Entry for March 27, 2008

Iata ce am mai facut eu intre timp… am scris cronici peste cronici si am facut interviuri peste interviuri… am avut bucurii multe dar si nelipsitele dezamagiri…

Cinci femei de tranzitie

In spatele fiecarui zambet se ascunde o lacrima. Viata noastra a tuturor confirma lucrul acesta. Incercam in fiecare zi sa ne mascam angoasele, sa fim puternice in fata valurilor vietii, sa ne amagim singure ca suntem fericite poate pentru ca sa imprastiem macar in jurul nostru bucurie si lumina. Cineva mi-a spus odata un lucru important, un fel de reteta a fericirii, indiferent de ceea ce ti se intampla.”De mult mi s-a parut ca bucuria e mai rara, mai dificila si mai frumoasa decat tristetea. Si cand am facut aceasta descoperire, cea mai importanta fara indoiala din cate se pot face in timpul acestei vieti, bucuria a devenit pentru mine, nu numai o nevoie fireasca ci o obligatie morala. Mi s-a parut ca cel mai bun si mai sigur mijloc de a raspandi in jurul tau fericirea, e de a da tu insati imaginea ei. Si m-am bucurat sa fiu fericita.”

Comedia “Cinci femei de tranzitie” ilustreaza simplu si profund conditia umana in aceasta lume in care doar valorile materiale mai conteaza, in aceasta lume in care avem doar iluzia ca existam cu adevarat, ca ne luptam pentru ceva, in aceasta lume care in ciuda incercarilor noastre de a fi fericite, ne demonstreaza de fiecare data contrariul. Conflictul dintre generatii e doar o aparenta a lumii acesteia in care toti ne agitam parca inutil. In conversatia acestor femei lucrurile par banale, glumele mascheza defapt drame iar problemele ascunse undeva in adancul sufletului fiecareia dintre ele, ies pana la final la iveala si chiar daca nu-si gasesc rezolvarea, ele sunt macar comunicate. Indiferent de varsta viata loveste atunci cand te astepti mai putin si demonteaza teoriile luminoase, aflate de la cei care au incercat sa te educe intr-un fel sau altul. Atunci cand teoria se intalneste cu practica, atunci cand cartea se confrunta cu viata valorile cele mai puternice par a se darama intr-o clipa.

Totusi toate explicatiile pe care aceste femei incearca sa le gaseasca pentru ceea ce nu e bun in lume, sunt doar pretexte, doar aparente surse de salvare. Singura modalitate de a trece mai frumos prin viata e totusi aceea de a zambi in fata incercarilor vietii, chiar si daca ramai singur. Replica cea mai semnificativa a intregii piese, este cred cea din final, in care, personajul Rodica, gazda care a organizat acea intalnire intre prietene spune: “Ca la moara ne macina viata. Nu iarta pe nimeni.”

“Cinci femei de tranzitie” este o piesa scrisa, regizata si jucata de catre Rodica Popescu Bitanescu, o imagine luminoasa, vesela si debordand de energie a scenei romanesti, dar care iata, ascunde dincolo de aceasta bucurie un zbucium interior care reflecta atat de realist momentele prin care trece omenirea acum. Alaturi de Rodica Popescu Bitanescu, vorbesc despre viata in fata publicului si impreuna cu el, actritele Aimee Iacobescu,Magdalena Cernat, Vivian Alivizache si Tania Popa. Decorul piesei este asigurat catre Ioan Diana iar costumele de catre Zina Dumitrescu.

Un text care ascunde printre randuri, printre zambete imaginea unei omeniri insingurate din ce in ce mai mult, care alearga intr-o goana nebuna spre nicaieri, care uita sa priveasca in jurul ei si sa observe adevaratele valori ale lumii in care traim. O montare in care pe scena apar oameni simpli, in care ne regasim pe noi insine, o profesoara, o tanara, o femeie de afaceri, o bibliotecara, o montare care chiar daca te face zambesti, iti rascoleste sufletul si constiinta, Aceasta piesa obliga publicul sa-si puna intrebari esentiale si sa gaseasca poate, raspunsuri?

Si, totusi putem sa zambim. De ce nu?

Si cu violoncelul ce facem?

Ploua torential. O ploaie care nu se mai opreste, o atmosfera bacoviana in care apa ameninta sa inunde omenirea aceasta din ce in ce mai insingurata. Oamenii nu se opresc totusi din goana lor zilnica spre nicaieri nici datorita ploii, nici pentru a asculta acordurile unui violoncel manuit parca de un supraom. Violoncelul canta fara incetare acompaniat parca de ploaia aceasta aducatoare de melancolii. Cei cativa oameni care s-au intalnit intamplator in aceeasi incapere cu violoncelul, par a fi desensibilizati. Chiar daca incearca sa inteleaga si sa simta muzica, nu reusesc. Ei sunt cei care ne insotesc pe parcursul piesei de la linistea inceputului la vacarmul final in care toti isi pierd rabdarea incercand sa opreasca printr-un zgomot mult mai puternic cantecul acelui violoncel. Reusesc in final sa-l goneasca pe cel care dadea viata violoncelului dar raman cu instrumentul. Singura care pare ca e mai aproape de fiorul muzicii e doar Doamna cu voal, fara identitate ca si celelalte personaje ale piesei, care la final ramane cu violoncelul in brate intr-o incremenire ciudata si cu o intrebare obsesiva pe buze, pe care doar publicul o aude si ingerii poate…: Si cu violoncelul ce facem? Acesta e laitmotivul piesei, aceasta e intrebarea care ramane in mintea publicului dupa spectacol.

