Editorial – Micul prinţ 2007 07 13| de Dana Andronie

În mod fatal murim. În mod fatal nu luăm cu noi nimic, nici măcar carcasa în care am locuit o vreme: corpul. Şi tot în mod fatal nu rămâne din noi pe pământ decât ceea ce am făcut. Faptele cele mai consistente ale omului, scriitorului sau actorului Adrian Pintea sunt paradoxal cele mai impalpabile: rolurile din teatru şi film, şi, mai ales, ceea ce a scris.

Că a fost un mare actor este o certitudine pentru noi, cei care i-am fost contemporani. Că a fost un om special care avea puterea să îmblânzească animalele doar privindu-le este iarăşi o certitudine, pentru care pot depune mărturie cei care au avut privilegiul de a-i fi parteneri. Că a fost un prieten şi un camarad minunat există şi pentru asta mărturii. Toate acestea vor rămâne sau se vor pierde în “pulberea gânditoare a stelelor” (cuvintele îi aparţin lui Adrian Pintea), după cum va voi destinul. Dar certitudinea absolută a trecerii lui pe pământ ne-o dă şi ne-o va da tocmai ceea ce n-am văzut cât el a fost în viaţă: altitudinea aristocratică a scrisului său. A fost unul dintre puţinii actori români (dacă nu cumva e singurul) care vorbea engleza britanică şi cea americană cu aceeaşi uşurinţă cu care se exprima în limba maternă. Nu avea nevoie de dublură nici când vorbea, nici când juca. Taina acestei polivalenţe unice în arta spectacolului venea din vocaţia de îmblânzitor. Îmblânzea cuvintele (oricât de sălbatice ar fi fost ele), aşa cum îmblânzea caii. Cu oamenii a fost mai reticent. Ştia el ce ştia. Aşa cum ştia că ce-i îmblânzit îmblânzit rămâne. Micul prinţ şi-a făcut datoria până la capăt.
Drum bun, dom’ profesor! function videoInline(fileid) { $.ajax({ type: „GET”, url: „videoGalleryInline.php”, data: „fileId=”+fileid, success: function(msg){ $(‘#imageBlock’).html(msg); } }); }

Nu credea să-nveţe a muri vreodată… Poetul iubirilor gingaşe a obosit puţin… O, tu ce treci pe-aicea, dac-ai iubit vreodată, te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin!
2007 07 13| de Claudia Daboveanu, Roxana Ioana Ancuta

Ce se poate spune despre un tânăr – veşnic tânăr – actor care a murit? Că era frumos. Şi inteligent.

Şi, pentru că tot îl parafrazăm pe Erich Segal, cu începutul romanului său “Love Story”, să spunem că însăşi viaţa lui Adrian Pintea a fost o poveste de iubire. Iubire de tot şi de toate. Iubire de mamă, care, spunea Adrian, avea cel mai frumos nume de mamă: Maria. Iubire de carte şi învăţătură, lucruri deprinse de la tatăl care l-a crescut şi educat şi căruia i-a purtat, cu mândrie şi respect, numele. George Pintea, militar de carieră, “copil de trupă” al Mareşalului Antonescu, şi-a dat copiii, pe Adrian şi pe Rodica, la şcoli de elită şi i-a ajutat să devină Oameni. Iubire de artă. De toate formele ei în care căuta şi găsea scânteia divinităţii. Iubire de femei aidoma lui: frumoase, inteligente, generoase. Iubire de cai, de câini, de munţi…

DE MOSA, NU DE POSA. În faţa unui singur lucru se panica. Un singur lucru îl deranja: prostia. Îi cerem iertare acum, la 40 de zile de când sufletul lui frumos a plecat, discret, de unde a venit, dacă unii dintre colegii noştri de breaslă au scris enormităţi preluate de pe internet sau auzite de la neaveniţi. Ca de exemplu: spectacolul tv “Trandafirul şi coroana”, în care a jucat, n-a fost regizat nici de Eugen Todoran, nici de Domniţa Constantiniu, ci de Domniţa Munteanu. Piesa “Don Juan” a fost scrisă de Max Frisch, nu de Dürrenmatt, iar el a fost, în piesa “Don Carlos”, Marchizul de Posa, nu de Mosa…

