Fostele iubiri din amintiri

2007 07 13| de Claudia Daboveanu

Un bărbat carismatic stârneşte pasiuni şi gelozii… Cine e femeia pe care a iubit-o cel mai tare?

De care dintre ele a fost iubit cel mai mult? O fi fost, măcar o dată-n viaţă, îndrăgostit definitiv? “Păi, definitiv m-am îndrăgostit de multe ori. Toată viaţa m-am îndrăgostit definitiv”, mărturisea într-un interviu. Cert e că a iubit mult. Cât şi cum au ars iubirile lui se ştie prea puţin, se vorbeşte prea mult…

ŢIE. Poetul îndrăgostit Adrian Pintea scrie în poezia “Ţie”: “Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?/Tată şi frate-ntâi, apoi bărbat?/Să ştiu că drumul l-am bătut curat,/Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?/Cum să-i arăt că dorul meu de ea l-am primenit ca pe un prunc în scaldă?/Că pâinea vrerii mele este caldă?/Că singur am gustat întâi din ea/În faţa ta, să ştii că e curată,/Ca-n faţa voievodului – un şerb?…/ Cum să m-arăt iubirii fără pată, neliniştit şi splendid ca un cerb?/Cum să mă-nfăţişez mai bun iubirii?/Poate-n cămaşa ce o ţese mama,/Visând că doar cu ea voi trece vama,/ Visând că e cămaşa nemuririi…//”.

PRIMA DRAGOSTE. Cine a fost prima dragoste a lui Adrian Pintea? Dintre colega de clasă, profa de chimie şi campioana de scrimă Katy Feniesz, vorbeşte, mângâind cuvintele, Cristina: “Eram atât de tineri, atât de nesimţit de tineri în toamna anului ’74, un soi de remake al acelor ani de «Peace and Love» importaţi cu o uşoară întârziere într-o lume în care ne mişcam inconştienţi, fără prejudecăţi, cu acea insoutenable legerté de l’être; ne-am cunoscut într-o zi de toamnă blândă, când soarele te alintă pe gene şi-ţi şopteşte că în curând frunzele vor cădea şi vânturile se vor abate peste tine.

Aveam 19 ani şi nu ştiam că vom deveni pentru un timp un soi de Romeo şi Julieta ai anului. Dacă cineva ne-ar fi spus că într-o zi vom deveni maturi şi responsabili şi plini de frici şi că vom muri prea timpuriu, am fi sărit ca doi cai nărăvaşi, încălecând voiniceşte lumea noastră de vise.

A fost un film la modă, îi zicea «Love story», eroii filmului eram noi, adierea unei aripi de pasăre n-avea loc între noi, degetele nu ni se dezlipeau niciodată în viaţă, decât atunci când rolurile trebuia jucate pe scenă, actori pe scenă, iubiţi în viaţă”.

TIME TO SAY GOOD BYE. “Degetele ni s-au dezlipit atunci când poeziile, cântecele şi votca au încetat să ne mai minuneze. Când poveştile nu mai fermecau nopţile frumoasei doamne, am plâns uşor în poale, un plâns ca o ploaie de vară, şi ne-am şoptit că it’s time to make a change. Am stins încet jarul rămas, era mult jar, căci focul a fost năprasnic.

În ultima seară, înainte de a-mi lua zborul spre singuratice şi îndepărtate orizonturi, Adi mi-a mai scris un ultim rând după zecile de rânduri din zecile de nopţi fără somn: «Fii bună şi dreaptă, te-am iubit pentru că în tine trăieşte un om curat, cinstit şi puternic, în stare de orice şi ales de Dumnezeu. Ajută-ţi singură şi, când ţi-e greu, adu-ţi aminte. De unde sunt îţi zâmbesc şi îţi spun: POŢI!». Adrian, România 1978. Şi am putut”.

IUBIRE NECONDIŢIONATĂ. Silvia şi-a păstrat mult timp, cu mândrie şi duioasă aducere-aminte, numai a ceea ce-a fost frumos, numele de Pintea. Acum se numeşte Silvia Oostven şi este, ca şi atunci când a fost prietena, iubita şi soţia lui Adrian Pintea, o arhitectă renumită, un prosper om de afaceri. O femeie frumoasă, inteligentă, plină de viaţă şi de bune intenţii, generoasă, a cărei clipă de nebunie – care a durat 13 ani – s-a numit iubire necondiţionată pentru Adrian Pintea.

“Soţia mea este un caz absolut stupefiant de cumul de calităţi”, o descria pe vremea când erau căsătoriţi Adrian pe Silvia.

În marea lor dragoste şi-a făcut loc o altă iubire: cea a Laurei Jianu (stranie coincidenţă!), studenta la actorie care, de dragul lui Adrian, la începutul anilor ’90 a dat doi ani într-unul ca să fie mai aproape de el. Fostele iubiri…

“Eram nesimţit de tineri şi de îndrăgostiţi şi lumea era a noastră şi trăiam din songuri cu Dylan şi cu Cohen, din versurile unui poet pe nume Păunescu, din poezii scrise pe un colţ de masă la «Cina» cu un ultim pahar de votcă, trăiam din cafea, votcă, ţigări, poeme şi iubire”

Cristina,fostă iubită, despre Adrian

“M-am căsătorit într-un moment de mare noroc, dar şi de mare cumpănă a vieţii mele, cu un om care m-a ajutat extrem de mult. Soţia mea m-a scos la timp dintr-o nebuloasă foarte, foarte periculoasă, dintr-un moment de criză existenţială, sufletească şi fizică greu de trecut”

