Între haiduc şi geniu

În “Cei care plătesc cu viaţa”, cu Gheorghe Visu şi Ştefan Iordache, cel în faţa căruia se simţea “copleşit, desfiinţat total emoţional”…

2007 07 13| de Claudia Daboveanu

Toate rolurile îi veneau bine. Trăia viaţa personajelor şi vedea idei.

Dinu Cocea, Francis Ford Coppola. Şi-ntre ei, de la “Iancu Jianu” la “Tinereţe fără tinereţe”, o mare de regizori care au avut bucuria să-l aibă pentru totdeauna în filmele lor: Mircea Veroiu, Andrei Blaier, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Mărgineanu, Şerban Marinescu, Savel Stiopul, Dan Piţa etc. Actorul-fetiş al lui Mircea Veroiu şi cel care s-a recomandat singur pentru rolul Gelu Ruscanu, din “Cei care plătesc cu viaţa”.

CA UN FULGER. Ştiut fiind că Şerban Marinescu are în distribuţii cei mai buni actori ai momentului, l-am întrebat pe regizor cum l-a ales pe Adrian Pintea pentru Gelu Ruscanu: “Nu l-am ales eu, s-a ales singur. Căutam un Gelu Ruscanu şi nu-l găseam. Într-o zi, cineva foarte drag mie mi-a zis: «Cu cine crezi că m-am întâlnit? Cu Adrian Pintea!». «Şi cum era?» «Ca un fulger!». Aşa era el: avea o sclipire-n siluetă, în comportament, o inteligenţă dublată de cultură şi educaţie”.

PE CAI BLÂNZI. A fost genialul Eminescu, în “Un bulgăre de humă”, “aruncat” spre noi de Nicolae Mărgineanu, haiduc seducător în “Iancu Jianu”. De la Dinu Cocea, cadou pentru toate femeile care-au rămas îndrăgostite de farmecul lui adolescentin şi pentru toţi bărbaţii care visează să cucerească lumea pe cai nărăvaşi. Deşi lui îi plăceau caii blânzi. Ca Doru, calul lui drag, care s-a lăsat înşeuat şi călărit la Arad de stăpânul lui, la filmările pentru “Pădureanca”. “Erau aşa de bucuroşi amândoi!”, spune Nicolae Mărgineanu.

PE CAI MARI. “Eu sunt copleşit, tulburat, desfiinţat total emoţional în faţa lui Ştefan Iordache. Mari actori: Marin Moraru, Marcel Iureş, Mircea Albulescu. Apoi Amza Pellea, George Constantin, marile noastre pierderi. Iar faptul că-n film am jucat alături de Gina Patrichi pentru mine a fost o mană cerească”, îşi itera Pintea preferinţele.

Îi mergea foarte bine…

Iorgovan jr, din “Pădureanca”, a fost un rol de referinţă din filmografia lui Adrian Pintea. “Îi mergea foarte bine rolul ăsta, problemele personajului erau aidoma cu problemele lui din vremea aceea. Ba chiar le-a amplificat în film, căci Adi era foarte inventiv şi talentat. Toată distribuţia era aleasă, în afară de «Pădureanca». Nu ştiam asupra cărei actriţe să mă hotărăsc şi, de comun acord cu Şerban Ionescu şi cu Adi, ne-am decis asupra Manuelei Hărăbor. Deşi fără experienţă, am preferat-o pe Manuela pentru că era foarte, foarte frumoasă…”, îşi aminteşte regizorul Nicolae Mărgineanu. La rându-i, prea frumoasa anilor ’80 spune: “Domnul Mărgineanu m-a dat pe mâna domnului Pintea, zicându-i: «Fă ceva cu ea!». De la Adrian Pintea am învăţat să vorbesc, dar mai ales să tac. M-a învăţat să râd din tot sufletul. Şi m-a învăţat să plâng fără lacrimi”.
Lumini şi umbre 2007 07 13| de Loreta Popa

“Cine foloseşte sintagma «Nimeni nu este de neînlocuit» spune prostii. E greu de aplicat în lumea artei… Nu se pot înlocui oameni care au pătruns în sentimentele noastre şi au locul lor bine stabilit”, spune Ion Besoiu

În serialul tv “Lumini şi umbre”, Adrian Pintea a avut parteneri unul şi unul.

