nu chiar randuri din jurnalul personal… insa sinceritate ca in propriul jurnal

SUNT DOAR CATEVA GANDURI LA SFARSITUL CELOR MAI FRUMOSI ANI DIN VIATA POATE… ANII DE LICEU… UN ELOGIU ADUS PROFESORILOR MEI…
VREAU SA STITI CU TOTII CA SUNT MANDRA CA AM FOST ELEVA LA „COLEGIUL NATIONAL PETRU RARES” SUCEAVA TIMP DE PATRU ANI…
DATORITA LUI AM AJUNS PANA AICI…
DACA AR MAI FI SA O IAU DE LA CAPAT TOT ACEEASI ALEGERE AS FACE!…

ACUM VA OFER ACELE GANDURI DE FINAL… SPER SA VA CONVINGA… DE VERIDICITATEA CELOR SPUSE MAI SUS…
SI… INTR-ADEVAR SUNT SI CATEVA CITATE DIN JURNALUL MEU PERSONAL…:

DRAGI PRIETENI,

dacă îmi permiteţi să vă numesc aşa, pentru că într-adevăr aţi fost, unii prietenii de la catedră, alţii prietenii din fiecare clipă a acestor ani de liceu, colegii…
În căutarea unei formule cât mai originale şi mai reprezentative pentru evaluarea acestor patru ani de liceu, care iată au trecut ca un vis sau poate ca o realitate mult prea scurtă ca să ne dăm seama de măreţia ei şi s-o trăim mult mai implicat, am ajuns la concluzia că dumneavoastră, dascăli prin meserie şi alcătuire sufletească, aţi reuşit să vă autodefiniţi inconştient poate, dăruindu-ne şi nouă, capacitatea de a fi purtători ai luminii peste timp:
”Cei ce aduc o rază de soare în viaţa altora, nu pot ţine soarele departe de ei înşişi.”
Altfel spus, „ Cel mai bun mijloc de a contribui la fericirea universală, e ca fiecare să înceapă prin a şi-o face pe-a lui proprie.”
Sau mai direct, sincer şi emoţionant spus, chiar de unul dintre dumneavoastră, la un moment dat:
„De mult mi s-a părut că bucuria e mai rară, mai dificilă şi mai frumoasă decât tristeţea. Şi când am făcut această descoperire, cea mai importantă, fără îndoială din câte se pot face în timpul acestei vieţi, bucuria a devenit pentru mine, nu numai o nevoie firească, ci o obligaţie morală. Mi s-a părut că cel mai bun şi mai sigur mijloc de a răspândi în jurul tău fericirea, e de a da tu însăţi imaginea ei şi m-am bucurat să fiu fericită.”
Aşadar, acum la final vă putem numi mai ales pe dumneavoastră, cu toată certitudinea, prietenii de la catedră şi acest apelativ nu e unul întâmplător, ci unul confirmat de-a lungul a patru ani. Şi pentru că după cum Mihail Sadoveanu afirma „Prietenia este cea mai rară floare, care creşte doar în grădinile lui Dumnezeu”, această legatură tainică ce s-a creat între maestru şi discipol nu va putea fi distrusă de furtunile vremii …
Aţi observat cu siguranţă cu toţii, dar mai ales unul dintre d-voastră a formulat explicit o descriere a atmosferei de familie din clasă noastră: „ M-am întrebat ce vă deosebeşte faţă de alte clase, ce este fluidul care vă-nconjoară şi vă conferă un aer de familie. Cred că este o afirmare noncontradictorie a personalităţilor voastre, o uimitoare înţelepciune în privirea către celălalt, o toleranţă fără derapaje în indiferenţă şi plictis…Oare de unde le aveţi? Poate-mi explicaţi voi, dacă v-aţi gândit la asta. În orice caz, vă mulţumesc, că m-aţi facut să mă simt cu voi, ACASĂ.”
Răspundem acum la acea întrebare, care poate nu aştepta replică. Meritul nu este al nostru, ci al d-voastră, cei care prin strădania pe ogorul sufletelor noastre aţi reuşit să ne determinaţi să privim altfel ideea de şcoală… aţi transformat în bine clasica relaţie profesor-elev, aţi trecut chiar de bariera dintre generaţii, ne-aţi învăţat să ne asumăm orice întâmplare plăcută sau nu, să găsim picătura de lumină şi bucurie chiar în întuneric…ne-aţi deschis alături de porţile colegiului şi porţile sufletului…Şi totuşi nu aţi făcut decât să continuaţi tradiţia colegiului, cred…iar cele care au făcut posibilă această continuitate au fost doamnele directoare care cu graţie feminină şi autoritate au adus colegiul printre cele mai prestigioase unităţi de învăţământ din ţară. Pentru acest lucru le mulţumim şi ne bucurăm că le-am avut îndrumătoare şi colaboratoare în aceşti ani. Suntem de asemenea onoraţi şi de coincidenţa celebrării