Adriandespre Silvia, prima soţie

“Căsnicia noastră a însemnat iubire, putere şi luptă. Am fost şi cu îngerii, şi cu demonii lui Adrian. Ne-am cunoscut în ’85, într-un cerc de prieteni. Din ’89 până-n ’98 am fost căsătoriţi. Am păstrat şi mai păstrez aura de mister din jurul lui Adrian”

Silvia,despre Adrian, fostul soţ

O femeie absolut superbă

“Am cunoscut în tinereţe o femeie absolut superbă (al cărei nume nu-l voi dezvălui), mult mai în vârstă decât mine, care mi-a servit lecţiile exacte de inhibare şi distrugere a propriului meu egoism”, spunea Adrian cu ceva ani în urmă. Dacă tot e mister (şi de-o parte, şi de cealaltă), nu putem decât să bănuim că-i vorba despre o persoană specială. Inteligentă, cultă, rafinată, talentată. Un alter ego feminin al lui. Şi-au întretăiat destinul ca bărbat şi femeie şase ani de iubire, durere, pasiune şi o ruptură înecată în chinuri greu de imaginat. Destinul în plan terestru a fost curmat – am crezut noi – la 8 iunie, când el a spus discret adio. O zi mai târziu, marea actriţă, premiată la Gala TIFF pentru întreaga carieră, i-a dedicat lui Adrian Pintea, “actorul care ar mai fi avut foarte multe de spus şi de făcut, amara bucurie de astă-seară”. Doamnelor şi domnilor, doamna Irina Petrescu.

“Adrian a fostartistul generos. Nimeni nu-l va putea ajunge şi egala. A dat mereu tot ce a avut, fără urmă de parcimonie, fără urmă de calcul. A plecat, lăsându-ne pe noi toţi, care l-am iubit, învăluiţi de zâmbetul lui îngăduitor şi tandru”

Irina Petrescu,despre Adrian Pintea

Minunea

În 1997, când s-au cunoscut, Lavinia şi Adrian au făcut şi prima fotografie împreună, uimiţi de asemănarea dintre ei

2007 07 13| de Loreta Popa

A ars corăbiile fostelor iubiri, aidoma vikingilor pe care îi adora…

Pentru ca să păşească la fel de curat precum mireasa lui, Lavinia, pe pământul dragostei care i-a unit. Adrian Pintea s-a dezbărat de slăbiciunile acestei vieţi şi străbate universul pentru a se împlini. Am împletit din cuvinte un mesaj pentru Lavinia Pintea, soţia lui Adrian, în speranţa unui interviu pentru Ediţia de Colecţie. Nu ne doream o intruziune în intimitatea acestei femei, dar cu o forţă de care numai ea este în stare, Lavinia ne-a explicat limpede că ne ajută cu tot ce este necesar. “Îl iubesc pe Adrian dintotdeauna, poate dinainte să mă fi născut”, acestea sunt cuvintele Laviniei. Iubirea dintre ei este mai presus de cuvinte, chiar mai presus de fire. Este o iubire care a depăşit toate barierele, o iubire mai puternică decât moartea.

VOCEA. S-au întâlnit pentru cea dintâi oară la Craiova, în 1997, atunci când maturul actor de 43 de ani se pregătea de rolul vieţii lui, “Hamlet”. S-a întâlnit cu Hamlet, dar şi cu sufletul lui pereche. Într-un ianuarie, Adrian a rămas ca din senin fără voce, doctorul Tatomir, medicul Teatrului Naţional din Craiova, a fost rugat să o aducă pe fiica lui, Lavinia. Adolescenta în vârstă de 16 ani, un diamant şlefuit de o mână nevăzută, avea puteri paranormale şi era supranumită “fata care aduce ploaia”. “Fă o minune pentru mine”, i-a şoptit Adrian, şi Lavinia a reuşit imposibilul. I-a redat vocea şi a ştiut că el este omul vieţii ei. Cineva acolo sus le-a încrucişat destinul, le-a sortit să fie împreună, iar spiritul neliniştit numit Adrian Pintea a cunoscut beţia luminii pe care i-o aducea iubirea pentru Lavinia. Atunci au făcut şi prima fotografie, surprinşi de asemănarea fizică dintre ei. A urmat o relaţie specială, o prietenie construită pe convorbiri telefonice, dar şi pe sentimentul unei legături profunde. S-au transformat sub ochii celor din familie, ai prietenilor. A venit Toamna, laitmotiv al vieţii lui, iar Adrian a cerut-o de nevastă într-o seară, mărturisindu-i ce simte pentru ea. Sufletul Laviniei râdea şi plângea la un loc. N-a dormit nici o secundă. A doua zi, Adrian venea la Craiova, având ca pavăză un buchet de flori, şi-i cerea mâna oficial. De Crăciun, în 2000, Lavinia Tatomir, studentă la Medicină, devenea doamna Adrian Pintea. La 30 iunie a avut loc nunta într-o biserică catolică, după religia lui Adrian. La terminarea primului ei an de facultate, după o chinuitoare navetă între Craiova şi Bucureşti, când li se părea atât de greu să fie departe unul de altul, s-au mutat în Capitală…

IDEAL. Lavinia s-a pierdut timp de şapte ani în ochii negri ai bărbatului ei. Iar el în ochii ei mari şi în felul ei de a fi. Îl aveau pe Haiduc, “copilul lor păros”, în aşteptarea copilului care să adune frumuseţi de la unul şi de la celălalt. “Nu pot decât să fiu mândră că bărbatul meu este idealul atâtor femei, dar el este perechea mea. Îi respect trecutul, nu sunt absurdă, ştiu că a trăit destule alte iubiri care, de altfel, l-au format pentru a fi Dragostea vieţii mele.” Iubirea ei se vede. Dacă s-ar fi cunoscut când el era mai tânăr, poate că relaţia lor n-ar mai fi fost atât de vie, de profundă. Lavinia îl iubeşte pe cel de acum şi nu se sfieşte să spună că a fost, este şi va fi primul şi singurul bărbat din viaţa ei.