In regia lui Octavian Jighirgiu, scenografia lui Gelu Rasca avand in distributie pe Alexandru Spatarelu, Irina Scutariu, Vlad Volf, Ionut Dumitru si Adrian Marele, piesa Si cu violoncelul ce facem? aduce in fata publicului problema desensibilizarii omului contemporan, a insingurarii si a imposibilitatii de a se inalta din aceasta contemporaneitate din ce in ce mai agasanta cu nimicurile ei materiale. Chiar regizorul afirma: “In piesa este vorba despre mine, despre tine, despre ei, despre oricine. Personajele prinse in vidul propriei existente au cate ceva din fiecare dintre noi. Barbatul cu violoncelul, Doamna cu voal, Barbatul cu ziarul si Batranul cu baston reprezinta, de fapt, umanitatea la o scara redusa. Evident ca daca v-as spune ca acest spectacol este un manifest impotriva letargiei spiritului probabil ati stramba din nas. De aceea va las sa descoperiti singuri ce este acest joc de-a existenta cu marionette depersonalizate.”

Poate ca piesa e un semnal de alarma. Publicul poate gasi solutii pentru aceasta tendinta de modificare a perceptiei asupra artei , raspunzand la intrebarea din final Si cu violoncelul ce facem? sub pretextul unui concurs veridic de altfel. O intrebare la care reusesti sa gasesti greu un raspuns, insa dupa cum si regizorul afirma solutia se afla in fiecare dintre noi, pentru ca la urma urmei si noi facem parte din aceasta omenire care e pe cale sa se transforme intr-o masinarie desensibilizata, daca va continua sa mearga pe acest drum al civilizatiei inlaturand treptat orice forma de cultura sau posibilitate de inaltare spirituala.

Arta e un taram sacru in care, se pare, doar initiatii au sansa sa fie fericiti, ceilalti se sufoca datorita propriei limitari. Citatul prezent pe afisul spectacolului explica exact faptul ca nu oricine are acces la acea inaltare prin arta:” Si Domnul a zis lui Moise:Coboara-te si porunceste poporului sa nu dea buzna spre Domnul, ca sa priveasca, pentru ca nu cumva sa piara un mare numar dintre ei.”

O montare dificil de vizionat, datorita absurdului care o domina dar care determina publicul sa formuleze intrebari esentiale si poate chiar sa raspunda. Finalul te face sa crezi ca arta aceasta apartine doar unei lumi superioare a ingerilor, si acest lucru datorita unei idei regizorale de exceptie in care pe acordurile unei muzici divine parca, ploaia inunda peretii acelei incaperi, in care doar un alt supraom canta la vioara de aceasta data si Doamna cu voal ramane in aceeasi incremenire ,cu aceeasi intrebare obsesiva pe buze Si cu violoncelul ce facem? Celelalte doua personaje sunt intr-o incremenire din care se pare nici cea mai ingereasca muzica nu-i mai poate trezi. Lumini tainice, aburi, o ploaie purificatoare parca, doamna incremenita cu un violoncel in brate si o muzica ingereasca. Acesta e finalul piesei, final care poate fi un raspuns la acea obsesiva intrebare sau dimpotriva poate adanci misterul intregului conflict al piesei, conflict intre sacru si profan la urma urmei.

O noapte furtunoasa

Mai poate fi pusă în scenă altfel decât până acum o piesă de I. L. Caragiale? Acesta a fost primul gând care mi-a venit în minte în momentul în care am vazut afişul spectacolului în oraş. M-am întrebat apoi de ce atâtea nume mari ale scenei româneşti într-un singur spectacol? Sub bagheta regizorală a lui Gelu Colceag, scenografia Imeldei Manu piesa O noapte furtunoasă de I L Caragiale, a fost adusă în faţa publicului de către Maia Morgenstern, Medeea Marinescu, Doru Ana, Mircea Rusu, Ioan Gyuri Pascu, George Ivaşcu şi Ioana Calotă. La asemenea nume mari, publicul a venit în număr foarte mare dar şi cu aşteptări pe măsură.

Probabil celor mai tineri sau celor mai deschişi în interpretările lui Caragiale montarea li s-a părut reuşită.Totuşi cei mai în vârstă sau cei care păstrează viziunea clasică asupra pieselor lui Caragiale au considerat montarea, în cel mai fericit caz o parodie.

M-am întrebat referitor la cea care era cap de afiş, Maia Morgenstern, dacă va aduce cu sine pe scenă doar un personaj comic, sau dacă îi va oferi o latură mai accentuat profundă. Şi acest lucru datorită rolurilor domniei sale deja consacrate din dramă.

M-am gândit că atâtea nume mari în frunte cu Maia Morgenstern vor reuşi să transmită mesajul caragialian în tuşe mult mai mult profunde decât până acum. Credeam că regula de bază a comediei şi anume aceea că în spatele fiecărui zâmbet se ascunde o lacrimă, o dramă mai mare sau mai mică va fi păstrată şi în această montare. Din păcate în spatele unui zâmbet deformat nu s-a mai ascuns nimic. Totul a fost atât de explicit încât mă întrebam dacă mai sunt la o piesă de Caragiale sau la o comedie pe care o văd atât de des pe stradă sau la televizor. Avea oare nevoie publicul de asemenea decodificări ridicole de mesaj caragialian pentru a-l putea recepta? Acest lucru a fost în mintea autorului când a scris piesa? A fost Caragiale doar un simplu cronicar de scandal al vremii sale care a consemnat cu sârg toată urâţenia lumii, spre deliciul unui public care după asemenea premise ştie doar să râdă la orice caraghioşenie?

Cu siguranţă că nu.

Caragiale rămâne contemporanul nostru, aşa cum e el, nemodificat, neadaptat zilelor noastre.

Caragiale a rezistat timpului tocmai datorită faptului că a fost receptat la fel de-a lungul vremii şi nu pentru că şi-a găsit similitudini în lumea reală. Comicul lui Caragiale nu e doar unul de situaţie, e şi unul de caractere, de nume, de limbaj. Mesajul lui Caragiale nu e explicit pentru că dacă ar fi , acea discrepanţă dintre aparenţă şi esenţă atât de discutată n-ar mai exista. Personajele lui n-ar mai fi acele fiinţe de hârtie ar fi contemporani cu noi, i-am cunoaşte şi nu ne ar mai interesa.

