III. Mosul din oglinda de Silvia Kerim

” Ii placea sa patineze. Dupa cum se stie, la dorinta tainica a stelelor si a zanelor, pantofiorii fermecati capata, la nevoie, si patine cu aripi. Asa ca Astra o lua spre miazanoapte unde, stia ea, locul este plin de lacuri sidefii cu apele inghetate…
Patina steaua ce patina si , obosind, porni- cu iuteala vantului si neatingand pamantul- pe carari de zapada.
In drum culese si cateva flori de gheata.
Mai avea putin pana la hotarul Obrazului de iarna, cand , ca prin minune, de dupa un palc de brazi ninsi, se ivi in fata ei o umbra. Se lupta cu nametii.
Era un batranel firav, imbracat in haine ponosite, albite de zapada. Purta o pelerina groasa, cenusie, c-un fel de gluga pe care cu greu si-o putea tine pe crestet, din cauza vantului. Avea si-o barba lunga si un toiag de lemn lucios. Si-o tolba subtirateca, aproape stravezie, ce parea goala.
Zarindu-l, Astra isi aminti pe loc de o poveste a Lunii, o poveste despre-un astfel de batran care, venit din Cer la inceputul Lumii, scosese la iveala, dintr-o traista la fel, un bulgare negricios, pe care-l stropisecu apa vie, o data, de doua ori, de sase ori, de sase zile… Iar in a saptea zi, din bulgarele acela mic crescuse un bulgar urias-urias-urias: Pamantul… Da, da, isi spuse Astra… batranelul asta garbovit e-aidoma celui despre care Mama ei, Luna-Vrajitoare, ii povestise c-ar fi nascocit Pamantul… O fi chiar el? Prea ii iesise in cale asa deodata… Nu, nu putea fi el!… Era tare amarat si prea de tot sarac: … Batranii din povesti au, deasupra capului un semn… un fel de raza… Si poarta haine imbodobite… Batranelul asta e tare ponosit- isi mai zise Astra. Iar traista lui pare sa fie goala. Treaba lui, o fi vreun cersetor fara noroc, hotari, in cele din urma, steaua. Si, cu o alunecare usoara, dadu sa treaca nepasatoare, pe langa el.
Dar mosul o opri:
– Buna ziua, Astra, spuse el cu glasul linistit, netinand seama de viscol.
-Buna ziua, ingaima steaua, oarecum surprinsa ca batranul < > ii stia numele. Stii cum ma cheama?
– Da, spuse mosul cu simplitate. Te stiu de cand erai mica, mai bine zis de cand ai aparut de prima data pe cer, ca-ntaia fiica a Lunii… Nu esti tu cea mai mare dintre stele? mai zise el, privind-o printre fulgii mari si desi, care-i zburataceau in dreptul ochilor ca niste vrabii albe, mici, speriate.
-Ba da.
-Si unde ai pornit pe vremea asta?
– Mama m-a trimis dupa flori salbatice… Vrea mult buchete pentru dormitoare. Ca sa le picteze, adauga ea rautacioasa. Si cateva pentru masa din sufragerie… Si mi-a mai cerut si cateva flori de gheata…
– Flori salbatice… p-aici? zambi mosul.
-Nu…nu aici…desigur, raspunse ea cu greu- politicoasa. De-aici am cules doar flori de gheata. Dar acum as vrea sa pornesc mai departe, spuse ea, putin artagoasa. La revedere, mosule, adauga grabita, dand sa tasneasca de langa batranel.
– Mai zaboveste o clipa, Astra, se ruga mosul. As vrea sa-ti cer ceva…
-Sa-mi ceri? Ce sa-mi ceri? se scutura deodataAstra de rugamintea inca nerostita a mosului, asa cum te scuturi dinaintea unei albine nedorite. Nu vezi ca n-am nimic la mine?! Doar cateva flori de gheata…
-Nu vreau mancare, desi n-am mancat cam de mult, surase mosul privind in sus la cerul ce se-nsenina vazand cu ochii. Vad ca se-nsenineaza. Inseamna ca se lasa ger cumplit…
-Si? Cum pot sa-mpiedic eu gerul?