Asemănarea dintre ei l-a făcut pe unul dintre profesorii ei din facultate să afirme că are un soţ narcisist, pentru că şi-a ales o soţie asemănătoare lui. “Mi-e dor de tine şi când te ţin de mână în somn”, scria într-o dimineaţă Adrian pe un bilet pentru ea, lăsat pe masa din bucătărie. Dragostea adevărată nu dispare niciodată. Povestea lor încă se scrie… chiar şi dincolo, pentru că Adrian Pintea credea cu tot sufletul că este posibilă reîntoarcerea.

CURCUBEUL. El a iubit-o cu răbdare, cu maturitate, cu răsfăţ şi cu alint. Ea a fost mereu alături de el, l-a privegheat ca pe copilul ei, l-a ţinut de mână. Până în ultima clipă… Ştiindu-l bolnav, a dorit să-i vindece orice suferinţă şi să-l ţină în viaţă cât mai mult. Pentru ea, dar şi pentru restul oamenilor care-l iubeau şi îl doreau mereu pe scenă. “Vă spun, ca medic, că toţi colegii mei au tras de viaţa lui până în ultimul moment. Au fost oameni care nu au plecat de lângă el”, a afirmat Lavinia. Adrian Pintea a făcut singurul lucru pe care ştia să-l facă la perfecţie: a luptat. Cavalerul Alb, care spunea că eroii lui preferaţi sunt medicii de la Urgenţă, a risipit norii şi acum călăreşte pe calul său acolo unde curcubeul îşi adună culorile, în aşteptarea reîntoarcerii.

O copilărie fermecată

“Copilăria mea s-a desfăşurat într-un oraş în care se respira jumătate ca la Viena, jumătate ca într-o Românie civilizată”, spune Adrian Pintea într-un interviu. “Este vorba despre Oradea. Un oraş foarte important pentru viaţa mea (…). Tatăl meu, George – care m-a crescut – este un om strict, sever, un caz special de tandreţe excepţională, ascunsă sub o mască de militar convins. Iar tatăl meu real, care n-a avut şansa să mă crească, pentru că s-a prăpădit foarte curând după naşterea mea, a fost medic şi provenea din Lugoj – tot o zonă «fermecată».”

O fiinţă minunatăpe nume Maria

“Pe această fiinţă minunată o cheamă Maria – cel mai frumos nume de mamă, nu-i aşa? Cu ce se ocupă ea? Păi, ocupaţia ei principală este aceea de a fi mama mea şi a surorii mele. Hobby-ul ei principal? Conservarea memoriei acestui destin foarte tulburat – destinul lui Adrian Pintea – un destin care, atunci când n-o îngrijorează, îi face, cred, plăcere. Farmecul ei mi-e imposibil să-l descriu. În copilăria mea, mama era nepermis de tânără, de luminoasă, de caldă, era o prietenă puţintel mai în vârstă decât mine”, mărturiseşte Adrian Pintea.

… lăsată săse întâmple

“Nu cred că sunt îndepărtat de realitate, spune Adrian Pintea într-un interviu. Orice trântă de pământ te face mai puternic. O dată ce te-ai ridicat, eşti deja învingător. Sunt un om puternic. M-a cam costat, pentru că aveam un mare inamic, un luptător foarte serios, eu însumi. E bine să nu-ţi regizezi propria viaţă, trebuie lăsată să se întâmple, trebuie să te descurci într-o regie pe care n-o semnezi tu.”

Ce formă veselă

“Ce formă veselă ar trebui să am!/ ca sârgul zăpăcit din tamburine,/ spre moarte dacă aş avea un geam/ prin care totul să se vadă bine;/ ce formă veselă ar trebui să am!/ ce prinţ să fiu, cu gât de pelican,/ cu şold uşor legănător şi guşă/ cu care să te-nveselesc la uşă;/ ce formă veselă ar trebui să am!/ ce zile norocoase şi senine!/ spre moarte dacă aş avea un geam/ prin care totul să se vadă bine”

Adrian Pintea
Puterea de a te dărui

La început a fost atracţia pentru muzică, pasiune care l-a urmărit pe tot parcursul carierei
2007 07 13| de Catalina Iancu

Să ai 16 ani, să cânţi în spatele blocului şi să vină la tine un actor celebru să te întrebe dacă poate să cânte cu tine! Ce credeţi că aţi simţi în acel moment?