De ce trebuie să coborâm ştacheta şi să mergem către vulgul publicului? De ce trebuie să ne adaptăm lumii în care trăim până şi când vorbim de Caragiale?

Ţara Miticilor, aşa cum frumos numeşte Ioana Pârvulescu lumea în care trăiesc personajele lui Caragiale, nu e România contemporană autorului, nu e nici România zilelor noastre. E după cum tot Ioana Pârvulescu afirmă o Românie teatru , o Românie grădină Iunion căreia domnul Caragiale îi e şi director şi sufleor.”

O piesă de la care am plecat doar cu multe întrebări triste. E poate un semnal de alarmă tras inconştient de către cei care au urcat pe scenă. Un strigăt că teatrul începe să se clatine şi să alunece pe o stradă inclinată ca cea din piesa lui Vişniec, în care autorul Becket, personajul său Godot dar şi clădirea teatrului încep să alunece spre neant din lipsa interesului pentru această artă în care după cum spuneam şi altă dată trebuie doar să ştii să oferi sentimente şi nu doar să mimezi situaţii comice.

Spectacolul lumii a urcat pe scenă. Spectacolul scenic s-a deformat. Ţara Miticilor a devenit Ţara Oamenilor Caricaturali care-şi strigă în gura mare defectele.

Oare am ajuns atât de jos încât să nu mai putem oferi publicului doar chei din care el să aleagă şi să descifreze singur mesajul, bun sau rău? Suntem atât de disperaţi că adevărata artă nu mai e înţeleasă încât să o convertim în falsă artă?

Responsabilitatea de a fi un student bun…

Motto:

”O om, ce mari răspunderi ai,/De tot ce faci pe lume,/ De tot ce spui în scris sau grai,/ De pilda ce la alţii dai,/ Căci ea mereu spre iad sau rai,/ Pe mulţi o să-i îndrume,/[…] /Deci nu uita, fii credincios,/Cu grijă şi cu teamă, /Să laşi în inimi luminos, / Un semn, un gând, un drum frumos,/Căci pentru toate, neîndoios,/Odată vei da seamă.”(Sfântul Ioan Hozevitul)

Vremurile pe care le trăim astăzi sunt din ce in ce mai paradoxale. Ni se pare uneori că toate lucrurile pe care acum câţiva ani le consideram normale acum sunt anormale. Totul pare să se reducă la valori materiale iar când cineva încearcă să vorbească despre ceva spiritual pare depăşit, demodat sau poate prea visător pentru lumea în care trăim. În acest context mă întreb dacă a fi student mai înseamnă ceva? Şi mai ales dacă mai există termenul de “student bun”?

Dacă am ramane în aceeaşi sferă pesimistă am spune că a fi student şi bun pe deasupra, nu mai semnificş mare lucru. Însă, noi suntem aici pentru a demonstra că mai există şi studenţi în adevăratul sens al cuvântului, tineri care încearcă sa-şi contureze un drum lin şi luminos pe harta vieţii.

Ce înseamnă “a fi un student bun”? Cred că majoritatea pun semnul egal între “a fi un student bun” şi a avea numai note de zece. Însă “a fi un student bun” presupune mai mult decât atât, nu se reduce doar la obţinerea unor note maxime. Fiecare etapă a vieţii are farmecul ei şi implicit anumite răspunderi pe care dacă le luăm în serios, avansăm pe treptele evoluţiei, spirituale, fireşte.

Citatul de la care am pornit scurta mea argumentaţie, este cred reprezentativ pentru acest titlu onorific aproape prin sonoritate, şi anume de “student bun”. Totuşi oricât de onorific ar suna acest titlu e unul care însumează un întreg şir de evenimente prin care trebuie să trecem pentru a ajunge să-l merităm. Chiar dacă tot acest drum al studiilor e considerat de unii pe bună dreptate poate un drum “prăfuit”, cu “autori mâncaţi de molii” în care e cu neputinţă să găseşti “urma frumuseţii şi îndemnurile vieţii” tocmai parcurgerea acestor etape ajută la înţelegerea misterelor lumii înconjurătoare şi a problemelor pe care viaţa ni le va aşeza în cale la un moment dat. Cred într-o succesiune a evenimentelor vieţii prin care un copil, un tânăr, se formează şi-şi găseşte făgaşul potrivit, pentru ca apoi să devină OM îndeplinindu-şi până la sfârşitul vieţii acea menire pe Pământ despre care vorbeşte şi Sf.Ioan Hozevitul.

“Deci nu uita, fii credincios,/ Cu grijă şi cu teamă,/ Să laşi în inimi luminos, /Un semn, un gând, un drum frumos,” este îndemnul pe care Sf.Ioan Hozevitul îl face tuturor, este modalitatea prin care putem trece util prin viaţă, lăsând ceva în urma noastră, contribuind la construirea fericirii universale prin împrăştierea luminii în jurul nostru. Şi dacă notele maxime se obţin mai greu sau mai uşor, ne rămâne doar să luptăm pentru a nu pierde amplitudinea clipei. Să ne uităm în jur şi să ne bucurăm că existăm, să găsim în ceilalţi lumina aceea, uneori ascunsă bine, dar existentă, să demostrăm prin tot ceea ce facem că suntem coroana creaţiei lui Dumnezeu şi nu reversul ei.

Şi toate acestea pentru clipa prezentă şi cea viitoare, pentru că nimic nu e mai înălţător decât a dărui lumina dar şi de a o primi uneori înmiit în schimb, atunci când poate ai cea mai mare nevoie de ea. Şi toate acestea pentru a schimba lumea sau mai bine zis pentru ca lumea aceasta să nu devină o maşinărie desensibilizată sub influenţa acestei civilizaţii care tinde să înlăture orice formă de cultură sau posibilitate de înălţare spirituală.

