙂

  2. Lumea nu e seaca deloc Andreea. Tu stii asta foarte bine. Sunt foarte sigura de lucrul acesta. Felul in care ai trait si traiesti, familia care te-a educat si sufletul tau nu a fost alterat cu siguranta de lumea asta uneori mult prea materiala in aparenta. Pana la urma, asa cum ai spus si tu, noi dam viata lumii, noi putem insufleti sau sfinti locurile… daca vrem lucrul acesta. Daca nu… ne conformam liniilor deja trasate…
    Si … nu sunt deprimata! E-adevarat ca gandurile nu-mi erau deloc vesele dar sper… si vreau sa cred ca sunt o fire pozitiva… si realista in acelasi timp…
    Nu e usor dar cred ca merita… pur si simplu… alte argumente nu am:*
    Oricum iti multumesc ca m-ai citit si m-ai comentat atat de mult:*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s