Jurnal 2003-2009, Oana Pellea

jurnal oana pellea


http://www.libhumanitas.ro/jurnal-2003-2009.html

Cateva pagini, sase ani  si experienta unei vieti traite cu rost.  O viata ca oricare altele… pana la urma, o viata pictata in alb si negru, traversata de bucurii si tristeti, de lumini si umbre. Totusi o viata cu totul speciala, care se intelege pe sine sau care incearca sa nu-si striveasca efemerul din esenta ei miraculoasa.  Acelasi lucru il simte criticul literar Ioana Parvulescu, care afirma in prefata cartii:
“ E la un moment dat , spusa in treacat, o fraza care m-a facut sa tresar, despre o musculita care se afla pe clape si despre nevoie ta de a gasi acele litere, acele cuvinte care sa nu striveasca gaza. Un balet salvator al degetelor pe clapele computerului.  Mi se pare o frumoasa metafora a miezului al jurnalului tau: gasesti cuvintele in stare sa nu ucida viata din lumea efemeridelor care suntem. Jurnalul iti va aduce, indraznesc sa cred, o multime de prieteni. E un jurnal care face bine. Si pentru asta iti multumesc.”
O piosenie fata de cei plecati, o iubire fara margini fata de cei care i-au dat viata, toate acestea se observa printre randurile sau in randurile Jurnalului Oanei Pellea, recent aparut la Editura Humanitas.  Iata cui dedica actrita aceasta carte:
“Mamei mele, Domnica, tatalui meu, Amza si tuturor celor pe care-I am in cer.”
Nu stiu cum va pot convinge sa va indreptati atentia, ochii si mai ales sufletul catre aceasta carte, pentru ca totul tine de fiecare dintre noi, de atractia subiectiva pe care o avem fata de paginile vii ale unei scriituri. Va voi oferi totusi cateva imagini… alese subiectiv si aleatoriu… dintre miile de imagini pe care actrita Oana Pellea le aduce cu atata sensibilitate dar si dezinvoltura in fata noastra, a cititorilor.
Iata una pertinenta la adresa presei, despre care,  cum spuneam eu la un moment dat – nu toata lumea culturala are o parere tocmai pozitiva  si pe buna dreptate, de cele mai multe ori.  Dar poate ca si artistii sunt niste neintelesi…niste finite care nu-si au locul pe pamant ci in cer…tocmai prin natura lor… divina daca vreti…sau cine stie… diabolica… pentru ca arta… e uneori duala… Cu siguranta, nu si in cazul Oanei Pellea. Vom vedea mai jos si relatia ei cu Dumnezeu… dar, sa urmarim cateva randuri din relatia ei cu presa scrisa:
“Interviu. A cata oara… si de cate ori mi-am jurat ca este ultimul. Si de fiecare data, cu foarte mici exceptii, ce dezamagire. Sunt foarte atenta la ce comunic si atunci cand rezultatul n-are nici o legatura cu ce am declarat ce sentiment de ciuda si de nemultumire.  Si doar mi s a parut a fi un interviu cald si ok. Trece prin mana unei fatuci care am avut impresia ca a inteles tot ce am spus dar nu, n-a inteles nimic, a fost doar o impresie iar interviul a devenit plat si mort.”
De la o adeversitate fata de lumea contemporana, de prostie si de lipsa de substanta… la o nostalgie a cerului extrem de plastic conturata intr-o alta secventa a acestei minunate scrieri, minunate tocmai prin simplitatea si verosimilitatea ei. Nici o clipa de falsitate. Totul, scris cu acea sinceritate a omului care se confeseaza hartiei.  Spune autoarea:
“Daca as fi pe Luna si as privi Pamantul, as avea nostaligia Pamantului.  As fi mult mai ingaduitoare. Intodeauna distanta modifica perceptia.  Aud un greiere nebun cantand afara. Realizez ca, daca as fi singura pe Luna privind Pamantul si as auzi un greiere cantand undeva, langa mine, singuratatea n-ar mai avea inteles. Imi place sa-mi inchipui cand un om ma dezamageste sau imi face rau cum as privi totul de pe Luna.  Ma inchipui stand pe jos, cu picioarele stranse sub mine, uitandu-ma de acolo cu prietenul meu greierele la ce porcarii se mai intampla cu mine acolo deaparte pe Pamant. De pe Luna greselile sunt toate aproape copilaresti si foarte usor de iertat.  Aici jos e mai greu dar cum stiu ca prietenul meu greiere ma asteapta din cand in cand sa trag o fuga pe Luna si mai stam de vorba despre prietenii nostri comuni. Ii stie bine pe toti. Daca as fi pe Luna as avea nostalgia Pamantului dar sunt pe Pamant deocamdata si am nostalgia cerului.”