A fi un student bun înseamnă a avea capacitatea de a fi un purtător al luminii peste timp. Tot de la dascălii mei am învăţat lucrul acesta. Unul dintre ei spunea la un moment dat: “De mult mi s-a părut că bucuria e mai rară, mai dificilă şi mai frumoasă decât tristeţea. Şi când am făcut această descoperire, cea mai importantă fară îndoială din câte se pot face în timpul acestei vieţi,bucuria a devenit pentru mine, nu numai o nevoie firească, ci o obligaţie morală.Mi s-a părut că cel mai bun şi mai sigur mijloc de a răspândi în jurul tău fericirea, e de a da tu însăţi imaginea ei. Şi m-am bucurat să fiu fericita.”

Să încercăm să facem lucrul acesta şi poate că vom dărâma ipoteza lansată de mine la început, cum că lumea începe să-şi piardă din normalitate odată cu trecerea anilor.

Interviu Mioara Velicu-Spectacol Pana la lacrimi mi-e draga viata

E.R.: In primul rand felicitari pentru spectacolul din seara aceasta. De unde bucuria aceasta de a transmite atata dor?

M.V.: Buna seara. Eu am fost invitata de Paul –Fuego, ca o supriza in spectacolul lui care este minunat, si el stiind ca eu cant si muzica usoara, o fac pentru sufletul meu asa, nu ca m-as lansa in muzica usoara, dar imi place foarte mult. Si pentru ca a fost valul asta de muzica mai neromaneasca, am zis ca de ce sa nu cantam cei care putem cantecele frumoase care le-au dus inaintasii nostri si care au fost slagare. Si am indraznit sa imprim melodia Ploaia si noi a Doinei Badea, si daca am reusit ma bucur din suflet, asta se vede dupa aplauzele spectatorilor. Eu sunt onorata sa fiu in acest spectacol si Paul este un baiat foarte bun, ca altul nu s-ar fi gandit, a zis ca sa fie o supriza si intr-adevar daca a fost eu ma bucur din suflet. Eu tin foarte mult la radio iasi pentru ca totdeauna m-a lansat si totdeauna cantecele noastre romanesti si autentice au fost transmise pe postul radio iasi si ei niciodata n au transmis muzica comerciala deci au tinut la traditie si la tot ce-i frumos ce-I autentic. Si ma bucur din suflet. Ma bucur in primul rand ca sunt moldoveanca si stiti cum se spune, asa cum spunea domnul director, ca de la dumnealui stiu, al televiziunii domnul Arhire, spunea ca Banatu-I fruntea, Ardelu-i mintea, insa Moldova-I sufletul si inima.

E.R. :Credeti ca spectacolul din seara aceasta este un fel de manifest inpotriva uitarii? A uitarii trecutului, a uitarii folclorului a uitarii in general?

M.V.: Spectacolul aduce in amintirea publicului si vrea sa-l cheme in sala de spectacol sa vina pentru ca ati vazut cat e de frumos de la inceput pana la sfarsit. El a facut regia si cred ca asa ar trebui sa faca foarte multi artisti ca sa se-ntoarca publicul nostrum drag la tot ce-I frumos si la tot ce-I adevarat si romanesc.

Interviu Paul Surugiu-Fuego

E.R.: Este spectacolul din seara aceasta un manifest impotriva uitarii?

P.S.: Offf…Doamne. Stii ca… uitarea asta, daca ar exista o pastila impotriva uitarii am fi niste norocosi. Cred ca nu putem sa uitam nimic, indiferent cat de tineri sau de varstnici am fi. Important este faptul ca acest spectacol ne aduce aminte de sat, de codru, de padure si de vatra de acasa. Important este ca oamenii s-au simtit bine,ca si-au adus aminte de cei dragi, privind acest spectacol, si cred ca este un manifest impotriva uitarii.

E.R.: Iti trebuie curaj sa abodezi un asemenea spectacol de amploare, cu muzica, literature decoruri complicate?

P.S.: Bine. Se stie eu sunt un mare patriot. Incerc sa pastrez acest pamant romanesc chiar daca unii il vand la straini.Incerc sa fiu un bun roman si cred ca acest spectacol este un indemn pentru publicul iesean de a nu-si uita locurile in care a copilarit. Publicul iesean sper sa ramana asa cum este si cum a fost intotdeauna, pentru ca aici s-a scris istoria, pentru ca aici Eminescu si Ion, asa cum spuneam in cantec, s-au intalnit pe aceeasi creanga.

E.R.: Imi puteti vorbi despre cei care v-au sprijinit in realizarea acestui spectacol?

P.S.: Da. Sunt foarte multe persoane care m-au sprijinit in realizarea acestui spectacol. Ati vazut-o pe Mioara Velicu care a fost invitata speciala. Ea a cantat muzica usoara nu muzica populara cum face de fiecare data.A fost doamna Carmen Aldea Vlad, textiera mea poeta care-mi scrie toate versurile pentru toate materialele si albumele mele, taragotistul Mihai Maris, dar si orchestra mea si band ul meu, copii deosebiti care incearca sa supravietuiasca alaturi de mine. Impresarul Ioan Munteanu, prin agentia dumnealui, este un impresar de la Iasi care are peste 45 de ani de activitate a reusit sa faca promovare pentru acest spectacol sis a putem sa jucam cate 2 spectacole in fiecare oras de la 17 si de la 19 seara. Eu ma simt un om implinit si un om fericit ca lumea vine in sala se spectacol.

E.R.: A fost un moment emotionant acela in care ati evocat marii actori marii artisti care nu mai sunt. Credeti ca trebuie sa facem tot timpul lucrul acesta, si chiar artistii sa nu I uite pe cei care au fost inaintea lor pe scena?