PIPA AMINTIRII. Când ne luăm rămas-bun de la cineva la care ţinem o facem cu dragoste, cu durere şi cu speranţă. După o viaţă închinată celorlalţi, cel născut la 9 octombrie 1954 a obosit. “Adrian, pentru mine, e viu, doar că… puţin obosit (de cele lumeşti!). A trecut Styxul şi s-a retras să se odihnească oleacă. Se reîntoarce şi revine mereu, de câte ori noi, cei rămaşi de partea astălaltă a Styxului, avem nevoie de el, de spiritul lui.” Aşa spune regizorul Eugen Todoran, în mâinile căruia se lasă mângâiată o pipă. O amintire de la Adrian, de pe vremea filmărilor la “Strigoii”. Adrian, cel care nu făcea nimic fără să treacă totul prin filtrul sufletului şi al gândirii, a făcut rost de acest obiect de care era mare nevoie. După filmări, ştiindu-l pe regizor fumător de pipă, i-a făcut-o cadou. Eugen Todoran ar fi vrut să vadă şi cititorii acest obiect nepreţuit. Dar pipa fără Adrian… Puţin mai târziu, am frunzărit pozele pe care le aveam de la Lavinia, soţia lui Adrian, şi am dat peste o fotografie a lui Adrian, cu acea pipă (foto dreapta)… Am avut încă o dată senzaţia transformată-n certitudine că în tot ce am plănuit, intenţionat, gândit şi realizat pentru acest număr de colecţie, am fost ghidaţi de spiritul lui Adrian.

UN ZEU… NEEXPLOATAT. În ochii unora, atinsese perfecţiunea. “Pentru mine, Adrian Pintea era un mit, un zeu. Era un om cu un tip de pasiune ieşită din comun. A fost hăruit cu amprentă genetică uşor observabilă şi era uimitor în tot ceea ce făcea. Uimitor şi complexant, fără nici un fel de echivoc”, spune prietenul şi colegul lui, Adrian Titieni. “Sigur, încercarea de a-l semnifica pe Pintea în tot ceea ce a fost el este o întreprindere grea. Nu-i plăceau incompetenţa, lipsa de profesionalism. Deşi o personalitate importantă, întotdeauna a rămas în afara sferelor de influenţă şi în afara locurilor de unde ar fi putut să aibă o decizie. Cred că Pintea genera în jurul lui foarte multă invidie. Ceilalţi l-au oprit din drum sau poate, pur şi simplu, n-a vrut el să continue…”A avut şansa să emigreze, dar a rămas aici. Era prea ataşat de limba română, de lumea din care venea. “Credea că aici sunt izvoarele unui anume tip de comunicare şi de exprimare. Vorbea cursiv patru limbi străine. Toţi îl întrebau de unde a învăţat engleza.” O învăţase de la tatăl lui şi uitându-se, înainte de ’89, la filmele pe care le avea pe video. “Revedea un film până când reuşea să înţeleagă absolut toate amănuntele şi nuanţele de limbaj.” Cine a fost Pintea pentru Titieni? A fost un zeu… şi “nu ştiu care ar fi putut să fie cea mai importantă calitate a lui: «Cred că e un summum de calităţi şi, în acelaşi timp, cred că societatea e vinovată că nu l-a exploatat pe Adrian Pintea aşa cum ar fi trebuit»“…

NĂUCITOR, ULUITOR. O “felie” importantă din arta lui a fost teatrul radiofonic. Sute de piese de teatru în care a jucat sau pe care le-a regizat. Partenerul de neuitat al multor actori pe care, când a plecat, i-a lăsat mai trişti şi mai săraci cu un prieten-artist. “Ultima dată la radio ne-am întâlnit. El, «Scriitorul», eu «Bubulina», în Zorba Grecul de Kazanţachis. L-am admirat mult pe el – actorul –, dar şi pentru că scria magnific, avea un talent deosebit şi îl ţinea ascuns pentru el. Cânta minunat, vorbea engleză cu subtilitate de limbă. Am văzut acel năucitor spectacol, pus de Cătălina Buzoianu, «Romeo şi Julieta», care a uluit Edinburghul. Nu-i pot uita dansul din «Pădureanca», nici privirea lui adâncă şi stranie din toate filmele în care l-am văzut”, îşi aminteşte actriţa Rodica Mandache.