-Ce-i drept, de-mpiedicat nu poti sa-l impiedici sa-si faca mendrele, zambi mosul. E vremea lui. Si firea trebuie sa i se supuna. Dar daca-ai vrea…
-Ce sa vreau? intreba rastit Astra.
-Sa ma iei cu tine…
-Unde?!
-Nu, nu sus in cer, o linisti batranul. Du-ma, rogu-te, pe Obrazul de vara al Pamantului, ii spuse mosul. Pe-aici m-am ratacit umbland dup-un copil pierdut… Puterile ma lasa… Nu cred ca mai ajung dincolo de hotarul Obrazului de iarna.
-Un copil pierdut?! In pustietatea si-n vifornita asta? ciuli urechile Astra.
-De pierdut s-a pierdut pe Obrazul de vara al Pamantului, intr-un iarmaroc… plin de oameni.
Parintii l-au cautat pana au obosit si-acuma plang de dorul lui. Vazandu-i cat sunt de amarati, m-am gandit sa ii ajut…
-Dumneata?! Sa-i ajuti? spuse Astra cu un fel de dojana in glas, Esti atat de firav… incat-si deodata, cam nitam-nisam, Astra pufni in ras- esti atata de firav ca-mi vine sa te botez…Mosul Firavior… Te superi? mai zise ea alintandu-se un pic. Stia ca-i sade bine sa se alinte…
-Nu,spuse mosul zambind si el usor.De ce m-as supara? Suna chiar frumos: MOSUL FIRAVIOR! Imi place. Dar sa nu pierdem vremea. Ajuta-ma sa gasesc copilul ratacit. Esti tanara- caci stele nu imbatranesc niciodata. Si ai putere. Ia-ma rogu-te, cu tine! Ai si vederea buna. Eu, cu zapada asta de pe gene, nu mai vad nimic. Trebuie sa ajung pe o insula…
-Pe o insula?! se mira Astra.
-Da, se spune ca in Tara Verii exista o insula pe care copii pierduti sau singuri- adica orfani sau parasiti- traiesc in pace vegheati de zane buna. Acolo as vrea s-ajung. Sa ma incredintez ca baietelul este pe insula… Si sa-l aduc acasa la parintii lui. Ce zici? Ma iei cu tine? Simt ca puterile ma lasa… Sunt, intr-adevar, firav…
-Pai…cu tine ma impovarez… N-am sa mai pot zbura deasupra zapezii! Regret, dar trebuie sa te descurci si singur! i-o reteza Astra. neatenta, ca de obicei, la pasurile celorlalti. Adio!
-Adio! ingaima mosul, luat pe neastesptate. Apoi se destrama ca un nor de zapada, luat de vant.
Numai ca Astra nu intoarese capul, asa ca nu baga de seama nimic din cele intamplate.
Mai culese cateva flori de gheata, apoi, cat ai clipi, ajunse la hotarul unde se sfarsea Obrazul de iarna al Pamantului. Viscolul plecase la casa lui. Gerul se chircise pe-o piatra de hotar. Gheata se topea vazand cu ochii, prefacandu-se in paraie si deodata, sub privirea lucioasa a Astrei, imparatia Obrazului de vara de arata, glorioasa. Era cald si bine pa Pamant, aerul mirosea a iasomie, a liliac, a trandafiri… Pasarile ciripeau voiaose, izvoarele sclipeau chemand animalele pe la adapatori…
Steaua se opri intr-o poiana. Iarba deasa avea un parfum dulce-amarui. Astra se apuca sa adune, la iuteala, flori salbatice, potrivindu-le cum dorise Luna, in buchetele mici, alaturi de florile de gheata care, fiind flori-de-poveste, ramasera netopite…
Si, deodata, amintirea Mosului Firavior pierdut in viscol o coplesi pe Astra. In inima ei de stea se ivi un sentiment ciudat. Era ca muscatura unui sarpe mic, neveninos, care nu ucide, dar care-si face cuib din durere si nu mai leaca din inima niciodata. Si astfel- sub vraja urzita-anume a Lunii- Astra cunoscu ce va sa zica Remuscarea. Cu gandul la bietul batranel albit de viscol, la copilul pierdut intr-un iarmaroc, pe Astra o bufni plansul. Lacrimile ei, boabe stravezii, se prefacura in lacramioare-flori, un fel de clopotei aninati de cate-un fir de iarba. Aveau un parfum ametitor.