Ion Besoiu a fost bunicul, modelul de viaţă pentru Zeno (Adrian Pintea), un tânăr paralizat, care nu s-a lăsat răpus de boală şi avea replici acide şi inteligente. “Era student, în anul III, îşi aminteşte Ion Besoiu. Liviu Ciulei punea în scenă «Pescăruşul», cu Clody Bertola, Fory Etterle, Mariana Mihuţ şi cu mine. Rămăsese descoperit rolul tânărului din «Pescăruşul» prin plecarea lui Dan Nuţu, care a avut un moment de indisciplină. L-am adus pe Adrian de la Institut, ştiam că este un băiat foarte talentat, şi Liviu l-a plăcut foarte tare. Mi-am dat seama că va face o carieră extraordinară. De atunci se vădea în el un bun-simţ deosebit. Am avut bucuria de a fi jucat cu el şi am descoperit un talent. Când am început să facem «Lumini şi umbre», el a fost adus să joace rolul paraliticului Zeno, nepotul personajului pe care îl interpretam eu. M-am ataşat foarte mult de el, era ardelean de-al meu, dar şi pentru că era un băiat disciplinat, sârguincios, care ajunsese la personajul Zeno, foarte bine scris de Titus Popovici, cu multă pietate, înţelegea rostul personajului în dramă, înţelegea lumea în care se întâmpla acest lucru, era puţin revoluţionar în casa senatorului pe care îl interpretam eu.”

INTELIGENŢĂ. “Mie mi-a fost de un real folos în «Lumini şi umbre». Adrian Pintea avea replică inteligentă, ca mod de a aborda personajul lui, foarte apropiat de al meu, şi între noi se născuse un sentiment cald de iubire, ca al bunicului faţă de nepot, al nepotului care, deşi ricana de multe ori şi îl lua peste picior, păstra undeva o dragoste faţă de acest bătrân care avea coloană vertebrală. Pe urmă am descoperit în el un tânăr scriitor de talent şi chiar a scris o carte pe care mi-a dăruit-o. Am avut ocazia să-l descopăr şi ca interpret la chitară, compunea nişte cântece… A jucat un Hamlet interesant la Craiova, a fost un bun profesor la Institut, a întrunit în el toate calităţile unui actor talentat şi unui actor intelectual care citeşte, care se preocupă de poziţia lui în societate, de poziţia lui în univers, a artei şi îmi pare nespus de rău că a plecat aşa devreme. L-ar fi aşteptat roluri mari şi interesante. Uneori îmi pare rău că atunci când l-am văzut ultima dată şi nu ştiam că este aşa de bolnav, nu am stat mai mult de vorbă cu el. Cred că teatrul şi filmul românesc au suferit o pierdere ireparabilă”, încheie Ion Besoiu.

“Ion Besoiu a fost absolut extraordinar, într-un rol care i-a prilejuit cea mai teribilă «răzbunare» asupra celor care se mai îndoiau de talentul lui, dar şi o «răzbunare» de ardelean asupra bucureştenilor”

Adrian Pintea,despre Ion Besoiu

Mai mult decât promiţător

“Amintirile mele despre Adrian sunt etapizate, spune Constantin Codrescu. Vorbeaţi de «Lumini şi umbre», ciudat, fără să vreau m-am gândit la ceea ce mi-aţi spus. Sunt mulţi ani de atunci, el era un copil aproape, şi eu eram totuşi un actor matur. Era un coleg de profesie şi aveam admiraţie faţă de un tânăr copil mai mult decât promiţător. Lucru care s-a certificat, deşi nu am reuşit în activitatea mea propriu-zis teatrală să mă întâlnesc cu el, dar datorită radioului ne-am întâlnit destul de des”.

