Pe drumuri de vara, la brat cu toamna

09-10-09_183315

09-10-09_183327

09-10-09_185927

09-10-09_204820

09-10-09_204829

09-10-09_205300

09-10-09_205310

09-10-09_205322

09-10-09_205337

09-10-09_210236

Florile graului, florile raului, cine va are la marginea raului?

Asa a inceput drumul in alb – visiniu al spectacolului lui Tudor Gheorghe, intitulat sugestiv Anotimpurile mele – Vara-Toamna 2009 din cadrul Stagiunii Permanentelor Frumuseti eveniment ce marcheaza si celebrarea a doua date extrem de semnificative pentru cariera maestrului: implinirea a 40 de ani de cand a iesit la rampa cu primul sau recital, „Menestrel la curtile dorului”, precum si aniversarea a 10 ani de la primul sau concert simfonic alaturi de orchestra dirijorului Marius Hristescu prin seria de spectacole „Anotimpurile poeziei romanesti”. Alaturi de Orchestra Filarmonicii din Bacau, dirijata de tanarul si talentatul Marius Hristescu, dar si de corul Liceului de arta din Bacau, Tudor Gheorghe a reusit sa recreeze si in seara aceasta povestea anotimpurilor cu o profunzime si o sensibilitate care a adus in randul publicului vibratia muzicii si a poeziei. Ce alta relaxare poate fi mai indicata decat o altfel de seara, cate iti incanta auzul, vazul si toata fiinta ti-o imbiba cu frumusete. Nu degeaba a numit maestrul aceasta stagiune, a permenentelor frumuseti, pentru ca sunt cu adevarat lucruri eterne si universale.

Pe marginea scenei, glastre cu crizanteme albe si visinii, care asteptau sa amplifice mesajul cuvintelor si sunetelor din cadrul acestui tablou in culori aurii.

O scena plina de oameni intr-o armonie muzicala, creatoare de cele mai puternice sentimente posibile intr-o sala de spectacol, oameni care au adus o parte dintr-un colt de paradis varatico-tomnatic, cu toate zgomotele, miresmele cu culorile lui, un buchet de suflete care a vibrat acolo pe scena la gandul copilariei, al satului, al toamnei sau verii, al vietii sau al mortii, o mana de oameni care s-au imbratisat intru arta cu publicul care a depasit numarul de locuri al salii si care dupa fiecare nou cant nu se mai opera din aplauze.

Iata ca mai exista si oameni buni in lumea asta, iata ca nu am uitat cu totii de valorile neamului asta, de valorile vietii pe pamant, de tainele nepatrunse ale luminii sau intunericului, de iubire, de sensibilitate si de umanitate si de divinitate pana la urma.

Desi cu totii suntem oameni, desi cu totii suntem supusi greselii sau nefondatelor orgolii de moment, in momente ca aceastea, de fractiuni de secunda adunate in cosuri aurii ale zanei toamne, devenim doar suflete arzand in iubirea fata de noi, fata de viata si fata de ceilalti. Si singurii care sunt responsabili de lucrul acesta sunt artistii care se daruie pe scena, sunt artistii care desi, intotdeauna aproape incrancenati pe contemporaneitate, reusesc sa o transforme pentru cateva momente in lumea perfecta pe care ne-o dorim cu totii.

O seara pe care as darui-o oricui in dar, in locul celor mai pretioase cadouri, clipe de gratie si de eternitate a frumosului, clipe care te imbogatesc si de conving ca viata e mai presus de orice FRUMOASA si ca oamenii, inspirati de divinitate, pot schimba lumea si pot trai intru frumos. O seara pentru care ii multumesc maestrului Tudor Gheorghe dar si orchestrei si corului din Bacau conduse de Marius Hristescu. Felicitari tuturor celor care au trudit pentru realizarea acestui miracol al verii ingemanate cu toamna. Felicitari celor care au reusit sa inteleaga acest spectacol in calitate de spectatori sau de altceva, jurnalisti, oameni de cultura sau oameni pur si simplu.

Si, daca inceputul spectacolului a pus in discutie frumusetea rodului, de unde vine ea si unde se indreapta, finalul (desi teoretic mai trist, mai profund subliniat de “Niciodata toamna” a lui Tudor Arghezi si de versurile lui Ion Barbu) a venit alaturi de frumusetea tonica a unui cantec, declarat hit de catre un reprezentant al tinerei generatii, cantec care, pe buna dreptate poarta pe aripile sale o vitalitate si o dragoste de tot si toate molipsitoare. Asadar Povestea s-a incheiat, cum a inceput cu un tribut adus frumusetii datatoare de bucurie a naturii si vietii. In felul acesta, cu muzica si cuvant,  “Craiul flutur domnul mare, manios pe data, se arunca pe vant calare si-ajungand la mac in cale, a-nceput a-l bate…. Rad cicorile si lanul, creste veselia, ca din macul roscovanul a ramas acum, sarmanul, numai maciulia.” Bineinteles ca aplauzele… pareau sa nu mai inceteze…

P.S.: ( Poate ca asta ar trebui sa spuna ca nu toata lumea e pierduta, poate ca si artistii ar trebui nu numai sa creada sau sa spere in sinea lor, ci si sa afirme cu tarie ca lumea poate fi schimbata de ei si sa nu mai dea sentinte mult prea dure, la adresa celorlalti, din afara scenei, sentinte care desi, adevarate uneori, generalizeaza aceste aspecte negative, catre oameni de bine, care chiar simt si incearca sa faca tot ce le sta in putinta sa aprecieze astfel de miracole artistice.)



Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s