P.S.: Da. Ei au scris istoria artei si ei au facut ca noi astazi sa traim prin muzica lor sau prin repertoriile pe care le-au abordat. Cred ca marii nostril artisti nu au cum sa fie uitati sin u vor muri niciodata chiar daca ei s au stins din viata foarte tineri sau foarte varstnici. Cred ca fiecare a adus o contributie la postamentul asta al Romaniei, si fiecare au pus o caramida la constructia acestei tari minutate.

E.R.: Un moment symbolic a fost sic el cu porumbelul. De unde ideea aceasta?

P.S.: Bine, eu terminand institutul de teatru iti dai seama ca am cautat ceea ce e mai important pentru spectacolul meu. Eu sunt regizorul spectacolului meu. Nu regizez altceva decat spectacolele mele. Dar imi place sa le fac in asa fel incat lumea cand iese din sala de spectacol sa fie tulburata total. Si cred ca acel moment cu porumbelul este un simbol al pacii, al dragostei, al puritatii, al pastrarii adevaratelor valori.

E.R.: Ati avut modele in viata?

P.S.: Da. Sunt foarte multi artisti pe care i-am iubit si-o sa-I iubesc in continuare. Sunt foarte multi si n-as vrea sa dau un nume acum pentru ca as uita pe cineva. Sunt in schimb persoane cu care-am colaborat frumos, asa cum a fost si proiectul cu doamna Irina Loghin, Mama si fiul, un proiect care a avut mare succes, dar care sa vedem daca va mai continua, pentru ca trebuie sa venim cu ceva foarte actual. Si chiar vorbeam cu doamna Irina Loghin san e gandim la un nou proiect dar trebuie gandit foarte bine pentru ca tot timpul trebuie sa sochezi publicul in sens pozitiv cu repetoriul tau.

E.R.: Credeti ca vor dainui aceste valori pe care atat de mult le cantati si le iubiti? Credeti ca publicul mai este deschis spre asa ceva?

P.S.: Publicul este deschis pentru ca s-a plictisit de fustite scurte si de cercei prin nas si prin urechi. S-a plictisit de o muzica de proasta calitate, de o proasta factura si de texte mediocre. Publicul s-a plictisit de urat de dizgratios, s-a plictisit de tot. Publicul vrea ceva sincer, nu vrea ceva complicat, nu vrea o chestie banala, publicul vrea ceva foarte simplu dar adevarat, pentru a putea ajunge la inima lui.

“Ex libris”

Povestea cărţilor…la Palatul Culturii

“Poate că într-un palat ca ăsta, cine ştie când, se vor fi întâmplat minuni, vor fi fost zâne şi prinţi care-au umblat pe scările astea, vor fi fost doamne şi domniţe, care inspiră la scrierea poveştilor.”(Silvia Kerim)

Astfel a conturat scriitoarea Silvia Kerim atmosfera de la Palatul Culturii, în dorinta de a atrage cât mai mulţi copii spre ea, spre “poveştile ei cu poveşti”, spre cărţile pe care tocmai le lansa la Iaşi,în cadrul Târgului naţional de carte Librex 2008,ediţia a XVI a.

Povestea Librex 2008, a fost una adevărată de data aceasta, din care n-a lipsit nici lumina, nici întunericul, nici binele, nici răul. Totuţi ca în orice poveste, la final binele învinge răul.Tind să cred că în ciuda câtorva inadvertenţe, Librex 2008 a fost un succes.

Palatul Culturii a găzduit 112 edituri şi 60 de lansări de carte. Fiecare editură a încercat sa-şi prezinte oferta cât mai elegant cu putinţă. Totuşi din lipsă de spaţiu sau din cauza numărului foarte mare de vizitatori,unele dintre edituri n-au reuşit sa-şi pună în valoare carţile,totul devenind, în aparenţă cel puţin, doar o încercare de caştig material şi nu o artă a literaturii, a imaginii, a esteticii la urma urmei.

“Poate că într-un palat ca ăsta, cine ştie când, se vor fi întâmplat minuni, vor fi fost zâne şi prinţi care-au umblat pe scările astea, vor fi fost doamne şi domnţe, care inspiră la scrierea poveştilor.”(Silvia Kerim)

De asemenea lansările de carte ce s-au desfăşurat în holul central al palatului au fost bruiate de muzica de la standuri şi de zgomotul paşilor celor care vizitau târgul. O banalizare a evenimentului în sine, sau o dorinţă exagerată ca publicul să participle la lansări? Orice ar fi fost, totuşi oamenii nu s-au oprit din plimbarea lor printre cărţi. Acest lucru fie pentru că nu erau interesaţi de lansări, fie pentru că nu întelegeau că acolo în holul central se petrecea un lucru serios.

Sperăm ca la cea de-a XVII a ediţie organizatorii ne vor surprinde în mod placut cu noi idei de imagine, de prezentare a cărţilor noi şi a scriitorilor care au încercat să împrăştie din lumina lor şi în lume.

Colecţia Cele şapte păcate de moarte şi Amintirea ca un parfum sunt doar două dintre lansările care s-au desfăşurat la Librex 2008

Cele şapte păcate de moarte

Colecţia Cele şapte păcate de moarte mi-a fost prezentată după lansare, de către directorul Editurii Tipomoldova, domnul Aurel Ştefanachi, care a declarat: “Readucem omul pe gânduri, să se înţeleagă la un moment dat că prin faptul că trece, el poate fi identificat în bine sau în rău cu toate aceste lucruri. Totul duce către o anumită cumpătare. Acest lucru nu e facut cu instrumente brutale ci, dimpotrivă cu instrumente de cultură, de sociologie, cu textul filozofic şi cu textul biblic. Cred că este o necesitate chiar, pentru cultura contemporană pentru că aceste cărţi au fost best-seller-uri atât în America cât şi în Anglia, şi noi credem că vom reuşi să demonstrăm că şi în România vor deveni cunoscute. E nevoie de astfel de lucruri. Oamenii trebuie să se regăsească în aceste carti ilustrative pentru fiecare “pacat” în parte.”

