Ganduri…in goana trenului

16 septembrie 2009- miercuri- tren accelerat Timisoara Iasi- Dolhasca – Iasi 12_17_29

Poate ca uneori trebuie sa lasam trecutul in urma. Poate ca e mai bine sa traim in prezent sa luptam pentru relatiile din prezent si sa nu mai incercam sa reinviem relatii care au fost odata. Poate ca asa e legea firii, pentru unii. Si ar trebui sa ma obisnuiesc cu asta. Nu stiu daca voi reusi si eu la randu-mi sa- mi ignor prieteniile din trecut, insa in masura in care dorinta nu e reciproca, de pastrare a unei prietenii, de readucere aminte, de continuare sau reluare a unei convietuiri chiar si corespondent vorbind. De ce sa ma amagesc singura ca am prieteni o gramada cand de fapt am doar cativa si poate nici aceia pe termen lung. Poate ca e mai bine sa traiesti doar pentru tine. Poate ca nu inteleg inca cum e viata aceasta, cum sunt urcusurile si coborasurile ei. Poate ca inca mai cred in povesti cu printi si printese si in victoria binelui.

Azi dimineata mi-am dat seama ca trecutul te poate ignora cu cea mai mare forta, ca lucrurile par a fi asa cum sunt azi de cand lumea si pamantul, ca cele mai bune prietene s-au transformat in oameni aproape necunoscuti si ca desi iti doresti sa ramai inconjurat de oameni, te trezesti singur, fara sprijin si fara incredere in ceilalti. Azi dimineata am vazut indiferenta in persoana si mi-am dat seama cat de urata poate fi. Poate ca exista lucruri si mai urate, insa sentimental asta nu-mi da pace si ma face sa ma intreb daca nu cumva la mine e problema. Dar cred ca nu e la mine. Intotdeauna am incercat sa mentin o prietenie, intotdeauna am luptat pentru o iesire in oras de ziua mea, intotdeauna am oferit un loc de cazare alaturi de mine celor cunoscuti, celor care poate mi-au fost odata prietene, sau asa credeam eu. Acum cand drumurile ni s-au despartit fiecare trage foc la oala lui, acum nimeni nu-si mai aminteste cu adevarat de o zi speciala din viata cuiva, acum nimeni nu mai vibreaza la o reusita. Parca toti asteapta cu sufletul in gat un esec. Parca toti isi doresc sa cad. Parca toti se intreaba de ce asa si nu altfel?

Intotdeauna mi-a placut sa fiu onesta cu mine si cu ceilalti. Nu stiu daca am reusit, dar cred ca am incercat. Intotdeauna mi-a placut sa-mi traiesc viata cu manusi, cu eleganta si cu bucurie.  Insa , intotdeauna … cei din jurul meu m-au dezamagit, desi speram pentru a nu stiu cata oara sa n-o faca.

Poate nu sunt cea mai buna persoana de pe planeta, poate ca am si eu greselile mele, poate ca si eu ranesc si am ranit cat cuprinde, si poate ca merit aceste dezamagiri. Pana la urma totul are un rost in viata asta. Pana la urma nimic nu trebuie privit cu regret, ci cu bucuria clipei de viata, clipei miraculoase in care respiram, in care ne simtim inima pulsand si in care privim primele raze ale diminetii.

In lumea asta totul e relativ. Pacat totusi ca suntem oameni si incercam sa filtram totul prin ratiune si mai ales prin suflet. Pacat ca ne imaginam tot felul de lucruri, pacat ca nu putem intotdeauna comunica eficient si corect.

Chiar daca unii isi uita trecutul  sau il ignora, chiar daca in dimineata asta mi-am spus si eu ca trebuie sa-l ignor de acum in colo, nu stiu daca voi putea face acest lucru. Pana la urma din respect pentru mine si pentru viata mea. Pana la urma tot ce am trait e al meu, e un dar al divinitatii pe care nu pot sa-l arunc la gunoi cu prima ocazie. Poate ca lumea merita o lectie, poate ca viata merita un opozant pe masura ei si poate ca lucrurile se desfasoara pana la urma cu voia lui Dumnezeu.