O viaţă cu paradoxuri aproape incredibile

Maestrul Constantin Codrescu ne-a împărtăşit din amintirile sale: “Titlul acestui serial, «Lumini şi umbre», era parcă predestinat structurii lui, cu toţii avem şi lumini şi umbre, mi se pare că existenţa lui Adrian a purtat cu îndărătnicie această lumină şi umbră. Nu ştiu dacă în egală măsură, nu ştiu care a primat, dar alternanţa aceasta destul de ciudată şi în acelaşi timp foarteputernică, şi într-o zonă, şi în alta, nu i-au fost mari prietene. Am avut senzaţia că în el au existat întotdeauna doi oameni, doi oameni care nu se cunoşteau. Nu se iubeau unul pe celălalt. În viaţa lui Adrian s-au petrecut nişte paradoxuri aproape incredibile. Mai ales fiind un băiat care gândea şi simţea în cadrul acestei profesii, a ceea ce făcea el. Viaţa a fost din acest punct de vedere extrem de generoasă şi extrem de nedreaptă cu el. L-a înălţat unde l-a înălţat, săpând în adânc, săpând în trupul şi-n sufletul lui goluri care nu s-au mai putut umple”.

O nevoie de repaos

“A câştigat un om deosebit lângă el, spune Constantin Codrescu. Pe Lavinia. S-au spus multe despre această clipă a plecării lui, lucruri care dovedesc un lucru neobişnuit, că legătura lor şi comunicarea dintre ei nu a fost una comună. Ea a fost consumată la un registru de ardere mult mai intens decât putem bănui… De aceea cred că şi plecarea lui Adrian e poate o nevoie de repaos, de trecere, el va reveni. Poate sub alt chip, sub alt trup, nu ştiu exact, dar am senzaţia că toate acestea se limpezesc puţin de la o vârstă”.

A îmblânzit animalele

2007 07 13| de Miron Manega

Martorul şi “responsabilul moral” al primei urcări pe cal a lui Adrian Pintea a fost regizorul Dinu Cocea.

A regizat toate filmele cu haiduci. Şi cel cu Ion Besoiu în rolul principal (“Haiducii”), şi cele cu Emanoil Petruţ (“Răpirea fecioarelor” şi “Răzbunarea haiducilor”), şi cele cu Florin Piersic (“Haiducii lui Şaptecai”, “Săptămâna nebunilor” şi “Zestrea Domniţei Ralu”). A mai regizat “Paraşutiştii”, “Instanţa amână pronunţarea” şi “Ecaterina Teodoroiu”. Ultimele filme au fost, în 1980, “Iancu Jianu zapciul” şi “Iancu Jianu haiducul”, cu Adrian Pintea în rolul principal. A fost un moment predestinat, pentru că atunci, în acele filme, avea să se consacre imaginea ecvestră a actorului Adrian Pintea.

Jurnalul Naţional: Aţi lucrat cu Adrian Pintea mai bine de un an continuu. Ce vă mai amintiţi din perioada aceea?

Dinu Cocea: Amintirile cu Adrian îmi sunt foarte dragi şi foarte puternice, deşi au trecut mai mult de 25 de ani de când am lucrat cu el. A fost un actor uriaş, un caracter de excepţie şi un mare gânditor şi scriitor. Din păcate, foarte puţini i-au ştiut aceste calităţi. În cei peste 76 de ani de viaţă nu am cunoscut mulţi oameni atât de profunzi şi de complecşi ca Adrian Pintea.

Jurnalul Naţional: Să înţeleg că tânărul Adrian Pintea, aflat la început de carieră, a avut o influenţă asupra regizorului matur Dinu Cocea?

Dinu Cocea:Da. Felul lui de a aborda rolurile m-a determinat să reconsider tot ce ştiam şi să privesc lucrurile dintr-un unghi nou.