I s-a întâmplat lui Dan Teodorescu de la Taxi, pe vremea când nu era artist, ci doar un licean care îşi arăta talentele muzicale prietenilor. “Aveam vreo 16-17 ani pe-atunci. Stăteam în spatele blocului, cu gaşca. Cântam la chitară; eram steaua de la P7! Adrian Pintea trecea pe-acolo din când în când. Într-o zi a venit pur şi simplu şi ne-a întrebat dacă poate să cânte şi el cu noi. N-am mai auzit vreun român să cânte atât de bine «Yesterday». Adi mă detronase brusc. Ce stea? Nu mai eram nici măcar un licurici…”, povesteşte, zâmbind, Dan. Au trecut mulţi ani de-atunci. S-au reîntâlnit la Costineşti, la un concert Taxi. “Adi a venit împreună cu Lavinia. Mi-a spus că sunt doi fani obişnuiţi şi au trecut să mă salute. Aşa că o să spun la bătrâneţe: «Am cântat odată cu nişte băieţi, dar nu asta e important. Important e că fanul nostru era Adrian Pintea!». Obişnuia să spună că sunt «antinevralgicul lui de lux». Spunea că-i trece durerea de cap când ne ascultă. Nu ne-am văzut de foarte multe ori, n-am fost foarte apropiaţi, dar, când ne întâlneam, omul ăsta mă făcea să mă simt mai bun, mai important, mai fericit până la urmă. Emana energie pozitivă, nu ştiu de unde venea, poate era personală, poate era «împrumutată» de la Lavinia. Şi era un om bun. Dac-ar fi să-l caracterizez într-un singur cuvânt, ăsta ar fi: bun. Pur şi simplu dăruia necondiţionat, avea o bunătate reală, fără să aştepte ceva în schimb. Aşa era el. De-asta, nici nu ştiu ce regret mai mult: plecarea omului sau pe cea a artistului…”

PE LUNĂ PLINĂ. Cristi Minculescu&Co. au colaborat cu Adrian Pintea la câteva spectacole. Unul dintre cele mai importante a avut loc la Ateneu. Actorul recita versuri, dar şi cânta împreună cu Iris un blues. “Îi plăcea să cânte. De altfel, vocea lui apare pe un disc al nostru, «Lună plină». Urma să avem şi un spectacol la Sibiu. A confirmat, iar apoi ne-a spus că are probleme şi nu mai poate onora invitaţia. Am avut de gând să-l cert atunci, dar n-am mai apucat… N-am mai apucat nici să lucrăm împreună pentru noul album”, ne-a declarat, în numele Iris, Nelu Dumitrescu. Şi cu Ţăndărică s-a legat o prietenie specială, reciprocă: “Prin ’90 m-am întors în ţară şi am avut o serie de concerte. A fost o întâlnire importantă, fiindcă Adrian Pintea reprezenta prin el însuşi ideea de haiducie, de libertate. Era un artist de o foarte mare forţă, uriaşă. Aşadar, am trăit amândoi «renaşterea». Fiindcă aşa şi-a dorit, i-am înmânat, cu ceva vreme în urmă, premiul revistei VIP. Păcat că «Visul toboşarului» nu se va îndeplini. Vom avea, poate, un mare concert în ceruri”, ne-a spus Ţăndărică.

DISTINS. Cei de la Timpuri Noi l-au invitat să joace în videoclipul “Tata”. “Ţinea întotdeauna să transmită un zâmbet, un salut încurajator”, ne-a spusArtanu. Iar Dan Iliescu l-a completat: “Adrian Pintea mi-a rămas în minte ca haiducul Iancu Jianu, eroul cu fizic de adolescent, înăsprit de visul de libertate. Apoi, după ani, m-am întâlnit cu el într-un studio de înregistrări care funcţiona la Teatrul Naţional. Eu l-am salutat timid, vădit impresionat de faima pe care o dobândise între timp. El mi-a întins mâna, şi, după ce m-am prezentat, m-a felicitat. Mi-a spus că ne-a ascultat şi că îi plac foarte mult textele. Acest lucru mi-a dat curaj şi i-am arătat texte noi. A fost încântat şi aşa am rămas prieteni. M-am întâlnit de atunci cu Adrian Pintea de mai multe ori: vernisaje, lansări de albume muzicale. Când a primit invitaţia noastră de a participa la înregistrarea videoclipului pentru piesa «Tata», nu a ezitat o secundă măcar. Apoi, ascultând piesa, a fost atât de impresionat, încât îşi dorea să cânte măcar o strofă în cazul în care am fi reînregistrat melodia. Şi noi ne-am dorit. În ziua filmărilor ne-am întâlnit la machiaj. Era distins. Ne-am îmbrăţişat, mulţumindu-i că a venit. M-a felicitat pentru melodie. Atmosfera din timpul filmărilor a fost atât de emoţionantă, încât puţini dintre cei care au participat la filmări şi-au putut stăpâni lacrimile. Ne-am despărţit emoţionaţi după ce a terminat de filmat. I-am oferit discul, urmând să ne revedem la lansarea videoclipului «Tata». Nu va mai veni…”

Feciori de lele

Băieţii de la Haiducii ni s-au destăinuit: “Am avut nevoie de un om experimentat alături de noi, un om de excepţie, care avea câteva filme cu haiduci la activ, ca să realizăm al doilea videoclip, «Feciori de lele». L-am contactat pe Adrian Pintea şi primul lucru pe care l-a dorit a fost să asculte muzica noastră şi să ne vadă, deoarece nu voia să dea de trei haiduci piperniciţi, de 1,60, pe care să-i bată vântul. «Băi, dar mari sunteţi! Chiar sunteţi haiduci adevăraţi», ne-a zis şi a fost teribil de surprins că există cineva care promovează o astfel de muzică. A fost de acord şi am început pregătirea cu săbii, bătăi, lupte, călărie.

