II. Mosul din oglinda de Silvia Kerim

” … Astfel, aproape fara sa-si dea seama, stelele, indemnate de Luna-Vrajitoare, alcatuisera pe toata-ntinderea cerului o carare noua, alba, un drum presarat cu praf de stele. El poate fi zarit mai ales in noptile de vara. Oamenii i-au zis Calea Laptelui sau Drumul Robilor.
Stelele- cele noua sute noua zeci si noua- aveau inima buna. Invatasera de la mama lor, Luna-Vrajitoare ca inima buna te ajuta sa traiesti mai frumos. Dar steaua cea mare, Astra, nu dadea prea mare pret pe-aceasta invatatura…
Nici in noaptea in care Copacelul, ce avea sa devina Liliac, striga dupa ajutor, vrand sa salveze o pasare ranita, nici in noaptea aceea Astra nu catadicsise sa plece urechea la glasul deznadejdii. Si nici cand pasarea isi luase zborul, insanatosita, iar copacelul, in urma vrajilor urzite de Luna-Vrajitoare, se transformase in liliac, imbalsamand natura cu parfumul florilor lui ciorchine, nici atunci Astra nu tresarise de bucurie, darmite sa aplaude si sa topaie de fericire precum facusera suratele ei, cele noua sute nouazeci si noua de stele…
Incercase ea, Luna-Vrajitoare! In atatea si atatea seri incercase se le explice fetelor ei, si mai ales Astrei- ca o frumusete ca nus e vede decat pe sine sfarseste prin a se usca precum un copac pe care ploaia si pasarile il ocolesc…
Deodata, impinsa parca de o porunca tainica, Luna se smulse din hatisul de ganduri, arunca pe masa lucrul de mana si, privind cu inteles oglinda mare, cu rama de sidef, o striga pe Astra.
Culcata pe salteaua ei de puf, Astra visa, tocmai atunci, un brad- cand nins, cand verde… oricum, cu stea in frunte. Un brad cum nu se mai vazuse pana atunci, cu crengi stralucitoare, doldora de jucarii…
Asa ca sosi in fata mamei ei putin cam naucita. Luna-Vrajitoare ii porunci sa coboare la iuteala pe Pamant si sa-i culeaga flori salbatice, pe care apoi sa le aseze in glastre de cristal, prin dormitoare si pe masa lunga din sufragerie. Luna ii mai spuse c-ar vrea sa le picteze- stiut fiind ca Luna este mare amatoare de pictura in dupa-amiezile tarzii cand somnul ii fuge departe…
Ca de-obicei, Astra se bosumfla! n-avea nici un chef sa coboare pe Pamant. Si-apoi, drumul spre poienile cu flori salbatice era ocolit. Steaua trebuia sa treaca mai intai prin mari si tari in care domnea iarna- pentru ca, dupa cum se stie, Pamantul are doi obraji: unul pe care infloreste Vara si altul pe care viscoleste Iarna… Steaua nu se temea de frig, de frig se tem doar oamenii, si animalele, si pomii, si florile, si iarba. Si fluturii. Si nici de drum lung nu se temea Astra, pentru ca stelele, ca si zanele, nu obosesc niciodata. Si asta din pricina pantofilor fermecati pe care-i poarta neintrerupt. Si pentru ca au aripi nevazute- ca si ingerii…
Numai ca Astra ar fi preferat sa ramana la palat, ca sa-si reia visul nelamurit, cu bradul nins…
Dar Luna nu vru s-o lase in pace. Stia ea ce stia. Vraja se alcatuia incet in mintea ei de vrajitoare… Asa ca-i porunci sa porneasca pe Pamant fara alte mofturi. BA chiar, apucand-o usurel de brat, Luna o impinse inspre usa.
In prag ii dadu un cosulet anume pentru flori.
– Era sa uit, mai spuse Luna, sa-mi aduci, pentru pictat, si cateva flori de gheata. Ca tot treci prin Iarna.
Vazand ca n-are incotro, Astra porni spre tarile cu viscol.”…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s