Introspectie

Cu sufletul la taifas

Daca mi-as intreba inima ce simte cand asculta poeziile lui Mihai Eminescu, poate ca ar sovai sa-mi raspunda, pentru ca inima nu stie sa gandeasca, ea stie doar sa iubeasca sau sa urasca, sa se bucure sau sa planga.

Singura, in fata propriei mele fiinte incerc sa raspund eu in numele inimii la aceasta intrebare si sa exprim in cuvinte emotia pe care o simte sufletul atins de fiorul versului eminescian.

Fiecare auditie a poeziilor lui Mihai Eminescu ma face sa pasesc fara sa vreau intr-o lume pe care o cunosc atat de bine, dar pe care din cauza nimicurilor cotidiene, o ignor de cele mai multe ori. E acea lume a codrilor adanci, a iubirii fara margini, a dezamagirii si asteptarii, a doinelor si cantecelor de suflet, a teilor parfumati si a intrebarilor fara raspuns, o lume pictata in cuvinte si compusa din note muzicale, o lume tainica pe care cu siguranta as putea sa o observ in fiecare zi in jurul meu daca m-as opri putin din goana aceasta parca spre nicaieri si as privi dincolo de aparente.

Si iata ca ma opresc, ascult versurile lui Mihai Eminescu si imi invit sufletul la taifas. Probabil ca acesta e efectul pe care vocea eului liric, prin sonuri inmiresmate si arome muzicale, il trezeste in noi, comtemplarea lumii in care traim, intoarcerea catre inceputuri sau catre adancurile sufletului nostru. Prin vorbe simple alaturate incofundabil, prin idei cunoscute de veacuri ca adevaruri universale exprimate cu o coerenta curgatoare si totusi parca innoite, prin talent, geniu si simtire bucovineana, Eminescu reuseste sa patrunda pana si in cele mai intunecate unghere ale sufletului omenesc.

Poate ca anii multi ce au trecut peste amintirea si opera lui ar trebui sa-i stearga chipul din ce in ce mai mult, insa paradoxal el se redefineste odata cu generatiile ce vin si pleaca necontenit. Aceasta e taina valorii lui Eminescu, o valoare care nu l-a impins pe poet spre vanitati desarte ci l-a tinut mereu departe de uratenia lumii materiale, ascuns in ungherul de unde privea si medita desatat la jocul mastilor vietii. El insusi ofera o lectie de viata sau o modalitate de a ramane neatins de uratenia lumii: “Privitor ca la teatru /Tu în lume sa te-nchipui: /Joace unul si pe patru, /Totusi tu ghici-vei chipu-i, /Si de plânge, de se cearta, /Tu în colt petreci în tine /Si-ntelegi din a lor arta /Ce e rau si ce e bine.”

Aceasta pledoarie pentru un anumit tip de viata nu e prezenta doar in poezia Glossa ci si in alte poeme eminesciene. Exista unul in care eul liric recunoaste eficienta contactului direct cu viata si cu problemele ei, dincolo de toate informatiile pe care le-am putea afla din carti: “Nu e carte să înveţi/Ca viaţa s’aibă preţ —/Ci trăieşte, chinueşte/Şi de toate pătimeşte/Ş’ai s’auzi cum iarba creşte.”

Ma-ntreaba sufletul: Vietuiesti asa cum ar trebui? Simti pulsatia vietii in fiecare raza de soare? Te poti regasi in fiecare vers eminescian?… Eu ii raspund sovaitor…Da!? Mi se pare firesc sa simt fiecare clipa a vietii trecand prin mine si nu pe langa mine. Imi place sa pasesc pe urmele pasilor lui Eminescu, imi place sa ascult la infinit versurile lui, spuse si de frunza arborilor de pe dealul Copoului. Imi place mai presus de toate sa recit eu insami Eminescu, impreuna cu tine dragul meu suflet, care-mi cunosti toate framantarile, fiecare entuziasm sau dezamagire. Ma regasesc in fiece vers, in fiece sunet si cred ca nu e om care sa nu vibreze la muzicalitatea versului eminescian, la frumusetea si universalitatea ideilor transmise.

Tot sufletul ridica o ultima si poate cea mai serioasa problema: Ai mai avea curajul sa reciti in ziua de astazi Eminescu in fata unui public? Nu crezi ca ai fi ridicola? Vor mai exista oare oameni care sa poata intra in ritmul si rima versului eminescian in asa fel incat sa nu-l stirbeasca din profunzime? Eu, ma opresc, privesc in jurul meu si afirm ca atata vreme cat va mai exista aceeasi „ ţară frumoasă /La o margine de mare/Unde valurile fac noduri albe, /Ca o barbă nepieptănată de crai/Şi nişte ape ca nişte copaci curgători /În care luna îşi are cuibar rotit” vor mai exista si oameni care sa iubeasca si sa recite poezia lui Eminescu, oglinda in care poetul a incadrat atat de frumos toate aceste peisaje si sentimente autohtone.

Suflete, iti fac o marturisire si o promisiune in acelasi timp: Cred cu tarie in puterea luminii, de aceea voi pastra mereu intr-un ungher al tau versul eminescian datator de putere in lupta cu uratenia acestei lumi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s