A fost alături de noi pas cu pas. Cea mai mare împlinire în cariera noastră a fost, este şi va fi că acest mare actor şi om a filmat alături de noi. Ne spunea mereu că dacă un om este bun întotdeauna se va găsi cineva mai bun care să aibă grijă de el. Pentru domnul Adrian Pintea, acel om mai bun a fost Lavinia. La începutul şi sfârşitul videoclipului se întrezăreau trei haiduci în ceaţa dimineţii. Atunci, premoniţie sau nu, a spus: «Pe aceşti trei călăreţi îi ocroteşte cineva din umbră. Sigur cineva veghează asupra lor». Ne-am dori ca de acolo de unde este acum Adrian Pintea să fie cel care să ne vegheze.” (Loreta Popa)

Reabilitarea ideii de cântec

Azi voi cânta pentru voi/ laşilor, graşilor, apaşilor,/ pentru cei care visaţi pitici/ căţărându-se după rândunici,/ pentru femeile voastre,/ greşit întrupatele coaste,/ voi cânta pentru voi/ ca un tonomat, ca un mierloi,/ ca o trompetă concretă,/ ca un gâtlej de egretă,/ ca un răguşit disperat,/ ca o scândură de pat,/ ca un disc hârâit de viaţă,/ ca un vin scump de la gheaţă,/ voi cânta din răsputeri/ ca un scandal de muieri,/ ca un caporal beat şi sec,/ ca un câine, ca un zevzec,/ ca o locomotivă străveche,/ voi cânta într-o ureche,/ doamne! ameţit de iubire şi drag,/ ce cântare-am să trag!/ ce splendid am să rag!/ să se sperie areopagii,/ să le îngheţe nădragii/ dătătorilor de sfaturi şi mită! voi cânta despre o dinamită,/ despre un rând de scaune goale,/ despre o pereche de sandale,/ despre o iubită zevzecă/ al cărei ochi mă disecă,/ despre dereticatul în zori cu o mătură căzută din nori,/ despre greaţa uşoară a morţii,/ despre fericirea pe porţii,/ voi cânta încântându-mă, hei!/ şi voi plânge, strâmbându-mă rău, dragii mei…/ voi cânta pe o singură strună/ sughiţând pe o vioară nebună/ jos e-un rest, sus e-un cer de pământ,/ ca în faţa plutonului gri am să cânt,/ am să cânt ca-njunghiat, ca furat, ca iubit,/ pentru voi, pentru cât m-aţi minţit,/ asuprit, dojenit, sfătuit, linguşit că am voce frumoasă şi cânt reuşit!/ am să cânt ca în vinerea mare/ în care am uitat să ţin post,/ ca un bec am să cânt, ca un prost,/ ca un spart rusesc de pahare!/ am să behăi ca la prohod,/ am să vă îngân ca un nărod,/ am să vă “zic” plecat la ureche,/ ca un lăutar bolnav de streche!/ dragii mei, melomanii mei,/ cocoşaţi, imbecili, fătălăi,/ până când veţi simţi cu toţii că vreţi/ să vă căţăraţi pe pereţi!

Adrian Pintea

Multimedia Prietenul Haiduc 2007 07 15| de Dana Andronie

Haiduc a început să sape, pentru a ajunge la stăpân. Are inimă de câine şi suferă

Ion Haiduc, haiducul Adrian Pintea şi patrupedul Haiduc: trei prieteni – unul mai credincios decât celălalt. „Mi-a dat telefon şi mi s-a lăudat: «Băi, mi-am luat un câine şi l-am botezat Haiduc. Te superi?»… Acum câteva zile am vorbit cu Lavinia şi îmi zicea că s-a dus cu Haiduc la cimitir, şi acesta a început să sape. Voia să ajungă la stăpânul lui! Impresionant”, spune Ion Haiduc.

Ca orice artist mare, Adrian Pintea era şi foarte, foarte generos. „Erau momente când eu luam mai multe aplauze, dar nu l-am surprins un moment să gândească rău”, mărturiseşte fostul coleg de scenă.

APLAUZE. Adrian Pintea a fost un actor care s-a construit în permanenţă, care şi-a croit destinul artistic. „Pe lângă coroana pe care i-a dat-o Dumnezeu, în permanenţă a pus câte o steluţă pe ea. Acest lucru nu se întâmplă cu noi toţi”, spune Haiduc.

În panoplia artelor există şi artişti nedreptăţiţi. Nu toţi au parte de aplauzele meritate în timpul vieţii. „Van Gogh a murit sărac. Acum, dacă ar trăi, Donald Trump s-ar uita de foarte de jos la el. Din acest punct de vedere, arta actorului are de la Dumnezeu o derogare. Actorul se poate bucura de succesul lui în timpul vieţii. Nu există glorie postumă în actorie! Inefabilul însoţeşte prestaţia de geniu. Pintea îl avea. Nu oricine îl are. Inefabilul este precum desenul de pe aripa fluturelui: ai pus mâna, s-a şters”, mai spune actorul.