Chiar dacă prezentarea acestor şapte cărţi a fost una ludică, atractivă domnul Aurel Ştefanachi a ţinut sa sublinieze caracterul educativ al acestei colecţii şi profunzimea incontestabilă cu care sunt tratate aceste păcate ale umanităţii întregi.

Referitor la cea de-a doua lansare vă ofer spre lectură, mărturisirile luminoase ale scriitoarei Silvia Kerim, care a lansat la Editura Carminis, Amintirea ca un parfum, o carte de interviuri şi O poveste cu noua poveşti, o carte pentru copii.

Amintirile…hrană pentru suflet

“Eu am învăţat în viaţă, că… cu cât dai mai mult, cu atât primeşti mai mult. Dar sigur asta nu e o întâlnire nici cu Dumnezeu nici cu norocul, dar aşa se întâmplă. “

Elena Raicu: Unii spun că din amintiri nu poţi trăi o viaţă, însă paradoxal amintirile acestea ne fac viaţa mai luminoasă.Ce înseamnă pentru dumneavoastră amintirile?

Silvia Kerim: Înseamnă exact ce aţi spus. Înseamnă o hrană. De câte ori îmi este foarte greu în viaţă, mă întorc la copilarie, la anii de tinereţe, nu întotdeauna victorioşi, uneori cu multe încercări. Tatăl meu a murit când eu aveam 15 ani şi jumătate, l-am iubit foarte tare, era regele casei, şi când a dispărut a trebuit să mă întorc la amintirile când eram mică, mică de tot şi când mă lua de mână şi ne plimbam pe Calea Victoriei şi de fiecare îmi oferea câte un cadou sau mă ducea la o cofetărie.

E.R.: Iată că sub aceeaşi aripă protectoare a trecutului, a poveştilor de viaţă, a apărut şi această carte de interviuri, o adevărată bijuterie literară şi publicistică, cu un titlu absolut savuros din punctul meu de vedere, Amintirea ca un parfum….Titlul acesta mă duce cu gândul la copilărie, la lucruri frumoase. De unde provine ideea unui astfel de titlu?

S.K.: N-aş putea să vă spun. Aici nu există reţete. Dar pentru că vorbim de un titlu, eu pregătesc, o carte pentru copii şi voiam să ştiu dacă vă place titlul ăsta Crescătoria de îngeri…

E.R.: Superb.

S.K.: Vedeţi? Şi vă spun si, dacă vreţi, secretul. Crescătoria aceasta de îngeri va fi o culegere de mici proze, portrete ale unor animăluţe pe care le-am avut sau despre care am aflat câte ceva şi acolo în prefaţă, ca lumea să nu… una lume mai bigota, să nu se revolte, la ideea urmatoare: Sigur noi îngerii îi vedem în general pictaţi pe pereţii unor biserici, sau în imaginarul nostru arată ca nişte copii albi, nu? zâmbitori, drăgălaşi şi cu aripi. Ei bine,nu. Pot fi şi aşa dar pot fi şi îngerii protectori de lângă casă. Eu salvez animalele din stradă şi ştiu câtă nevoie au de mine dar ştiu câtă nevoie am şi eu de ele. Eu vreau să ştiu de ele. Vreau să ştiu când ajung acasă dacă s-au simţit bine, dacă le e foame, dacă le e sete, îmi ţin trează dragostea pentru viaţă şi pentru natură.

E.R.:Vă doresc mult succes cu această carte. Revenind la Amintirea ca un parfum… ,cum aţi comunicat cu cei pe care i-aţi avut interlocutori? Din lectură am observat că mulţi dintre ei vă sunt foarte buni prieteni. Un motiv în plus să vi se destăinuie mai uşor nu-i asa?

S.K.:E-adevărat.Îmi sunt prieteni adevăraţi şi n-am vrut să dispară din amintirea colectivă. Am vrut să rămână în această carte. Am vrut să ştiu că într-un fel sau altul,aceste destăinuri vor dăinui în timp. Iată mă laud, la lansarea de la UNITER Marin Moraru a spus ca această carte este o Biblie iar Dan Puric a zis că eu sunt o vrăjitoare, pentru că am reuşit să scot de la ei, ceea ce n-ar fi spus poate niciodată, şi că această carte ar trebui să rămână în rafturi pentru ca generaţiile viitoare, să alfe despre marile comori culturale pe care le are această ţară.

E.R.:Amintirea ca un parfum… aduna în paginile sale 42 de poveşti de viaţă. Cum e să purtaţi în fiinţa dumneavoastră atâtea amintiri, ale altora la urma urmei? Cum vă simţiţi cu o astfel de bogaţie în suflet?

S.K.: Nu sunt numai astea. Şi personalităţile care nu sunt în cartea aceasta, ele sunt cu mine şi din cauza lor, eu mă simt o bogataşa. Şi , iată e un tip de bogăţie pe care nu ţi-l poate fura nimeni.

E.R.:Mi-aţi spus mai devreme ca poveştile au ocupat un loc special în copilăria dumneavoastră şi acum se vede că iubiţi încă povestea. În Amintirea ca un parfum…vorbeaţi cu actriţa Alexandrina Halic, Fetiţa-Poveste, cum o numiţi dumneavoastră, despre necesitatea poveştilor în lumea noastră contemporană.Credeţi că îşi vor mai păstra farmecul poveştile copilăriei în lumea aceasta din ce în ce mai desensibilizată?