NIHIL SINE DEO. Din nou, artă în stare pură, pe unde. Ne-a făcut cadou literatură de cea mai bună calitate, cu glasul lui. “Adrian Pintea se dăruia pe sine în fiecare gest artistic pe care îl săvârşea. Avea o imensă capacitate de a dărui. Experienţelor sale regizorale, marcate de abordarea unor teritorii artistice novatoare, la Teatrul Româno-American sau alături de studenţii săi, la «Casandra», li se alătură şi regiile radiofonice, pe care Adrian Pintea le realiza cu acelaşi talent uluitor şi de obicei fără să se implice ca interpret, deşi avea una dintre cele mai fascinante voci pe care le-am auzit vreodat… Întrebat odată ce i-ar spune lui Dumnezeu, dacă L-ar întâlni, Adrian Pintea a răspuns: «Nimic. El ştie totul». Părea însoţit mereu de divinitate şi declara că deviza lui este «Nihil sine Deo» – nimic fără Dumnezeu… Nu ştim dacă, ajuns în faţa Lui, Adrian Pintea nu L-a privit, cu ochi mari şi arzători, nedumerit că l-a luat dintre noi atât de devreme… Un spirit superior şi neliniştit… care acum cu siguranţă că ne contemplă din lumea îngerilor.” Domnica Ţundrea, realizator Teatrul Naţional Radiofonic.

ÎI PLĂCEA SĂ SE JOACE. Ce au de la el studenţii lui? Numai amintiri frumoase. “Doamne, ce ne-am mai distrat în facultate! Îi plăcea să se joace. N-aveam oprelişti când ne jucam, spunea că din joacă pot ieşi lucruri pe care să le ţii minte. Numai amintiri frumoase am despre dom’ profesor. În anul I, îmi spunea că sunt graţioasă, deşi eu eram grasă cât China! O dată nu s-a enervat, n-a ţipat la noi, îl vedeai că dă-n clocot, dar se stăpânea. Prin facultate era bârfit, că nu merge după regulile lui Stanislawski. De fapt, el era neîndoctrinat şi-i plăceau «cioacele» şi nebuniile din care ieşea ceva modern, chiar pe-un text clasic. Ne-a închegat, ca grup, am rămas prieteni datorită lui”, spune actriţa Aniela Petreanu, din ultima promoţie dusă până la capăt.

URME ADÂNCI. Gabriel Gheorghe, alt fost student, actor graţie lui, îi spune, în felul său, rămas-bun Maestrului: “Un om minunat, un artist desăvârşit, un profesor din cei care lasă urme adânci în studenţi. Fiecare întâlnire cu Maestrul Adrian Pintea – o poveste cu multe înţelesuri, fiecare spectacol alături de dânsul – o altă uimire. La Grădina Icoanei, în «Thomas a’ Becket», ocolesc în fugă teatrul şi, în întunericul dintre perdelele intrării, îmi ţin răsuflarea alături de întreaga sală. Nu se aude nici un zgomot când vorbeşte Maestrul, doar reflectoarele păcăne molcom, întreţinând vraja. Maestrul n-a murit, e plecat pentru o vreme. Drum bun, Maestre!”

