25 februarie 2009

25 februarie 2009- miercuri- 18:29, Iasi, B-dul Independentei, in spatele „Alpha Banck”

Miroase putin a primavara, dar in suflet mai e putin frig, mai sunt furtuni, framantari si primejdii.

De multa vreme nu am mai incercat sa-mi storc sufletul aici in camera asta mov, plina de nazuinte si de sperante, inca din anul 1. De obicei scriu pe foi virtuale doar in tren sau in cazuri exceptionale pe acasa sau pe aici pe la Iasi. Si asta pentru ca viata ma ia cu valurile ei cand domoale cand puternice si ma poarta fara sa stiu de mine uneori prin locuri, situatii si drumuri pe care poate n-am ajuns sau n-am dorit macar sa ajung vreodata. Acum insa, intre doua asteptari, intre o bucurie, o angoasa si o vizita atat de prieteneasca incat nu mai e vizita ci mai mult decat atat, incerc sa notez cateva comentarii pe marginea vietii, pe marginea drumurilor mele, pe marginea lumii ce ma inconjoara. Prea vast subiectul ca sa-l pot atinge in totalitate, insa asa mi se intampla intotdeauna: in momentul in care ma asez in fata foii albe de hartie simt cum ma golesc, simt cum gandurile imi pornesc la goana prin labirintul sufletului si asa intorcheat. Si asta pentru ca in momentele in care nu am cum sa scriu, ma strabat tot felul de ganduri profunde de altfel, insa… se pierd undeva. Poate ca le regasesc in cateva minute de taina, de scris neincetat, de cautare printre cuvinte fara rost. Poate asta inseamna scrisul. Nu stiu si poate ca nu voi afla vreodata. Poate ca niciodata nu voi scrie pentru a fi citita. Poate ca rostul meu e la urma urmei altul, poate ca rostul meu e sa devin o buna profesoara, o alta formatoare de alte cutii cu vise, care se vor sparge de prima sau a doua stanca a marii vietii si vor concluziona ca poate … rolul lor e altul. Nu pot spune ca-mi reneg modelele astfel dar probabil ca asa e viata. Visezi, crezi, traiesti, apoi schimbi visele implinite sau nu, cu altele si poate ca asta e motorul care ne face sa mergem mai departe si mai departe pana la sfarsit, pana acolo… pana nu stiu unde… sau poate ca presupun unde. Cine stie? Numai Dumnezeu. Am incredere in iubirea lui nemasurata, ca acolo… e lumina.

De unde atata incertitudine poate se va intreba cel care va citi vreodata aceste randuri? De unde atat balans, la o persoana perceputa cred de altii, de altii poate mai putin realizati profesional sa spunem, ca un om implinit si fericit, ca un om superior lor, poate, un om pe care daca nu-l invidiaza il admira de la distanta? De unde atata dezechilibru aparent sau nu , la o balanta? Poate ca din prea multa vibratie a sufletului. Cel putin eu asa simt. Daca ar fi sa trec prin viata pur si simplu nu mi-as mai face atatea probleme, sau as avea alt nivel al aspiratiilor.Dar asa sunt eu. Vibrez, gandesc si simt lumea care ma inconjoara poate mai acut decat altii.

Nu pretind ca sunt o persoana extrem de buna, pentru ca poate unii ar da exemple care sa infirme lucrul asta, insa dupa cum ridicol am mai spus, simt ca tot ce am facut pana a fost doar intru dainuirea luminii bune pe pamant. Sigur ca lucrul asta poate fi facut intr-o mie de feluri, insa felul suprem e dragostea pentru viata, care marturisesc ca nu-mi lipseste si de aici poate si intrebarile pentru ca daca iubesti ceva te framanti neincetat sa afli mai multe, sa patrunzi profunzimi si intelesuri si sa fii fericit de ce nu?… Iubirea e cunoastere la urma urmei. Si daca iubire mai e si Dumnezeu, e cu adevarat sublim. Iar Iubirea de Viata e cred scopul nostru pe pamant.

Nu stiu de unde am acumulat toate aceste detalii, nu stiu daca ai mei parinti m-au ferit de urateniile lumii atat cat au putut tocmai pentru ca ma forma inca din copilarie in spiritul binelui, atat cat s a putut, nu stiu daca pur si simplu fondul meu sufletesc si genetic e unul luminos sau predispus catre frumos, stiu doar ca sunt fericita doar in contextul unei lumi frumoase si ca orice turbulenta cat de mica, ma face sa sufar. Si poate ca inca sufar doar pentru mine. E mult sa suferi pentru toata lumea. Citeam ca asta pot face doar cei care sunt cel mai aproape de Dumnezeu, calugarii. Dar poate ca fiecare om are menirea lui, bine stabilita. Cu siguranta ca da. Nu e posibil sa traim la intamplare, desi are si hazardul rolul lui. Cu certitudine Dumnezeu ne-a scris deja cartile vietilor noastre, insa ne-a lasat libertatea de a alege binele sau raul, de a evolua intr-o directie sau alta.

Stiu sigur ca si oamenii pe care i-am intalnit m-au format mult mai mult decat credeam ca e posibil. Stiu ca au existat o serie de oameni in viata mea, pe care poate i-am transformat in idoli si altii care m-au influentat tacit, fara ca eu sa-mi dau seama.Au fost si vor fi poate in continuare profesori, medici, oameni de radio si altii. Au fost oameni deosebiti pur si simplu, au fost prieteni buni, sau doar trecatori, au fost oameni care au trecut prin viata mea si se spune ca orice intalnire a vietii e importanta pentru formarea ta ca om, indiferent ca ai 20 sau 70 de ani, intotdeauna intalnesti viata,neincetat inveti si te slefuiesti.

Gandurile s-au oprit aici. Prietena a venit si timpul meu livresc s-a scurs. Sper sa reusesc sa ma reintorc la acelasi moment, cat de curand, poate chiar in seara asta.

Doamne ajuta!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s