a 100 de ani de la înfiinţarea liceului tocmai în timpul trecerii noastre prin sălile de clasă. Astfel încă de la început dar mai ales acum, la momentul bilanţului am observat că felul în care este privit procesul de învăţământ aici la C.N.P.R. este unul care se bazează în primul rând pe faptul că toţi suntem oameni, pe relaţii interumane, pe afinităţi spirituale…Eu ca persoană dornică de afectivitate am simţit că aici e locul perfect pentru transformarea mea în OM. M-am simţit importantă, m-am simţit ascultată si acum la final mă simt cu adevărat schimbată în bine, transformată în OM capabil să ducă peste timp valorile spirituale şi cu siguranţă sentimentul acesta nu e doar individual ci unul colectiv pentru că fiecare dintre noi a înregistrat o evoluţie importantă. Pentru acest prim şi reprezentativ aspect al îmbinării raţiunii cu sentimentele sunt fericită că am fost elevă aici la C.N.P.R. unicul care a reuşit performanţa de a fi celebru nu numai prin raţiune ci şi prin calitatea de a pune elevul şi profesorul într-o relaţie plăcută şi eficientă de a avea oameni care ştiu ce înseamnă a forma personalităţi, a contura destine…Mulţumim pentru această şansă. Recunoaştem…clipele acestor ani atât de valoroase din intensitatea cu care au fost trăite sunt greu aproape imposibil de rezumat, iar cuvintele pot exprima cu dificultate recunoştinţa ce v-o purtăm. Avem totuşi speranţa că măcar stropi din sentimentele ce le trăim azi vor cădea pe florile sufletelor dumneavoastră.
Calitatea de a fi oameni înainte de a fi profesori ne-aţi arătat-o nu de puţine ori prin felul în care v-aţi pus amprenta asupra personalităţilor noastre, v-aţi interesat şi de problemele din afara şcolii.
Primul om cu care am făcut cunoştinţă a fost domnul profesor Lungu Gheorghe care ne-a luat în grijă ca diriginte pentru un semestru, care a fost poate mult prea indulgent faţă de zburdălniciile noastre de copii încă dar care a fost cu siguranţă omul potrivit la locul potrivit asemenea unui bunic iubitor care şi-a deschis braţele larg pentru a ne iniţia în tainele vieţii de licean cu calm şi răbdare. Amintirea acelui început inconfundabil ne va rămâne în suflete.
Şi totuşi cea care ne-a fost a doua mamă inclusiv în seara banchetului şi-a pus amprenta cel mai puternic asupra personalităţilor noastre. În ciuda faptului că la început rigoarea ei ne-a speriat puţin, acum suntem siguri că tocmai acesta e unul dintre atu-urile pe care le-am dobândit datorită ei. Iată ce scriam eu în jurnal în primele zile ale clasei a 9 a despre ea: „Este drăguţă, glumeşte, a invitat pe cineva la tablă să îi scrie numele şi am ieşit eu. Între timp a povestit că elevii merg şi o caută la cancelarie descriind-o ca fiind mică, grăsuţă, brunetă, dar neştiindu-i numele. S-a mirat când a văzut că îl ştiam iar eu i-am amintit ca în prima zi de şcoală s-a prezentat. Este o femeie delicată, vorbeşte subţire, se îmbracă cu gust şi mi-a plăcut felul ei de a fi”…Bineînteles că atunci am crezut această poveste hazlie dar astăzi sincer n-aş mai crede că un elev ar putea să o descrie astfel şi mai ales să nu îi ştie numele pentru că e o persoană care ştie să se facă observată printr-o vitalitate şi un tact pedagogic unic. Tocmai din acest motiv am afirmat la început, naiv dealtfel, că are o voce subţire . M-a surprins atunci tonalitatea vocii inconfundabilă şi energia debordantă prin care se face ascultată de elevi impunând respect dar şi oferindu-l .Îi dăruim toate gândurile noastre de gratitudine.