“Iubirea este gustul vieţii… Am observat cu toţii ce tandreţe specială degajă cuplurile de oameni în vârstă pe care-i zărim – vară, iarnă – prin Cişmigiu… şi care se ţin de mână. Cu câtă infinită duioşie se încarcă o relaţie de dragoste, pe măsură ce timpul trece şi moartea se apropie”

Adrian Pintea,despre dragoste şi moarte
Propriul chip 2007 07 13| de Dana Andronie

Un suflet cu suflet! Un suflet care şi-a găsit sufletul drumeţind pe îngusta-i cărare, aşa cum spunea Kahlil Gibran: “Inimile voastre cunosc în tăcere taina zilelor şi a nopţilor. Dar urechile fiecăruia însetează după sunetul cunoaşterii din inima voastră. Şi voi aţi vrea să cunoaşteţi în cuvinte ceea ce deja ştiţi din gânduri. Aţi dori să atingeţi cu degetul trupul gol al viselor voastre. Izvorul ascuns al sufletului trebuie să ţâşnească şi apoi să alerge murmurând către mare… Şi nu cercetaţi adâncurile conştiinţei voastre nici cu prăjina, nici cu sonda, fiindcă eul omului este ca un ocean fără hotare şi de nemăsurat. Nu spuneţi nicicând: «Am aflat adevărul», ci mai curând: «Am aflat un adevăr». Nu spuneţi: «Am găsit cărarea sufletului», ci mai degrabă: «Am găsit sufletul drumeţind pe îngusta-mi cărare». Pentru că sufletul aleargă pe toate cărările. El nu călătoreşte pe o anume linie, nici nu creşte asemenea trestiei. Sufletul se desface precum un lotus în petale fără de număr”. Sufletul lui Adrian Pintea s-a desfăcut în mii şi mii de petale. A stat cineva să le numere?! “Fals interviu” – aşa l-a denumit autorul – ne arată un adevăr despre conştiinţa lui Adrian Pintea, pe care într-adevăr nu este nevoie să o mai măsurăm. Ceea ce ne-a lăsat omul a izvorât direct din suflet şi această sevă nu se va pierde niciodată. Se va îndrepta murmurând către mare… Am ales să vă împărtăşim interviul pe care Adrian Pintea şi l-a luat sufletului lui pentru a-l da mai departe.

Adrian Pintea: Tu ai suflet?

Adrian Pintea: Cei care mă cunosc sau se laudă că mă cunosc presupun că am. Folosul acestei cunoaşteri se termină însă, de obicei, prea devreme. Astfel că unii devin lăudăroşi şi cam atât, în cele din urmă…

Adrian Pintea: Ştii să stai de vorbă?

Adrian Pintea:Am iubit vorbind mereu, dar vorbitul nu e prea bun în iubire. În chipul acesta au murit mai multe oraşe pentru mine, chiar în clipa în care le povesteam frumuseţile, deci locurile lor cele mai alese pentru iubit…

Adrian Pintea: Te-ai întors vreodată înapoi?

Adrian Pintea:Mereu. De fiecare dată altfel. Tremuram de dor şi cerul tot mai tremura deasupra dorinţei fragile a minţii mele de a-şi aminti. Iubisem prin locuri îndepărtate, încărunţisem, de schimbase plăcuţele de metal cu numele străzilor, numerele de telefon, de asemenea…

Adrian Pintea: Când, ultima dată?

Adrian Pintea:De curând. Am galopat un cal de cinema prin faţa vechiului Muzeu al Crişurilor, la Oradea. Mai mult cu frâul strâns în pumn şi cu capul în piept. Nu voiam să fiu recunoscut.

Lumina

Adrian Pintea: Ai plâns?

Adrian Pintea:Nu. Am fumat în şa.

Adrian Pintea: Repet intenţionat: tu ai suflet?

Adrian Pintea:Sub copacii de sub muzeul amintit, cu strângere de inimă, am stat acum aproape cincisprezece ani. Nu ploua prea tare, câinii erau mai frumoşi, mai tandri, mai pierduţi în visele lor de câini… Ştiam ceva important pe atunci, deşi pieream mereu jocul. Un acoperiş de iută udă, ţărănească. Griji limpezi, nu întortocheate, nu urâte…

Adrian Pintea: Aţi fost vreun “adolescent fericit”?