Dormea prin sat

Jurnalul Naţional: Cum a ajuns Adrian Pintea Iancu Jianu?

Dinu Cocea:Eu l-am ales. Îl ştiam de pe scenă, din teatru… L-am aşteptat în Gara de Nord, căci el venea de la Paris, unde avusese un spectacol cu Teatrul Municipal (Bulandra – n.r.) şi i-am spus: “Dumneata îl vei juca pe Iancu Jianu”. “Nu se poate – mi-a răspuns. E prea mult pentru mine”. I-am dat scenariul, l-a citit, iar seara mi-a dat telefon: “Nu cred că-l voi putea face aşa cum trebuie”… Eu am lucrat cu mulţi actori în cariera mea, şi tineri şi bătrâni, dar era pentru prima dată când cineva aproape că mă refuza. Până la urmă l-am convins…

Jurnalul Naţional: Cum era ca actor în relaţiile cu regizorul?

Dinu Cocea:Era taciturn şi părea refractar la indicaţiile regizorale. După scurt timp mi-am dat seama că nu era aşa. El filtra aceste indicaţii şi le adăuga gândire, îmbogăţind personajul cu dimensiuni noi, fără ca prin aceasta să contrazică viziunea regizorală.

Jurnalul Naţional: Dar în relaţiile cu ceilalţi?

Dinu Cocea:Cel mai bine se înţelegea cu figuranţii şi cu oamenii simpli. Cu ţăranii. Şi cu copiii. Se ducea la ei acasă, îi îmbrăţişa când se întâlneau, ceea ce nu făcea cu colegii actori… Nouă ni se părea rezervat şi sfidător chiar.

De multe ori dormea prin sat. Apărea a doua zi dimineaţa, la filmări. Unde-ai fost?, îl întrebam. “Am fost la Gheorghe, pe dealul ăla, acolo, că m-a invitat. S-a pus şi ploaia, aşa că am stat cu el la un pahar de vorbă, până pe la patru dimineaţa… E un om foarte deştept şi face şi o brânză extraordinară”. Era foarte ataşat de ţărani…

Jurnalul Naţional: Cum se comporta, cum lucra? Era diferit de ceilalţi actori?

Dinu Cocea:Avea tot felul de ciudăţenii. L-am găsit odată, într-o seară, stând în pat, în poziţie de lotus. L-am întrebat: Faci yoga? “Nu – mi-a răspuns. Eu acum filtrez ceea ce trebuie să fac mâine. În poziţia asta îmi funcţionează mai bine mintea”. Sau, de pildă, iarna, am filmat o dată de la şase dimineaţa până la opt seara. Afară erau minus 20 de grade, iar Adrian trebuia să filmeze în cămaşă… Am vrut să-i pun pe dedesubt un surtuc, dar el a refuzat. Se ducea din când în când după nişte stânci, se dezbrăca de cămaşă şi se freca cu zăpadă. Aşa a stat toată ziua. Şi nu tremura. Iar noi, ceilalţi, eram toţi cu căciuli şi mănuşi.

Nu a folosit niciodată dublură

Jurnalul Naţional: A iubit foarte mult caii şi era un bun călăreţ. E adevărat că prima lui experienţă ecvestră s-a petrecut atunci, în 1980?