Un alt exemplu personal vă pot oferi referitor la doamna profesoară de română, model de dascăl ce ştie să se detaşeze de problemele individuale, lăsându-le dincolo de uşa sălii de clasă şi oferind tot ce are mai bun din punct de vedere profesional şi sufletesc celor pe care îi transformă treptat în oameni. Ea a reprezentat în clasa a 9 a pentru mine un om care prin simpla prezenţă, prin simplul fapt că îşi făcea meseria cu plăcere şi iubire m-a ajutat să depăşesc nesiguranţa începutului refugiindu-mă în lucruri plăcute sufletului meu: … de exemplu lectura…pentru că de la ea am furat poate mai mult decât mi s-au oferit titluri de cărţi pe care ea le citea povestindu-ne cu pasiune despre ele. Astfel am început să-mi cumpăr opere literare inconfundabile, jurnale mai ales, să descopăr noi lumi, să-mi accentuez pasiunea pentru literatură şi frumuseţe spirituală în general. De aici a pornit ideea de a urma cariera de profesor având ca model pe fiecare dintre dumneavoastră. Este după părerea mea o izbândă în împlinirea menirii faptul că unii dintre elevi îşi doresc să vă urmeze. Iată ce spuneam la început la fel de stângaci în jurnal despre orele de română: „ Am descoperit un mod de a îmi reevalua valorile, de a îmi aminti de părinţi, locuri, oameni dragi mie pentru că am vorbit despre adolescenţă. Doamna profesoară ne-a împărtăşit din propria experienţă şi chiar dacă, personal, nu am comunicat direct am ieşit de la oră cu o stare sufletească bună şi mă bucur de lucrul acesta. Eu văd în doamna profesoară un om de o cultură vastă pentru care literatura a fost şi este pe primul loc, iar multe dintre concepţiile ei coincid cu ale mele…”Această simplă descriere s-a transformat mai târziu prin clasa a 10 a într-un portret literar mai reuşit poate, care va rămâne cu siguranţă în memoria doamnei profesoare şi a colegilor. Poate că privit din afară acest ajutor sufletesc nu e atât de important dar în contextul în care mă aflam atunci, orele de română reprezentau cu adevărat o evadare şi un antidot pentru nefericire. Spuneam atunci: „Îmi este greu la şcoală, sunt uneori optimistă. În orele de română contemplu natura, de fapt privesc singurul copac din faţa ferestrei cu frunza îngălbenită de toamnă şi cânt în sufletul meu, învăţ să iubesc mai mult ceea ce iubeam înainte. La religie mă simt atât de bine sufleteşte, incursiunea în acest univers al miracolelor îmi dă speranţă mai mult decât oricând. Însă din păcate am momente când lacrimile nu mai contenesc…” Aşadar şi ora de religie era o modalitate de a trece peste dificultăţile începutului şi iată datorită dumneavoastră tuturor celor care mi-aţi fost alături cu sufletul am învăţat să înfrunt necazurile direct, privindu-le în faţă: „Uneori exagerează relatându-şi slăbiciunile, ai zice că a ajuns să le adore, că e fericit să le poată arunca în auzul tuturor, ai zice că are nevoie să îşi etaleze aceste slăbiciuni pentru a ne arăta cât este de puternic. Nici o meteahnă nu e recunoscută cu umilinţă. Nici un regret nu e mărturisit în şoaptă.Toate sunt declarate aproape cu vehemenţă. Nu se lamentează pentru a fi compătimit ci pentru că singurul mod al titanilor de a fi mai tari decât nefericirea e acela de a o privi în faţă.” (Octavian Paler „Eul detestabil”-Despre Michellangelo). Bineînteles că în timp presupunerile mele s-au confirmat şi influenţa benefică pe care doamna profesoară Horga a avut-o asupra noastră a fost una considerabilă şi sperăm ca în timp să îi putem oferi recunoştinţa prin amintire.
Un alt dascăl ce a încurajat transformarea clasei noastre de bio-chimişti-fizicieni în una cu implicare activă în viaţa culturală a colegiului a fost doamna profesoară de biologie care prin dragostea pentru natură şi elevi ne-a făcut să nu regretăm că am optat pentru acest profil. Oricum cred că in viaţă nimic nu este întâmplător iar prezenţa noastră aici a fost una obligatorie şi nu am fi reuşit să creăm acel fluid care ne leagă în altă clasă. Împreuna cu ea şi 4 reprezentanţi ai clasei noastre am participat în prima vacanţă a anilor de liceu în tabără naţională de ecologie „Prietenii Deltei” perioada care ne va rămâne în memorie prin maniera deosebită în care oamenii ştiau să ocrotească şi să iubească natura, prin răsplata necondiţionată pe care aceasta din urmă o oferă tuturor, iată adevărate oaze de frumuseţe cum e Delta. Apoi prin pasiunea colegului, Alex Strugariu pentru herpetologie am