Adrian Pintea:Fericirea este pentru mine în fiecare clipă altceva şi altfel. Un trotuar sau o alee pe care te poţi plimba cu mâinile în buzunare, gândindu-te cu toată seriozitatea la mai nimic. Dacă te întreabă cineva: “Ce-i, mă, cu tine pe aici?”, să-i poţi răspunde calm: “Dar dumneavoastră, mă, cu ce treabă?!”. Oricine ar fi. Nu avem de păzit decât lumina care creşte apa din adâncul fântânii şi misterul inconfundabil al pâinii. Mai ales când aceasta e frământată de o mână de femeie bună. Bunica, mama, iubita…

Adrian Pintea: Ce vrei?

Adrian Pintea:Nu ştiu încă să vreau destul.

Adrian Pintea: Cât eşti?

Adrian Pintea:Cât sunt îngăduit. Şi încă ceva… În rest, nu chiar atât de rău cum se grăbesc să creadă alţii. Puţin mâhnit uneori, mai ales când văd că dreptul meu de a fi sentimental este vândut unora care nu-şi pot asuma acest drept decât cumpărându-l, la o trecătoare şi tristă speculă… Negustorii amare…..

Adrian Pintea: O amintire de mâine?

Iubirea. Frumoasă şi ordonată, ca o muncă cinstită.

Adrian Pintea: Şi răspoimâine?

Împăcarea, lumina, livada răcoroasă, făgăduită în vis… Cântecul nou. Să pot spune senin cuiva care are nevoie de asta: TU. Să fiu om…

P.S. Nu există mâhnire mai mare decât clipa în care îţi uiţi propriul chip.

“Fericirea estepentru mine în fiecare clipă altceva şi altfel. Un trotuar sau o alee pe care te poţi plimba cu mâinile în buzunare, gândindu-te cu toată seriozitatea la mai nimic”

“Nu avem de păzit decât lumina care creşte apa din adâncul fântânii şi misterul inconfundabil al pâinii. Mai ales când aceasta e frământată de o mână de femeie bună. Bunica, mama, iubita…”

Adrian Pintea
Sinceritate 2007 07 13| de Loreta Popa

Arhiva Teatrului L.S. Bulandra

“Mi-aş dori să am atât de mulţi prieteni pe cât am puterea de a oferi prietenie”, spune Adrian Pintea. Aici alături de elevul său preferat, Marius Chivu, în “Repetiţie cu Barrymore”, un spectacol care a ridicat sala în picioare
A luat Premiul UNITER pentru debut într-o piesă regizată de Adrian Pintea. A fost şi este elevul lui preferat.

Întâlnirea cu Marius Chivu a debutat sub imperiul emoţiilor. “I-ai fost student”? “Da, mi-a fost student”, spune Marius Chivu, apoi se opreşte bulversat de ceea ce rostise. Zâmbeşte şi spune: “Mai mult ca sigur că domnul Pintea s-ar fi bucurat de gluma aceasta. Ne-am întâlnit la institut, eu în calitate de student, de prestator de activităţi artistice în «Trei surori», de Cehov. Mi-am dat seama că vibrăm unul faţă de celălalt din raţiuni pur prieteneşti şi timp de o săptămână m-am legat foarte tare de dânsul”.