Dinu Cocea:Da. A urcat pentru prima dată pe cal chiar la filmul “Iancu Jianu”. Îi luasem şi un instructor de călărie. “Dar de ce? – mi-a zis. Nu pot să învăţ şi singur?” Ba da, dar e mai bine cu profesor, i-am răspuns. “Lăsaţi că mă descurc. Mă înţeleg eu cu calul, mai bine decât cu antrenorul de cai”. I s-a dat un cal blând. S-a apropiat de acesta, l-a mângâiat puţin, după care s-a dus la altul – un armăsar superb, dar nărăvaş foc. A zis: “Eu pe ăsta îl vreau”. Instructorul, speriat, a sărit în sus: “Nu se poate, pe ăsta nici eu nu mă urc, e periculos”. “Mă descurc eu cu el, a zis Pintea. Numa’, vă rog frumos, să-i puneţi şaua”. Cât timp îi puneau şaua, Adrian s-a apropiat de cal, s-a uitat în ochii lui – dar ştiţi cum? Ca un hipnotizator, iar calul, brusc, s-a liniştit, n-a mai dat din picioare, n-a mai fornăit. Adrian s-a apropiat şi mai mult şi a început să-i şoptească ceva la ureche. După care a urcat în şa şi a pornit prin manej, mai întâi la pas, după aceea la trap, şi apoi în galop. La un moment dat, cineva, văzând că armăsarul se îndreaptă vijelios spre poarta manejului, a închis-o. Nu ştiu ce a făcut Pintea, cum a făcut, de unde a ştiut cum să tragă de căpăstru – probabil din instinct, dar calul a sărit, ca la cursa cu obstacole, peste poarta înaltă de vreun metru optzeci. Aceasta a fost prima şedinţă de călărie a lui Adrian.

Jurnalul Naţional: A avut dublură la scenele de cascadorie?

Dinu Cocea:A avut dublură, dar n-a folosit-o niciodată. Aveam, de pildă, o scenă în care el era urmărit de poteră. Trebuia să se ridice în picioare pe şa, din goana calului, şi să se agaţe, din mers, de o creangă. Am vrut să pun un cascador să filmeze scena.

A refuzat cu îndârjire. “Nu se poate, Adriane – i-am spus. Dacă-ţi rupi piciorul sau, Doamne fereşte!, îţi spargi capul, cum am mai păţit cu Emanoil Petruţ, eu am terminat cu filmul”… Atunci ne-am certat. A fost pentru prima şi ultima oară când m-am certat cu Adrian… Până la urmă l-am lăsat, cu o condiţie: s-o facă o singură dată. Dacă nu-i iese, nu mai tragem nici o dublă şi renunţ şi la scenă. O scot de tot din film…

Când am văzut că se apropie calul de copac în viteza aia – un cal bun ajunge la 70-80 la oră! – mi s-a făcut inima cât un purice. Dar, cu o agilitate extraordinară, de parcă era la circ, Adrian s-a ridicat pe şa în picioare şi a prins creanga fără probleme. Scena e în film, o puteţi vedea.

S-a împrietenit cu urşii

Jurnalul Naţional: O întâmplare din perioada filmărilor?

Dinu Cocea:Una din multele… Filmam la Bâlea Lac. Într-o zi au venit pe la Adrian mama şi sora lui. Au stat vreo două săptămâni… “Mamă, le-a zis Adrian, hai să vă arăt ursuleţii”. “Ce ursuleţi?, l-a întrebat ea. Sunt urşi pe aici?”. “Da, sunt vreo trei-patru, vin să mănânce resturi menajere”. “Şi tu te duci la ei?”. “Da, îi mângâi. M-am împrietenit cu ei”. “Adrian, tu eşti nebun?, i-a zis mama lui. Dacă fac urşii vreun gest nepotrivit? Dacă pune ursul laba pe tine?”. “Stai liniştită, mamă, sunt foarte cuminţi. Ei îşi văd de treaba lor, mănâncă, eu îmi văd de treaba mea, îi mângâi. Hai, vino şi tu”. Eu, care nu mă dusesem niciodată să-i văd, m-am gândit că e bine să profit de ocazie să mă duc acum… Eu cu mama lui Adrian am stat, precauţi, mai departe. El s-a apropiat de urşi, le-a spus ceva – numai el ştia ce – şi a început să-i mângâie, aşa cum o făcuse de foarte multe ori… Eu cred că avea puterea să îmblânzească animalele cu privirea şi cu vorba…

Jurnalul Naţional: Ce fel de relaţie a rămas între dumneavoastră şi Adrian Pintea, după ce s-a terminat “Iancu Jianu”? Vă făceaţi vizite?