devenit „Clubul Moldavica” unic în istoria liceului şi pentru acest lucru îi mulţumim lui , dumneavoastră celor care ne-aţi tolerat pregătirile pentru diverse acţiuni şi doamnelor directoare care ne-au oferit suportul oficial, material şi sufletesc. Să nu uităm nici de momentele în care sărbătoream Francofonia cu toţii şi ne străduiam să fim cei mai buni artişti…În toate acestea am pus suflet lângă suflet şi noi şi dumneavoastră… în olimpiadele şi concursurile la care am obţinut diferite premii am avut la fel de mari emoţii ca şi dumneavoastră şi am sperat că numele colegiului va fi mai sus în ierarhia naţională şi prin munca noastră. Dacă nu am reuşit aşa cum ar fi trebuit poate vă rugăm să ne iertaţi si sperăm că tot ce am făcut bun în aceşti ani să compenseze momentele mai puţin plăcute…Oricum cel care ne-a salvat titlul de clasă de ştiinţe ale naturii a fost Alex, mai ales care a dus numele colegiului pe primele locuri la multe competiţii judeţene şi naţionale. Peripeţii şi amintiri ar fi cred în fiecare clipă a acestor ani, însă acum este importantă doar recunoştinţa ce v-o purtăm tuturor pentru că fiecare indiferent de materia pe care aţi predat-o, aţi contribuit la ridicarea temeliei pentru cariera şi existenţa noastră viitoare, alcătuind un puternic edificiu afectiv, etern pentru că stă sub semnul iubirii. Cred că este cel mai semnificativ mod de a vă declara iubirea: „Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră şi împotriva cărora spiritul critic chiar dacă a fost prezent a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă chit că ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi covârşitoare uneori, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Gabriel Liiceanu „Declaraţie de iubire”.
Singurul lucru care sper sa rămână în timp e amintirea, dorul pentru că ele confirmă apartenenţa cuiva la o familie, în cazul nostru spirituală pe care am format-o în aceşti ani. E ca o lege nescrisă a naturii : „Cum e să tânjeşti de dor? Tânjesc florile sălbatice de munte după florile sălbatice de câmpie? Tânjesc cei ce trăiesc în aer după cei ce trăiesc în apă? Toată lumea aceasta pare să fie un blestem unde seminţele tânjesc după seminţe până ce dorul însuşi se stinge în izvorul originar al dorului” Gabriela Melinescu „Acasă printre străini”
.Astfel ne apropiem de încheierea amintirilor pentru ca la întâlnirea de peste 10 ani când dorul va ajunge la izvorul originar, adică în familia noastră spirituală, să mai avem ce povesti. Am arătat acum la final că perioada în care noi am fost personaje în propriul basm, unul al maturizării a fost nu numai plăcută ci şi benefică nouă prin greutăţile ce le-am întâlnit pentru că după cum spunea Lucian Blaga: „O corabie învinge mai uşor valurile vieţii dacă poartă o greutate. Aşa şi viaţa greutăţile ce le purtăm ne fac mai sigură lupta împotriva valurilor întâmplării.” Se confirmă acum afirmaţia unuia dintre dumneavoastră despre şcoală şi menirea acesteia: „Din când în când distanţa dintre bancă şi catedră a dispărut sub magia unui vers sub încărcătura unei fraze adânci. Literatura naşte afinităţi şi durează legături sufleteşti. E doar unul din harurile ei. Unii cred că şcoala ucide gândirea şi spiritul…Dar şi spiritul şi gândirea pot ieşi înnobilate din această întâlnire. Stă şi ea ca toate întâlnirile importante ale vieţii sub semnul hazardului.” Şi totuşi „Ce n est pas qu un au revoir”.
Concluzia acestei întâlniri prelungite 4 ani este că fiecare mai are mult de luptat cu valurile întâmplării dumneavoastră având în continuare responsabilitatea formării de personalităţi, noi primind responsabilitatea unei existenţe umane: Sinteza acestei responsabilităţi este şi poezia „O, om!” de Ioan Hozevitul care sper să vă pecetluiască în suflete menirea de dascăli.
„O om ce mari raspunderi ai
De tot ce faci pe lume
De tot ce spui in scris sau grai
De pilda ce la altii dai
Caci ea mereu spre iad sau rai
Pe multi o sa-i indrume!