O PAGINĂ DE AUR. Lupta împotriva uitării este cea mai mare luptă a omului. Pintea a făcut suficient ca să nu fie uitat. Şi-a construit din timpul vieţii un soclu destul de serios. „Sunt convins că nu va fi uitat. Pagina scrisă de el în istoria teatrului şi a filmului românesc este una de aur! Păcat că nu s-a născut în ţara în care ar fi meritat şi în timpul în care ar fi meritat!”, trage cortina Ion Haiduc.

„Un om este ca o casă. Are bucătărie, sufragerie, dar şi closet. Dacă tu cauţi în closetul lui, n-ai decât să găseşti ceea ce se găseşte de obicei în closet. Cred că e mai bine să te duci în sufragerie, pentru că asta îl reprezintă pe om”

„În vara asta urma să-mi fie naş…

De câte ori ne vedeam, vorbeam ardeleneşte. Uneori mai vorbeam ungureşte, băgând boala în colegi: «Ăştia iar ne bârfesc»… Ar trebui să ne purtăm cu mai multă atenţie cu «prestatorii» de servicii cultural-artistice pentru populaţie”

Ion Haiduc actor
Un nobil Cavaler Alb
2007 07 15| de Roxana Roseti

Puţini ştiu că actorul era înnobilat Cavaler al Templului şi deţinea funcţia de Mare Gardian al Marelui Priorat Magistral al României al Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim – OSMTH.

După ce a plecat spre altă lumină, mulţi au fost surprinşi să afle că, acum doi ani, Adrian Pintea a intrat în Ordinul Templierilor. O postură neaşteptată. Ce l-a atras spre o organizaţie cunoscută drept una dintre cele mai puternice şi mai controversate organizaţii ale istoriei medievale europene? O convorbire pe această temă cu Excelenţa Sa Cavaler Mare Cruce Dan Vasiliu, Marele Prior Magistral al României.

* Jurnalul Naţional:Mulţi nu ştiu că Adrian Pintea era de confesiune romano-catolică şi la fel de mulţi nu îşi explică de ce Adrian Pintea în Ordinul Templierilor?

Excelenţa sa Dan Vasiliu: Adrian era un bun creştin de confesiune romano-catolică, practicant al religiei. Probabil că a văzut, şi s-a convins, că în Ordinul nostru sunt promovate principiile de cavalerism, dreptate, şi onoare.

* Nu sunt cuvinte prea mari?

Faptele sunt pe măsura cuvintelor.

* A intrat convins sau din proprie iniţiativă?

Unul dintre colegii lui, şi el membru al Ordinului nostru, i-a prezentat această organizaţie. Nu a intrat brusc. S-a informat, a intrat pe site-ul nostru, a vorbit cu mine în prealabil. După ce a intrat în Ordin a participat în mod direct la principalele noastre activităţi: apărarea creştinismului, acţiunile caritabile şi cercetarea documentelor privitoare la Ordin. S-a ataşat cu sufletul şi cu faptele de noi. A fost înnobilat Cavaler (există două grade pregătitoare de postulanţi: Sergent, apoi Scutier) în toamna lui 2006, apoi în martie anul acesta a fost investit Mare Gardian.

* Credeţi că preponderentă în alegerea sa a fost atracţia către istoricul tumultuos al Ordinului?

A fost unul dintre elementele care l-a determinat să vină alături de noi.

* Ar fi putut ajunge Mare Prior?

De ce nu? Îl interesau dimensiunea pe care Ordinul a avut-o în timp, regulamentele şi disciplina şi, nu în ultimul rând, discuţiile referitoare la ceremonii şi la modul cum trebuie făcute. Trata cu foarte mare seriozitate Ordinul, ceremoniile… A fost un Cavaler al Teatrului Românesc şi un adevărat Cavaler Templier.

Niciodată desfiinţat

Ordinul Templierilor a fost înfiinţat în 1118, la Ierusalim, de nouă călugări şi cavaleri francezi. După pierderea Pământurilor Sfinte de către Cruciaţi, Ordinul s-a dezvoltatmult în Europa. Lacom, Regele Filip cel Frumos îl convinge pe Papa Clement al V-lea să accepte arestarea conducătorilor Ordinului, la 13 octombrie 1307.

A urmat procesul, în care Papa nu a fost lăsat să-şi exercite prerogativele. Era un Ordin al Sfântului Scaun. Regele a obţinut până la urmă abolirea lui, dar, în fapt, Ordinul nu a fost niciodată desfiinţat, ci conservat, conform Bulei Papale.

Piesa neterminată a lui Adrian despre templieri

„Împreună cu Adrian, noi am început un proiect. Era vorba despre punerea în scenă a unei piese de teatru: «Ultima zi a lui Jacques de Molay» (n.r.: de Molay – Marele Maestru al Templierilor; a fost judecat, condamnat la moarte şi ars pe rug în 1314)”, precizeazăExcelenţa Sa Dan Vasiliu, Mare Prior Magistral – OSMTH. „Piesa a fost scrisăde Nobilul Cavaler Comandor Cristian Tiberiu Popescu, autor şi al cărţii „Templierii”. Proiectul era într-o fază avansată, Adrian era şi regizor, şi actor, şi scenograf. Şi-ar fi dorit să se joace la Teatrul Naţional: viziunea sa presupunea o scenă largă, pe care să se desfăşoare cavaleri şi cai! Notiţele lui despre piesă sunt la soţia sa, Lavinia. Premiera trebuia să fie la 13 octombrie anul acesta, marcând astfel împlinirea a 700 de ani de la începutul persecuţiilor împotriva Ordinului. Sperăm să găsim un regizor pe măsură, care să continue proiectul. În plus, ne-am propus ca la 9 octombrie (ziua de naştere a lui Adrian), în colaborare cu Teatrul Bulandra, să anunţăm Premiul Adrian Pintea, care se va oferi anual unui actor până în 35 de ani”.