Oricat am face planuri, tot cum e scris sa se intample se intampla, desi, de cele mai multe ori avem iluzia ca avem puterea. Se spune ca atunci cand un om isi face planuri, Dumnezeu rade in hohote.

Mi-am facut planuri, am inclus tot felul de oameni in ele insa de multe ori s-a dovedit ca nu am facut alegerea corecta si ca lucrurile nu erau potrivite unul cu altul.

Probabil ca scriu aceleasi lucruri in aceleasi fraze repetate, probabil ca nu pot contura atat de bine starea prin care trec acum, insa am simtit nevoia sa scriu dupa mult timp. Nu cred ca voi reusi sa conturez cam tot ce s-a petrecut in viata mea in aceste ultime 3 4 5 luni de cand nu am mai scris in mediul virtual, dar nici in cel real, pe hartie. Totusi incerc sa-mi scriu gandurile de moment.

Azi incep un nou drum in Radio Still. Azi incep sa visez din nou. Azi voi face o emisiune introductiva despre tot ceea va urma in materie de JOBBING si sper ca va fi una animata, care ma va motiva sa continui pe drumul asta, macar temporar. Spun macar temporar pentru ca imi dau seama pe z ice trece ca drumul meu e in alta parte, sau e in locul de unde am pornit in cunoastere. Poate ca asta e sansa mea de a ramane tanara cu sufletul,cea de a ma intoarce in sala de clasa, la catedra si de a forma noi oameni care sa-si ia zborul in viata asta plina de vijelii, dar si de vanturi placute si imbietoare la visare.  Totul e cu poate, pentru ca si atunci cand voi lua decizia sigura de a ma incadra in invatamant lucrurile vor parea la fel de relative din perspectiva corectitudinii alegerii facute.

Imi spuneam odata, ca nu-mi doresc sa fiu sclava unui computer, ca imi doresc sa am o viata personala, sa scriu, sa citesc sa ma plimb in natura sa privesc rasarituri si apusuri si sa pot trai linistit, fara complicatii, incarcandu-ma de lumina si iubire. Nu stiu daca asta se va realiza in totalitate la catedra insa asa am senzatia. Stiu sigur ca pot face mai mult decat fac altii acum, stiu sigur ca ma pot face iubita si stiu sigur ca viata mea poate fi una deosebita si unica si acolo, undeva la un liceu, cu un amarat de post de profesoara, cum ar spune unii.

De ce sa ma asez confortabil intr-un carusel al jurnalismului care sa ma ameteasca in fiecare ora a vietii?  De ce sa fiu tot timpul intr-un stress continuu, de ce sa fiu tot timpul in cel mai vital loc al orasului in care lucrez, de ce sa traiesc cu viata altora cand pot trai cu a mea? Mi s-a parut un dar extreme de important faptul ca am intrat in Radio Iasi, faptul ca am realizat atatea lucruri bune legate de evenimente culturale, faptul ca am cunoscut atatia oameni minunati insa tocmai ruptura care sunt sigura ca a fost de undeva de sus, a delimitat realitatea de fictiune. Tocmai faptul ca fara cuvinte lucrurile s-au terminat intr-un fel iremediabil, m-a facut sa inteleg ca poate locul meu nu e in jurnalism. Desi am luptat cu putere sa raman conectata la lumea asta, desi iata, am incercat si alte variante, desi am fost invitata la emisiuni culturale la Radio Still, desi am facut si eu la randu-mi emisiuni culturale la acelasi radio studentesc, desi am inceput un proiect nou nout alaturi de Andreea Macoveciuc, purtata de acelasi microb al radio-ului, iata ca acum nu vad o realizare extraodinara in acest domeniu in viitorul apropiat.