S.K.: Eu n-am voie să nu cred asta. Eu trebuie să cred asta. Mai mult decât atât, chiar cred că aşa este şi iată, pot să vă mărturisesc cu mare bucurie, am fost în mai, se face îndată anul, în Germania. A fost un Târg internaţional de carte pentru copii, am avut bucuria sa fiu invitat de onoare acolo, am fost cu Radioul cu Gaudeamus. Ploua, a fost o săptămână destul de rece şi totusi, au venit cititori din Germania, dar şi din Franţa- pentru că eram într-un oraş la graniţa dintre cele două ţări. Dumneavoastră sunteţi foarte tânără. Nu aveţi cum să vă daţi seama de emoţia uriaşă pe care am avut-o, eu care atunci când eram la Radio, în tinereţea mea, nici nu visam să ajung în Germania, Germania Federală pe vremea aceea, cu atât mai puţin să poţi să treci graniţa, în tramvai, adică acolo astfel am trecut din Germania în Franţa. Şi am descoperit, stând de vorbă cu copii, (aveam interpret de limba germană) că cea mai iubită poveste…eu le-am mărturisit că mie cel mai tare îmi place în continuare Albă ca zăpada, de altfel cu ea începe şi această poveste…şi am constatat că şi lor tot Albă ca zăpada le place. Iată copii, să zic, avuţi, cu calculatoare, sigur acasă, tot aveau nevoie de Albă ca zăpada, tot credeau în binefacerile pe care le aduce povestea. Şi să nu credeţi că sunt invidioasă pe succesul doamnei Rolling pentru Harry Potter. Nu. Pentru că eu nu aş vrea să am imaginarul ei, cu acele fiinţe îngrozitoare care ne bântuie nopţile. Şi spre marea mea bucurie, dintr-o clasă de 80 de copii nemţi şi vreo 2-3 francezi,veniţi cu tramvaiul, doar unul dintre ei mi-a spus că Sîc! lui îi place în continuare Harry Potter. Astfel,mi-a convenit balanţa şi faptul că au fost, într-o săptămână ploioasă, repet, de mai friguros nemţesc, sute şi sute de copii, cu mame, cu bunici, cu profesori, să întâlnească povestea, care era în cărţi, în afişe şi în imaginarul nostru.

“cred că datorită mamei mele, datorită norocului meu şi sigur datoria Coroanei Supreme care se cheamă Dumnezeu, eu am tot înmagazinat în mine, mică fiind, poveşti superbe, unele adevărate, unele pe care le-am inventat doar aşa, pentru că voiam să cred în ceva, în ceva bun şi frumos. Şi eu n-am voie să plec din lumea asta fară să împrăştii în lume aceste adevăruri, cum spuneţi, luminoase, blânde, tandre dar solide ca marmura albă.”

E.R.: Aşadar, mai are o şansă povestea în lumea contemporană. Aş dori să-mi spuneţi, la finalul acestei discuţii, pentru ce scrieţi? Care e scopul final al acestei strădanii neîncetate de scriitor?

S.K.: Să vă spun mai întâi că nu e o strădanie.Să vă spun că este o mare bucurie, că sigur, nu ai întotdeauna starea de a scoate povestea din tine, dar important este să împarţi această bogăţie. Eu nu pot să sufăr oamenii zgârciţi. Mi-e şi milă de ei, pentru că ei nu ştiu ce înseamnă bucuria de a da, şi cu atât mai puţin bucuria de a primi. Eu am învăţat în viaţă, că… cu cât dai mai mult, cu atât primeşti mai mult. Dar sigur asta nu e o întâlnire nici cu Dumnezeu nici cu norocul, dar aşa se întâmplă.

Şi cred că datorită mamei mele, datorită norocului meu şi sigur datoria Coroanei Supreme care se cheamă Dumnezeu, eu am tot înmagazinat în mine, mică fiind, poveşti superbe, unele adevărate, unele pe care le-am inventat doar aşa, pentru că voiam să cred în ceva, în ceva bun şi frumos. Şi eu n-am voie să plec din lumea asta fară să împrăştii în lume aceste adevăruri, cum spuneţi, luminoase, blânde, tandre dar solide ca marmura albă.


Sfârşit…

Povestea Librex 2008 s-a încheiat cu premii frumoase oferite celor care au oglindit cel mai bine strădania omului de a eterniza clipa prin cuvânt. Iată câteva dintre aceste premii:

Marele Premiu Librex,pentru cel mai valoros program editorial-Editura Polirom Iaşi;

Premiul Şaraga, pentru cea mai importantă ediţie critică-Editura Univers Enciclopedic,Bucureşti;

Premiul Best Seller,pentru cartea de cultură cu cel mai mare succes în librării-Grupul Editorial Corint Bucureşti, pentru volumul Convorbiri cu Octavian Paler, de Daniel Cristea Enache;

Premiul Theodor Pallady, pentru cartea de artă-Editura Noi Media Print, Bucureşti, pentru albumul de artă Horia Bernea şi Editura Semne,Bucureşti, pentru albumul de artă Gheorghe I. Anghel;

Premiul Multimedia-Editura Casa Radio Bucureşti

Premiul Opera Omnia,pentru întreaga activitate ştiinţifică, misionară şi publicistică, Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române;

Există reţeta fericirii?

Motto:

”O om, ce mari răspunderi ai,/De tot ce faci pe lume,/ De tot ce spui în scris sau grai,/ De pilda ce la alţii dai,/ Căci ea mereu spre iad sau rai,/ Pe mulţi o să-i îndrume,/[…] /Deci nu uita, fii credincios,/Cu grijă şi cu teamă, /Să laşi în inimi luminos, / Un semn, un gând, un drum frumos,/Căci pentru toate, neîndoios,/Odată vei da seamă.”(Sfântul Ioan Hozevitul)

Vremurile pe care le trăim astăzi sunt din ce in ce mai paradoxale. Ni se pare uneori că toate lucrurile pe care acum câţiva ani le consideram normale acum sunt anormale. Totul pare să se reducă la valori materiale iar când cineva încearcă să vorbească despre ceva spiritual pare depăşit, demodat sau poate prea visător pentru lumea în care trăim.