OSMTH, moştenitor legitim

În 1705, Marele Maestru al Ordinului Filip d’Orleans, regent al Franţei, a readus Ordinul la lumină, reformulând statutele. Din acel moment, Ordinul devine laic. În 1853, împăratul Napoleon al III-lea recunoaşte oficial Ordinul ca fiind urmaş al celui vechi şi, prin decret imperial, îl redenumeşte cu denumirea sa actuală: Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani (OSMTH). În 1973, la un Capitul de la Chicago, a avut loc încă o modificare în statutele Ordinului, prin care s-a înlocuit cuvântul „catolic” pentru membrii Ordinului, cu cuvântul „creştin”, Ordinul devenind astfel ecumenic.

„La înmormântarea lui, am pus lângă el mantia şi sabia. Au fost onoruri formate din opt membri ai Ordinului. Pentru că al nouălea era el! Cifra este importantă, pentru că aduce aminte de cei nouă fondatori ai Ordinului Templier. La 21 iulie, la Biserica Bărăţiei, la ora 8:00, Marele Capelan al Ordinului, Monseniorul Ilie Sociu, va ţine o slujbă de pomenire pentru Adrian”

Excelenţa sa Dan Vasiliu Mare Prior Magistral, OSMTH
Un bulgăre de humă

Filmările de la „Un bulgăre de humă” i-au dat lui Dorel Vişan o dependenţă de Adrian Pintea. A rămas o relaţie între ei la fel ca între bădiţa Mihai şi bădia Ion
2007 07 15| de Loreta Popa

Puţini artişti sunt dăruiţi cu asemenea „frumuşăţuri”, cum ar zice Creangă, care să le încălzească sufletele.

Au jucat în puţine filme, dar au fost filme fundamentale, „Pădureanca” şi „Un bulgăre de humă”. „Despre Adrian Pintea vorbesc aşa ca şi cum ar trăi, spune Dorel Vişan. Eu l-am cunoscut din foarte multe unghiuri. În primul rând l-am cunoscut pe tatăl lui, am fost prieteni buni, pe care el nu l-a cunoscut. El era un spirit însingurat şi simţea nevoia să se destăinuie numai faţă de anumiţi oameni. Părea puţin izolat şi necomunicativ, dar el în sufletul lui avea o comunicare extraordinară, numai că avea comunicare într-o zonă unde foarte multă lume nu are acces.”

SUFLETE MARI. „Într-o seară, îşi aminteşte Dorel Vişan, stând de poveşti între două zile de filmare, m-a rugat să-i povestesc despre tatăl său. Un doctor foarte bun, care a murit foarte tânăr. Viaţa este foarte ciudată, şi-a dorit să-l întâlnească, dar nu a reuşit niciodată. La «Un bulgăre de humă», însă relaţia a fost cardinală, acolo ne-a unit nu numai ceea ce ne unea ca artişti, încărcaţi de sensuri, ci şi sufletele mari ale lui Creangă şi Eminescu, care ne-au influenţat. Am stat mult timp la Iaşi împreună, cât am filmat. Atunci l-am cunoscut în străfundurile lui actoriceşti, pentru că se străduia şi muncea să descopere cât mai multe elemente care să reconstituie un destin atât de puternic ca al lui Eminescu şi amândoi ne zbăteam să găsim idei prin care spectatorul să-i recunoască pe Creangă şi pe Eminescu aşa cum ei au intrat în conştiinţa publicului. E complicat să joci asemenea personaje. El a fost cel mai potrivit actor pentru Eminescu, avea şi o asemănare şi o zbatere interioară. El intră perfect în definiţia aceea a unui mare poet care spunea «poetul, cel care scrie şi face poezie, este ca un animal de apă care trăieşte pe uscat şi vrea să zboare», cred că Adrian Pintea se încadrează foarte bine în această încartiruire a sufletelor alese. În natură, totdeauna există o compensaţie care balansează între darul pe care ţi-l dă Dumnezeu şi defectele pe care ţi le dă tot Dumnezeu. El a avut parte de acest balans foarte multă vreme, până când s-a echilibrat. Din păcate, s-a echilibrat târziu, dar suficient pentru ca sufletul lui să se liniştească şi să se regăsească prin întâlnirea cu Lavinia. Întâlnirea lor a echilibrat balanţa de care vorbeam. Păcat că a fost scurtă, lucrurile frumoase niciodată nu durează. Este o repetare care împlineşte o măsură, a începutului, a drumului şi a sfârşitului”, a încheiat Dorel Vişan.

Eminescu să îl judece

A fost Eminescu în filmul „Un bulgăre de humă”, a recitat din Eminescu aşa cum nimeni n-a făcut-o, semăna cu Eminescu foarte mult, iar cartea sa, „Pământul americanului”, a apărut, deloc întâmplător, la Editura Eminescu… (C.D.)