Steaua ramase o clipa inmarmurita, vazand ca plasul ei se preface-n clopotei albi si foarte parfumati. Apoi, cu cosul doldora de flori, porni spre casa…
Ajunsa la palat, Astra se napusti in odaia de culcare a Lunii. Luna tocmai isi impletea cozi… Desi chiar ea ticluise toata patania- patania inca nus e ispravise- Luna ii porunci Astrei sa i-o povesteasca de-a-fir-a-par. Dar cand- dupa ce desarta florile din cos- Steaua ii spuse mamei ei ca vrea sa plece iar la drum, in cautarea Mosului Firavior si a insulei copiilor pieduti, Luna-Vrajitoare o opri:
-Nu, n-ai sa pleci. Nu are nici un rost sa il mai cauti.
-Cum? Sa-l las sa piara?
-Poate c-a si pierit, spuse, ca pe o sentinta, Luna.
-Si daca mai asteapta? Daca a presimtit ca o sa-mi para rau? Lasa-ma sa-l caut, mama!…
-Am sa te las… Dar nu acum. Ar fi prea simplu. N-ai invata nimic din cele intamplate! Va trebui s-astepti- caindu-te intr-una. S-astepti o noapte anume. Abia atunci vei porni inspre Pamant cautandu-l fara incetare pe Mosul Firavior. Il vei cauta pretutindeni, fara zabava, fara odihna, intr-o noapte in care brazii vor cobora in case si se vor umple de beteala si vor purta in crestet stelute albe. Il vei cauta-intrand pe horn sau pe sub usa- prin case sarace si prin colibe. Il vei cauta in varf de munte, printre brazii viscoliti ori prin campiile albe, cu satele afundate in zapada… Il vei cauta si in tarile in care iarna infloresc migdalii si se coc portocale…
Astra o asculta inmarmurita. Luna-Vrajitoare vorbea pe un ton aspru, dar Astra nu prea deloc speriata de asprimea tonului ei.
-…Si crezi c-o sa-l gasesc? intreba ea dupa un ragaz de liniste.
-Nu stiu, mai spuse Luna, dand usor, a indoiala, din cap. Dar trebuie sa incerci. De fiecare data. In fiecare an, intr-o ANUME noapte de iarna, tu vei porni inspre Pamant…
-Si cautarea asta…cat o sa dureze, intreba, cu glasul imputinat abia acum de o spaima mica, Astra.
-Nu stiu. Poate ca va dura o vesnicie. Poate ca va dura cat Pamantul… Oricum, numai asa te vindeci de parerea de rau: incercand intruna si intruna sa repari cei ai gresit… Si acuma du-te la culcare! Cred c-ai obosit de atatea intamplari.
Astra porni spre iatacul ei cu pasi sovaitori.
-Era sa uit, striga in urma ei Luna.
De parca s-ar fi asteptat sa fie chemata inapoi, Astra se-ntoarse de la usa, facadn cu bucurie cativa pasi.
-Te-ai razgandit? sopti ea cu speranta. Pot sa plec chiar acum?