Dinu Cocea:Nu. Nu a trecut decât de vreo două ori pe la mine, din motive strict profesionale. Dar, înainte ca eu să plec definitiv din ţară – era în 1984 – mi-a făcut pentru prima dată o vizită din proprie iniţiativă. Mi-a spus următoarele cuvinte: “Am auzit că pleci definitiv. Eu te felicit pentru şansa asta. Aş pleca şi eu, dar nu mă lasă inima”… “Avea o vorbă despre cei care nu mai sunt printre noi. Zicea că «au dispărut în pulberea gânditoare a stelelor»… În care s-a dus şi el.”

Adrian Pintea: un mare scriitor

Jurnalul Naţional: În ce relaţii era cu sistemul comunist?

Dinu Cocea:Avea o atitudine anticomunistă radicală. Ura sistemul cu toată fiinţa lui. Cu toţii îl uram, dar ne obişnuiserăm cu el ca ţiganul cu scânteia. El nu-l putea accepta. Anticomunismul său avea intensitatea unei dureri fizice.

Jurnalul Naţional: Aveţi un gând, o propunere sau o sugestie pentru conservarea memoriei lui Adrian Pintea?

Dinu Cocea:Da. Mi-aş dori ca în toate staţiile de metrou să se afişeze versuri memorabile ale marilor noştri poeţi, de la Eminescu până la Adrian Pintea! Şi mi-aş mai dori ca în manualele şcolare să existe gândirea şi creaţia literară a lui Adrian Pintea!
În şa, drept

2007 07 13| de Catalina Iancu

“Întindeţi primul mâna când întâlniţi un cascador român”, spunea Adrian Pintea.

Aşa că i-am întins primii mâna cascadorului Nelu Szekely, instructor la Clubul de Călărie din Băneasa, prietenul, “şeful” şi fratele de cruce al lui Adrian. Aici venea Pintea duminica, să-l călărească pe Taifun sau pe Duran. Pe pereţii barului, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, se află, la loc de cinste, pozele lui Adrian. Iar fotografiile cu autograful actorului sunt pentru Nelu Szekely ca nişte icoane. Fiindcă i le-a dăruit cu două săptămâni înainte de a pleca să călărească printre nori.

PASIONAT. S-au cunoscut prin ’87, când Adrian a venit să-şi perfecţioneze condiţia fizică. Nu e o treabă uşoară, dar Pintea îşi făcuse “botezul” la Buftea. Era deja obişnuit cu caii şi îi plăcea să facă tot ce vedea nou. Exersa la pas, trap şi galop, cascade. “Şeful” Szekely l-a învăţat să “culce” calul, să-l ridice în două picioare sau să mânuiască sabia. Cascadorii au, cu siguranţă, un al şaselea simţ: acela de a ghici oamenii pasionaţi de meserie. Cu atât mai mult cei care lucrează cu caii. Nu se “lipesc” de oricine, dar rebelul Pintea i-a cucerit pe loc. Nelu Szekely l-a “citit” din prima. Şi-a dat seama că e într-adevăr atras de cai şi astfel s-a legat o trainică prietenie. “Se vedea că-i place să încalece şi c-o face cu pasiune. Avea o eleganţă aparte. De fapt, asta contează cel mai mult: simbioza dintre cal şi călăreţ, iar el avea o ţinută foarte corectă. Este unul dintre puţinii actori care n-au fost dublaţi. Mi-aduc aminte că la turnarea unui film – eram pe la Măcin –nu ştiu cum s-a întâmplat că a sărit o roată de la car. Asta nu figura în program! Nu ştiu cum a reuşit să strunească caii şi să-i oprească la timp, dar a mai mers vreo câţiva metri fără roată”, povesteşte cascadorul. Odată, însă, l-a lăsat pe Adrian fără replică. La Circ “lucra” o mai veche “cunoştinţă” a lui Szekely, un măgăruş. “Am început să-l strig, «Nicuşor», şi când mi-a auzit vocea a sărit în picioare. Lui Adi nu-i venea să creadă, spunea că nu-i adevărat ce vede. O altă surpriză i-am făcut-o de ziua lui, la un post de televiziune. Eu şi studenţii săi am fost invitaţii-surpriză. Nu se aştepta să fim cu toţii acolo şi să-l sărbătorim.”