Ce grija trebuie sa pui
In viata ta in toata
Caci gandul care-l scrii sau spui
S-a dus in veci nu-l mai aduni
Si vei culege roada lui
Ori viu ori mort odata!

Ai spus o vorba vorba ta
Mergand din gura-n gura
Va-nveseli sau va-ntrista
Va curati sau va-ntina
Rodind samanta pusa in ea
De dragoste sau ura.

Scrii un cuvant, cuvantul scris
Poate-i un leac sau o otrava
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Ramane-n urma drum deschis
Spre ocara sau spre slava.

Ai spus un cantec, versul tau
Ramane dupa tine
Indemn spre bine sau spre rau
Spre curatie sau desfrau
Lasand in inimi rodul sau
De har sau de rusine.

Arati o cale, calea ta
In urma ta nu piere
E calea buna sau e rea
Va prabusi sau va-nalta
Vor merge suflete pe ea
La pace sau durere.

Traieste o viata, viata ta
E una, numai una
Oricum ar fi tu nu uita
Cum ti-o traiesti vei castiga
Ori fericire pe vecie ori chin pe totdeauna.

O om ce mari raspunderi ai
Tu vei pleca din lume
Dar ce ai spus prin scris sau grai
Sau lasi prin pilda care-o dai
Pe multi, pe multi spre iad sau rai
Mereu o sa-i indrume.

Deci nu uita fii credincios
Cu grija si cu teama
Sa lasi in inimi luminos
Un semn, un gand, un drum frumos
Caci pentru toate neindoios
Odata vei da seama!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s