-Nu, nu m-am razgandit, spuse la fel de aspra. Luna, desi in privirea ei se strecurase-ca falfaitul unor aripi mici trecand prin dreptul ferestrei- o duiosie noua. Nu. Ramane asa cum am hotarat. Nu vei cobori pe Pamant decat odata pe an. Intr-o ANUME noapte de decembrie. Cand peste tot vor rasuna colinde, iar copiii vor umbla din casa in casa, tinand in mana o stea care va semana cu tine, o stea de hartie colorata, lucioasa, cu raze desenate… Si vor canta un cantec despre o stea care umbla pe Pamant… << Steaua sus rasare!>>…
-Bine, dar eu nu stiu cantecul asta. bolborosi Astra, de parca ar fi marturisit o greseala.
-O sa-l auzi atunci! Si-o sa-l inveti pe loc. Pentru totdeauna.
Luna tacu. Steaua cea mare dadu sa plece.
-Era sa uit, mai spuse Luna, reinnodand firul vorbelor. Da, da… Era sa uit ceva important: in noaptea aceea, pentru cateva ceasuri de taina, tu, fiica mea, iti vei pierde infatisarea.
Pe chipul Astrei spaima incremeni ca o masca de gheata.
-Nu, nu te teme, zambi Luna putin zeflemitoare. Nu te voi preface in sarpe-Stiu ca nu-ti plac serpii. In noaptea aceea, pentru cateva ceasuri de taina, vei lua infatisarea Mosului Firavior- cel pe care atata l-ai dispretuit. Vei semana cu el, dar nu aidoma, Vei avea- ca si el- plete albe, bogate, chiar buclate pe la varfuri, Si sprancene dese, rasucite-n sus, ca si genele… Tot albe…
Ca din intamplare, Astra privi in oglinda Lunii.
Si-n oglinda impresurata ca de un fum, un fum care tocmai se risipea, ea zari cum se alcatuieste, urmarind punct cu punct, descrierea Lunii-Vrajitoare, chipul unui mos aidoma cu Mosul Firavior. Apoi, desigur, sub indemnul nevazut la Lunii, oglinda isi lati apele si cuprinse intre ramele ei de sidef intreaga infatisare a Mosului. Incat Astra baga de seama ca mosul din oglinda purta vesmant bogat,de lana groasa, tivit cu blana subtire, alba, ca de matase…
-Ai vazut? Luna o privea drept in ochi pe fiica ei. Poarta vesmant rosu. Rosul e culoarea sangelui. Rosul e culoarea bucuriei.
Intr-adevar, mosul din oglinda Lunii era acum pe deplin alcatuit: parea frate geaman, dar de sarbatoare al Mosului Firavior.
Mama sifiica taceau, cuprinse de acea liniste alba, deplina, care, de fiecare data, insoteste nasterea unui personaj de legenda.
Apoi linistea alba se sparse, cum se sparg apele nemiscate ale unui lac adanc, cadn peste oglinda lui incremenita trece in zbor o pasare speriata…
Fosnind din rochii lungi, mama si fiica, ostenite dupa o noapte cu vise tulburi, pornira la culcare cu gandul la Mosul din oglinda…
Desi il auzea pentru intaia data, Astra stiu ca acesta-i semnul. Fara sa mai astepte, ca alta data, o vorba de indemn din parte mamei ei, Steaua se duse in odaia cu oglinda ce-avea rame ca de fum. Si…-sub privirile Lunii care poate- dinadins isi facuse drum pe acolo- desprinse chipul Mosului din apele oglinzii si-l imbraca asa cum se imbraca un vesmant putin cam gros…
Avand infatisarea Mosului din oglinda si purtand in spinare tolba lui plina cu bucurii mari si bucurii mici, Astra zbura spre Pamant…
Dar nici Luna nu banui- si nici Steaua cea mare- ca astfel pornea in lume Povestea lui Mos Craciun– povestea povestilor cu care incepe si se sfarseste Copilaria…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s