Un actor, intr-un colt de rai, aici in lumea noastra contemporana… dar mult mai aproape de cer.  Aceasta e imaginea Oanei Pellea la Manastirea Tismana, o imagine care contureaza mai bine ca oricand tabloul in lumina si intuneric al rugaciunii si al vietii cu toate ale ei:
“Cand ies, ma astepta un cer de cristal si iar glasuri de inger. Priveghi de seara. La Tismana in fiecare seara maicutele se roaga pentru noi, pacatosii , de la ora 11 la ora doua noaptea. Pentru noi… Fac ocolul bisericii si ma opresc la o ferestruica ce da in altar. Lumina calda. Crucea mare, cu bratele intinse spre imbratisare. O maica iese din chilie si schiopatand ca o mogaldeata neagra in bezna noptii, se indreapta spre biserica. Lasa dara de ruga in urma ei. Cu umilinta si in tacere, o mogaldeata din straturi negre in negrul noptii. Ingenunchez in fata bisericii si am ragazul sa ma inchin cu martori doar stelele si ai mei din cer. “
Iata, o liniste pe care… nu o gaseste poate pe scena, o liniste care o face sa simta prezenta celor dusi sau mai presus de toate prezenta lui Dumnezeu:
“Toata experienta de la Tismana a fost exceptionala. Serile de poveste cu Maica Stareta, care de 50 de ani e stareta la Tismana. Cimitirul maicutelor din spatele manastirii, cu superba capela. Maica Teodora, un bulgare de bucurie si de lumina. Poalele maicutelor falfaie a zgomot de aripi. Seri de poveste, rupte din timp, in care Maica Stareta , cu ochii de un albastru transparent, imi spune despre Sfantul Nicodim. Si despre ea, care la 14 ani a simtit ca-I fuge pamantul sub talpi si a simtit un dor mare de Domnul. Si a plecat la manastire. Pur si simplu. Imi spune despre minunile Maicii Domnului. Ma duce de mana sa-mi cumpar carti de rugaciune. Ma duce de mana si-mi daruieste o cruce s-o port la gat. Imi spune Fetito, fetito… Cu un drag in ochi pe care nu l-am vazut decat la parintii mei. Ma simt cu ai mei.”
Spre final… ganduri trunchiate in incercarea de a gasi o explicatie scrisului… doar cateva dintre ele in cele de urmeaza:
“E incredibil ca franturi de gand se transforma in cuvinte ce se insira si formeaza propozitii, fraze. Se trag unele pe altele in rand… si apar pe un ecran de computer. Ca si cand cutezanta asta nu era de ajuns insa s-a hotarat sa apara fizic. Se vor aseza cuminti de foi de hartie. Franturi de gand imateriale se vor aseza la coada…. Ca sa devina materiale, palpabile.. Ce miracol! O sa pot pune mana si atinge cuvintele… O sa pot mirosi hartie impregnata cu flash uri de gand… “
O tonalitate calda si lucida in acelasi timp. O iubire si iertare ce trec de pagina cartii si patrund sufletul. Acesta e pana la urma rolul scriiturii.:
“Draga cititorule,
Sa ma ierti daca citindu-mi jurnalul asteptai cumva raspunsuri. Nu am decat intrebari si mirari. Si multa credinta ca totul va fi bine. Multumesc bunului Dumnezeu ca ma ingaduie. Si crede-ma pe cuvant ca mai mare minune decat viata nu exista, ca mai mare virtute decat modestia nu exista si mai mare bucurie decat iubire nu exista. Si peste toate e Dumnezeu. Asta e credinta mea. “

Felicitari Oana Pellea. Lectura cu folos dragii mei prieteni, cei care cu siguranta veti citi semnele negre ale gandurilor Oanei Pellea.

Elena Raicu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s