„Coloana lui vertebrală era nealterată”

Întristat de prematura dispariţie fizică a lui Adrian Pintea, Constantin Codrescu ne-a împărtăşit totuşi câteva gânduri: „Eu cred enorm în această zonă în care Adrian a existat şi vreau să cred şi în existenţa acelei lumi în care a plecat. Cred foarte mult şi îi doresc acolo împlinire şi linişte şi continuitate a ceea ce poate nu a reuşit să ducă până la capăt. Ca profesor, el era iubit de studenţi, gândea frumos, gândea liber, atunci când era limpede, şi în ultima perioadă a vieţii a fost limpede, un spirit limpede, cuminte, poate chiar prea limpede. Nu ştiu dacă el nu a evadat cu bună ştiinţă. El a avut de optat dintre o încercare grea pe care n-a acceptat-o. Deşi unii spun că n-a avut curajul, eu cred dimpotrivă. A refuzat compromisul. Or, într-o perioadă atât de obişnuită cu compromisul şi cu compromiterea şi cu lichelismul, coloana lui vertebrală era nealterată. Şi ăsta a fost un lucru remarcabil. Gândul meu către el nu este decât cu mare pioşenie şi cu acest sentiment ca Dumnezeu să-l odihnească şi să-i dea lumină!” (L.P.)

Simplu, Adrian Pintea

Ciudat lucru, momentul întâlnirii dintre foarte tânărul student în anul II la actorie Adrian Pintea şi regizorul consacrat Nicolae Mărgineanu s-a produs la spectacolul „Bogdan Dragoş”, după Eminescu. Figura lui Eminescu îl inhiba pe regizor, care voia să turneze „Un bulgăre de humă”, nu exista român să nu-l iubească pe Eminescu, era o răspundere spirituală să-l joci pe Eminescu, era nevoie de un actor care putea să redea trăirile prin chip. Şi, pentru că toate acestea trebuia să poarte un nume, s-au numit, simplu, Adrian Pintea… (C.D.)
Dacă ar fi ştiut…

2007 07 15

Mai mult decât orice consideraţie despre cel care a fost cântăreşte greutatea faptelor sale.

Septembrie 1986, Baia Mare. „Filmam împreună cu Adrian la «Vulcanul stins». Dublam un actor de la Braşov, partenerul lui Adrian din film. Personajul se dezechilibra şi cădea de pe o stâncă abruptă în gol, de la vreo 26 de metri. Eram singurul cascador la filmul respectiv, alţii refuzaseră oferta din motive «tehnice»…

Escaladez stânca prins în corzi de salvamontişti, ajung la punctul terminal de unde trebuia să cad, renunţ la toate corzile de siguranţă şi le spun că sunt gata să tragem mai repede, că se consumă adrenalina. Şi, oricum, nu puteam trage decât o singură «dublă», astfel de execuţii nu se repetă…”

MOTOR ŞI… ACŢIUNE! „Mă desprind de stâncă şi plec în cădere liberă pe spate către cartoanele aranjate (deficitar) de recuziteri… N-a durat mult şi am simţit impactul ca pe o explozie internă, urmată de aplauzele audienţei, echipa de filmare şi un autocar de turişti care căscau gura. Aud… STOP! Motorul aparatului care filma în «grande vitesse» se opreşte şi… linişte deplină. Încerc să trag aer în piept, ca să-mi revin din şoc… Nu reuşesc. O durere tăioasă îmi bloca respiraţia, sufocându-mă. Voiam să mă mişc, să ies, dar mi-era imposibil, nu mă puteam mişca. O durere cumplită mă sfâşia, nu ştiam de unde vine exact şi mă rugam, uitându-mă direct spre cer, să nu fie coloana…

Au trecut, cred, 20-30 de secunde după STOP şi nimeni nu scotea un cuvânt. Aşteptau, ca de obicei, să sar din cartoane direct pe pământ şi să mă scutur de praf… Am simţit deodată cum sunt apucat de două braţe vânjoase direct de subsuori şi tras afară, luat în cârcă şi târât până la râu, spălat pe faţă cu apă rece… Era ADI PINTEA. M-a dus la autocar şi a dat scaunul pe spate, ca să mă poată aşeza… A ţipat la toţi să dea voie şoferului să mă ducă la spital… Evident, eu am refuzat. Am cerut să fiu doar lăsat să-mi revin, până terminau ce mai aveau de filmat… Primele două nopţi au fost un coşmar, nu mă puteam mişca în pat… Adrian Pintea mă păzea stând jos, pe covor, la marginea patului.

Am plecat cu primul avion disponibil a treia zi. Ajuns la Bucureşti, aveam să aflu că-mi spărsesem sternul şi am avut de stat în casă o perioadă. Timp în care, de două-trei ori pe zi mă suna Adrian să mă întrebe cum mă simt…

Aşa l-am cunoscut eu cu adevărat pe Adrian Pintea şi asta este imaginea care a rămas în memoria mea.”

L-AŞ FI CONVINS… „Am plecat din ţară imediat după mineriada din ’90. M-am reîntors în ’93, pentru o scurtă perioadă, şi l-am întâlnit pe Adrian pe Calea Dorobanţi. Venea de la repetiţie… Se simţea bine, era mulţumit de felul în care i se prefigura viitorul. A fost ultima dată când ne-am mai văzut. Regret că nu am putut sta atunci mai mult de vorbă. Era grăbit şi n-am vrut să insist, ştiind că e foarte ocupat. Dacă aş fi ştiut că este ultima oară când ne vorbim în decursul acestei vieţi, poate că m-aş fi agăţat cu mâinile de vesta lui de piele şi l-aş fi convins să mai stea.”

(Cătălin Mina – cascador, New York, 9 iunie 2007)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s