Cineva spunea că a fi fericit înseamnă a umple ceasul, şi a nu lăsa nici o crăpătură pentru regrete. Poate că între fericire şi succes nu putem aşeza întotdeauna semnul egalităţii, însă de cele mai multe ori când ne gândim la ideea de succes în viaţă conturăm imaginea unui om împlinit şi implicit fericit. Până la urmă fiecare persoană înţelege altfel succesul în funcţie de aşteptările pe care le are de la viaţă. Unii se mulţumesc cu puţin alţii nu se opresc poate niciodată. Oricum în viaţă totul e relativ. Ceea ce pentru unii reprezintă binele pentru alţii înseamnă răul. Şi dacă fericirea se construieşte în ani, colecţionând clipele în care am fost fericiţi, succesul se alcătuieşte într-o viaţă , şi e similar cu fericirea, atunci când e în concordanţă cu propriile aspiraţii. În acest context mă întreb dacă a avea succes mai înseamnă ceva deosebit? Şi mai ales dacă mai există succes meritat în zilele noastre?

Dacă aş rămâne în aceeaşi sferă pesimistă aş spune că a avea succes în zilele noastre înseamnă a avea bani şi a putea manipula totul prin prezenţa acestor valori materiale. Însă, prin ceea ce sunt, prin ceea ce am trăit până acum şi prin ceea ce am învăţat de la cei cu experieţă, mai cred încă în valoare , mai cred că există şi tineri studenţi în adevăratul sens al cuvântului, tineri care încearcă să-şi contureze un drum lin şi luminos pe harta vieţii.

Cu siguranţă că succesul începe să se contureze încă de pe băncile şcolii, însă nu e întotdeauna suficientă această teorie pe care o înmagazinăm în şcoală pentru a atinge succesul. Nu e suficient să fii un student bun şi foarte bun pentru ca peste ani să devii un om de succes. Ce înseamnă “a fi un student bun”? Cred că majoritatea pun semnul egal între “a fi un student bun” şi a avea numai note de zece. “A fi un student bun” presupune mai mult decât atât, nu se reduce doar la obţinerea unor note maxime. Fiecare etapă a vieţii are farmecul ei şi implicit anumite răspunderi pe care dacă le luăm în serios, avansăm pe treptele evoluţiei, spirituale, fireşte.

Citatul de la care am pornit scurta mea argumentaţie, este cred reprezentativ pentru acest titlu onorific aproape prin sonoritate, şi anume de “om de succes”. Totuşi oricât de onorific ar suna acest titlu e unul care însumează un întreg şir de evenimente prin care trebuie să trecem pentru a ajunge să-l merităm. Chiar dacă tot acest drum al studiilor şi apoi al vieţii e considerat de unii pe bună dreptate poate un drum “prăfuit”, cu “autori mâncaţi de molii” în care e cu neputinţă să găseşti “urma frumuseţii şi îndemnurile vieţii” tocmai parcurgerea acestor etape ajută la înţelegerea misterelor lumii înconjurătoare şi a problemelor pe care viaţa ni le va aşeza în cale la un moment dat. Cred într-o succesiune a evenimentelor vieţii prin care un copil, un tânăr, se formează şi-şi găseşte făgaşul potrivit, pentru ca apoi să devină OM îndeplinindu-şi până la sfârşitul vieţii acea menire pe Pământ despre care vorbeşte şi Sf.Ioan Hozevitul.

“Deci nu uita, fii credincios,/ Cu grijă şi cu teamă,/ Să laşi în inimi luminos, /Un semn, un gând, un drum frumos,” este îndemnul pe care Sf.Ioan Hozevitul îl face tuturor, este modalitatea prin care putem trece util prin viaţă, lăsând ceva în urma noastră, contribuind la construirea fericirii universale prin împrăştierea luminii în jurul nostru. Şi dacă notele maxime se obţin mai greu sau mai uşor, ne rămâne doar să luptăm pentru a nu “pica” examenele vieţii, pentru a nu pierde amplitudinea clipei. Să ne uităm în jur şi să ne bucurăm că existăm, să găsim în ceilalţi lumina aceea, uneori ascunsă bine, dar existentă, să demostrăm prin tot ceea ce facem că suntem coroana creaţiei lui Dumnezeu şi nu reversul ei.

Şi toate acestea pentru clipa prezentă şi cea viitoare, pentru că nimic nu e mai înălţător decât a dărui lumina dar şi de a o primi uneori înmiit în schimb, atunci când poate ai cea mai mare nevoie de ea. Şi toate acestea pentru a schimba lumea sau mai bine zis pentru ca lumea aceasta să nu devină o maşinărie desensibilizată sub influenţa acestei civilizaţii care tinde să înlăture orice formă de cultură sau posibilitate de înălţare spirituală.

A fi un om de succes şi implicit un om fericit înseamnă a avea capacitatea de a fi un purtător al luminii peste timp. Tot de la dascălii mei am învăţat lucrul acesta. Unul dintre ei spunea la un moment dat: “De mult mi s-a părut că bucuria e mai rară, mai dificilă şi mai frumoasă decât tristeţea. Şi când am făcut această descoperire, cea mai importantă fară îndoială din câte se pot face în timpul acestei vieţi,bucuria a devenit pentru mine, nu numai o nevoie firească, ci o obligaţie morală.Mi s-a părut că cel mai bun şi mai sigur mijloc de a răspândi în jurul tău fericirea, e de a da tu însăţi imaginea ei. Şi m-am bucurat să fiu fericita.”

Poate că nu există o reţetă a fericirii însă există modalităţi de a ne face viaţa noastră şi a altora mai frumoasă.

Să încercăm să facem lucrul acesta şi poate că vom dărâma ipoteza lansată de mine la început, cum că lumea începe să-şi piardă din normalitate odată cu trecerea anilor. Vom fi, poate, astfel fericiţi prin ceea ce facem şi prin ceea se suntem.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s