ELEGANT. Cum să nu-l iubească toţi specialiştii săriturilor şi căzăturilor dacă Pintea i-a apreciat atât de mult? Spiritul lui de haiduc s-a răzvrătit când a văzut că eroii lui, cascadorii, mănâncă la o altă masă decât cea a actorilor. Şi scria că acest fapt “este nu numai nedrept, dar şi un grav viciu de bun simţ şi o recunoştinţă şchioapă”.

Adrian îi scria mamei sale “despre una dintre cele mai splendide întâmplări normale ale vieţii mele”. Această povestire este despre cascadori: “Ei vorbesc de obicei foarte puţin şi îşi fac totdeauna semnul de victorie şi noroc al piloţilor, atunci când îşi iau zborul de pe buza unei prăpăstii, aterizând epuizaţi, pe nesigurul grupaj de cartoane de amortizare din spatele aparatului de filmat. Curajul este pentru ei gustul vieţii”. Şi mai nota că “specia sufletului elegant pare a fi pe cale de dispariţie”, iar “una dintre ultimele rezervaţii ale acestei specii curate se găseşte la Buftea, printre cascadori”. Cu siguranţă specia sufletului elegant este mai săracă după dispariţia lui Adrian Pintea.

Chiar dacă îi spunea “Şeful”, Nelu Szekely i-a fost cel mai mult… prieten.

Şi caii, nu-i aşa?

Viaţa mi se întâmplă din ce în ce mai des. Ţin la acest fel de întâmplare, aşa cum ţin la mecanismele secrete ale tristeţii mele. De când cineva, pe vremuri drag, mi-a dăruit cu eleganţă o oarecare singurătate, am tot felul de vise plicticoase şi morale. Dar, ca într-o delicată răzbunare, uneori îi visez pe ei. Părinţii mei, băieţii mei, fraţii mei, ţâşnind din grajdurile de foc ale zmeilor, rupând ostreţe meschine, cu pieptul umflat de aerul pur al libertăţii, încercând pământul şi cerul, în galopuri fantastice. Cei tineri, cu coamele pieptănate de zâne îndrăgostite, armăsari cu zăbală de flori, muşcând întărâtaţi din văzduhul colorat şi sălbatic al viselor mele. Inima mea răsună de nechezatul lor bărbat, ca o sală de marmoră din palatul cailor, în urechi îmi pulsează gâfâitul lor, răsuflarea zeilor, şi mă pierd în bucătărie ca o cheie de la o adresă cu necazuri. Ei aleargă împroşcând praful roşcat al drumului şi stelele nopţii. Sunt cumva excesiv de liric? Dăruiesc dispensă oricărui reproş de acest fel celui care n-a îngenuncheat niciodată în zăpada atâţată de soare, învins de tandreţea unui bot de mânz… Şi atunci? Cum a fost posibil coşmarul acela, pe care ne chinuim acum să-l uităm? Crima stupidă şi imperfectă de a omorî caii? De a mutila, de a extermina, de a sfâşia în două sufletul comun al omului şi al calului său? Cei care au avut această idee (?!) năroadă sunt blestemaţi de iubirea mea pentru cai, după cum urmează: să “coboare la mândra-n vale” călare pe tractor, să aibă parte de o “călărie în zori” pe o bicicletă cu ghidonul întors invers, să fie lătraţi de cai ca de câini, să fie legaţi de şaua unui mustang nebun, înţepat cu un bărzăune, să fugă din faţa cailor ca indienii lui Montezuma, să nu mai mănânce niciodată salam! Ruşinea acelor masacre ignobile atârnă în sufletul unora ca funia în casa spânzuratului, când spânzuratul a plecat de acasă scârbit.