Mi-am dorit inca din timpul studiilor de licenta sa ajung aici, sa ajung la master, cu un program lejer si cu un job intr-un radio. Iata ca il am, desi voluntar, teoretic. Iata ca refuz sa mai incerc la Radio Iasi, dintr-un soi de imposibilitate de a intoarce paginile in sens invers, dintr-un soi de imposibilitate de intoarcere in trecut. Iata ca nu-mi doresc sau nu am curajul de a ma anjaga intr-un alt post de radio, intr-o televiziune poate sau la un ziar local. Si iata ca singurul lucru pe care-l vad acum posibil e invatamantul. Aici e vorba totusi de un examen. Aici lucrurile nu sunt chiar atat de simple pana la primirea postului. Nici dupa nu sunt foarte simple, insa parca e o lume putin mai linistita decat altele. Imi doream sa fac alt job pana la terminarea masteratului si doctoratului, insa ce rost are sa faci ceva ce stii ca nu ai sa continui. Eu sunt de parere ca totul in viata e o constructie solida. Bineinteles ca orice experienta te ajuta sa te formezi, insa intr-o cariera cred ca e importanta evolutia. Si nu stiu daca pot radio, apoi sa merg in invatamant.

Nu stiu inca ce va fi cu adevarat in viitorul apropiat sau in viitorul indepartat. Poate ca voi reusi sa le fac pe toate, poate ca voi deveni o profesoara dupa un an de master sau dupa doi, poate ca voi face si doctoratul, poate ca voi face si un master in jurnalism, poate ca voi scrie la un ziar sau voi continua sa lucrez pentru un radio. Totul e cu “poate” pentru ca viata e o sclipire si nu se stie deloc ce ti se poate intampla in clipa urmatoare. Cred in destin si cred intr-o forta buna care ne manuieste vietile in directia potrivita.  Sper ca acea forta sa ma conduca spre locul care sa ma faca implinita si fericita.

De la dezamagiri legate de oameni, am ajuns la dezamagiri legate de locuri si de mine. Dar lucrurile merg spre bine. Eu sunt optimista desi ma simt incoltita din ce in ce mai tare de privirile iscoditoare ale tuturor, desi ma simt inteleasa dar compatimita parca sau privita cu ingrijorare de parintii care si-ar dori ca deja sa am un loc de munca si un salariu pe masura, eventual si un posibil canditat la functia de sot. Totusi, totul sta in evolutia lucrurilor in timp. Timpul doar, in curgerea lui infinita le rezolva si le aseaza pe toate in fagasul normal. Timpul ne macina, timpul ne implineste, timpul de intelepteste si timpul ne duce… catre marea trecere. Ma rog Bunului Dumnezeu, ca timpul acesta sa fie rabdator cu toti cei dragi mie, cu toti cei care-mi fac viata mai fericita macar odata la cateva zile.

Pe zice trece mor din ce in ce mai multi oameni deosebiti, oameni care s-au ridicat din anominat si au spus lumii intregi ca arta poate fi un mod de viata, oameni care probabil nu au avut viata personala lina, calma si armonioasa pe care spuneam eu ca mi-o doresc, dar au trait pentru noi, ceilalti, pentru aplauzele noastre furtunoase, care se pare, inlocuiau toate milioanele pe care nu le aveau in buzunar. A murit zilele trecute si Nicu Constantin. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aseze in cetele ingerilor, in Imparatia Cerurilor. Acum am trecut pe langa lacurile de la Podu Iloaiei si-mi amintesc perfect cum prin august sau pe la sfarsitul lui iulie ascultam stirile la radio in drum spre casa si auzeam ca desi in spital actorul Nicu Constantin si-a saprbatorit ziua de nastere cu atata vitalitate incat si-a suprins medicii dar si apropiatii. Se pare ca a fost ultima zi de nastere. De acum, locuieste in stele. Drum lin si cu multa lumina catre Tatal nostru cel din Ceruri, Nicu Constantin.

A murit si actorul care a jucat in Ghost si Dirty Dancing. Dumnezeu sa-l odihneasca si pe el.

Viata merge mai departe in goana ei nebuna, spre infinit. Importanta e doar bucuria cu care treci prin ea.

Promit ca incerc, sa fiu bucuroasa si fericita!

Pe curand!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s