P.S. Dar tresar înspăimântat din somn, scăldat în gheaţa fierbinte. Începusem să visez filmul “Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?” – Adrian Pintea
Parfum de prieten

2007 07 13| de Loreta Popa

Cascadorul Marian Chirvase i-a fost lui Adrian Pintea “frate de cruce” pe timpul filmărilor de la Iancu Jianu.

În urma unui articol despre Adrian Pintea care a apărut în ziarul nostru, cascadorul Marian Chirvase, care locuieşte în Germania, ne-a sunat la redacţie să ne felicite. În urma discuţiei ne-a povestit o întâmplare de la filmările pentru “Iancu Jianu”, în urma căreia între cascador şi actor s-a legat o prietenie durabilă. “Meseria de cascador este una cu totul deosebită, cu totul specială, afirmă Marian Chirvase. E o viaţă pe care o trăieşti pe coclauri. Cu greu poate fi rumegată de alte persoane. Sunt momente grele. Caii adorm, tu stai pe cal, calul adoarme şi cazi şi tu cu el. Atunci am stat de vorbă mai mult cu Adrian Pintea, la filmările de la Iancu Jianu.”

LA CRAMĂ. “Avea foarte mult umor şi îi plăcea să stea cu noi, cascadorii. Se simţea bine în preajma noastră, pentru că noi eram altfel. La un moment dat, cum filmam noi la Iancu Jianu, din cauza ploii, s-a întrerupt curentul. Electricienii aveau grijă de becuri, reflectoare, cabluri. Aşa că le-am dat şi noi o mână de ajutor. Puţin mai departe era crama la care se filma şi am intrat acolo, să ne adăpostim de ploaie. Era şi puţină oboseală. Am intrat sub un fel de şopron. Şi ţin minte, într-o parte îl aveam pe Adrian, în cealaltă, pe Ioan Luchian Mihalea. Stăteam de vorbă. Făcusem un foc şi ne încălzeam la el. Era târziu în noapte. O linişte ireală. Un coleg cascador a venit şi mi-a şoptit: «Nu ţi se pare că este prea linişte!? Nu vrei să încălzim puţin atmosfera?». Adrian a auzit şi i-au strălucit ochii ca unui copil. Ştia că e rost de glume. Mihalea încă nu ştia cu ce se mănâncă viaţa asta de cascador. Adrian a ţinut de şase până am luat o bonetă cu gloanţe. Le-am aruncat în focul care era aproape stins, dar mai avea ceva jar. Am început să spunem bancuri, să-i atragem pe ceilalţi lângă noi. Era o atmosferă din ce în ce mai caldă, mai vie. Şi deodată, în liniştea aceea din noapte, cum stăteam noi unul lângă altul au început gloanţele să explodeze şi, vă spun, s-au călcat toţi în picioare. Din vie, atmosfera devenise incendiară. Cu lacrimi am râs cu toţii. Mihai Mereuţă a început să înjure cu accentul lui moldovenesc. Ne-am distrat copios pe chestia asta.”

CAII. Lui Adrian Pintea i-a plăcut viaţa cascadorilor. “Era fericit când călărea, spune Marian Chirvase. Calul simte tăria de caracter, altfel te aruncă imediat. Dar pe el nu l-a aruncat niciodată vreun cal. Toţi ştiau cu cine au de-a face. Era ca un copil ascultător, când nu ştia ce să facă ne urmărea şi de la prima lecţie învăţa totul. Era mândru de ce realiza. Îţi făcea plăcere să-l înveţi ceva. Prietenos, recunoscător şi fantastic”, a conchis Marian Chirvase.

“Nu mă uit cu încântare la filmele făcute când eram foarte tânăr. În afară de Iancu Jianu, în care îmi place postura şi admir caii. Nu regret deloc imaginea aceea. E esenţial ce porţi înăuntru, ce echilibru interior ai şi ce valori alegi din lumea asta ca să-ţi devină proprii”

Adrian Pintea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s