ROL. “A venit apoi propunerea cu «Thomas A Becket» la Bulandra, care a avut loc într-un interval destul de scurt de timp, îşi aminteşte Marius Chivu. Dacă am făcut ceva bine sau nu, nu ştiu. Ceea ce s-a întâmplat pe scenă a fost parte din generozitatea lui. Să mulţumesc e puţin, să spun că-mi pare rău că nu mai este dânsul este foarte puţin, cuvintele nu prea mai au sens. E greu. E foarte greu, am rămas singur. Fără să vreau sunt afectat de acel rol, de acea relaţie de prietenie din scenă, din «Thomas A Becket», chiar exista o replică: «Am rămas singur»… şi mi-am dat seama că am făcut o mare greşeală, în sensul interpretativ. Nu am ştiut niciodată cum să interpretez ultimele replici: «Nu m-ai iubit, Becket»… Când s-a jucat spectacolul, eu n-am putut să dau acea replică. După tragicul eveniment, când domnul Pintea a dispărut fizic dintre noi, mi-am reparat acea greşeală. Trebuia să fie o întrebare, şi nu o afirmaţie. A avut calitatea de a manageria relaţiile dintre oameni prin sufletul dânsului, tandru, altruist, nu am observat vreodată invidie şi, chiar dacă era vreo umbră, era constructivă, aşa cum poate ar sta bine multora dintre noi. În ultimele trei creaţii ale dânsului a încercat să se apropie foarte mult de tema dumnezeirii. În «Becket», «Repetiţie cu Barrymore», chiar şi «Hamlet». Cred că moartea este un proces care începe mult mai devreme decât ne închipuim. Moartea, la fel ca şi naşterea, este un moment intim. A avut curajul şi transparenţa de a fi sincer, iar «Jesus Christ Superstar» a fost acel moment de atitudine. Nu pot accepta gândul că nu mai este. Am impresia că am construit un castel care acum s-a prăbuşit în ceea ce mă priveşte, mi-e foarte greu, mă simt blocat.” Adrian Pintea, profesorul şi prietenul lui Marius Chivu, spunea: “Mi-aş dori să am atât de mulţi prieteni pe cât am puterea de a oferi prietenie. Am prieteni puţini, dar de nădejde. Pentru mine, un prieten, dacă nu are şi însemnul de frate de cruce, nu există”.

Ei bine, prietenia dintre acest elev şi acest profesor a fost, este şi va fi tulburător de sinceră.

În semn de prietenie

Mircea Albulescu despre Adrian Pintea: “În taina căsătoriei se spune fiecăruia dintre miri: «Va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi va porni în viaţă…» şi aşa mai departe. Despre viaţa lui Adrian Pintea nu poate şi nu are dreptul să vorbească altcineva decât soţia lui, Lavinia. Toţi ceilalţi nu ne putem referi decât la eventualele noastre întâlniri cu el. Este un lucru semnificativ… Este cu 20 de ani mai tânăr decât mine, vorbesc la prezent, vă rog să remarcaţi, eu sunt născut pe 4 octombrie şi după 20 de ani s-a născut el, la 9 octombrie. Ne-am cunoscut la şcoală, pentru că atunci când a început activitatea didactică a început-o la clasa mea şi împreună am păstorit pe colegii noştri mai tineri întru arta actorului. Cu această ocazie a debutat şi ca regizor, făcând spectacol de promoţie cu piesa «Comedia erorilor» a lui Shakespeare. Am jucat cu el teatru, am făcut televiziune. Un lucru pentru mine emblematic este spectacolul «Don Carlos», de Shakespeare, în regia lui Eugen Todoran, la televiziune, unde el juca marchizul de Posa şi eu îl jucam pe regele Filip. Şi am făcut foarte mult radio, dar foarte, foarte mult radio.

De aceea spun: Cui îi este dor de el, o dată pe săptămână cel puţin, după 12:00 noaptea, îl poate auzi pe Adrian Pintea într-o piesă de teatru pe Radio România Cultural. A spus multă poezie, a spus foarte multă poezie la radio şi a făcut multe emisiuni culturale. Ultima propoziţie pe care vreau s-o spun în legătură cu faptul că am auzit în această perioadă, chiar a doua zi, a treia zi, nelăsându-i, cum spun tot preoţii în taina înmormântării, cele 40 de zile în care să se odihnească sufletul lui, fel de fel de lucruri, fel de fel de gugumănii. De aceea vreau să închei această intervenţie a mea cu câteva versuri din Scrisoarea I a lui Eminescu: «Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/ Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/ Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el sub a numelui tău umbră.» Dumnezeu să-l odihnească!”.

Romeo sau Hamlet

Arhiva Teatrului Naţional Craiova

Hamlet a fost pentru Adrian Pintea o baie de teatru autentic, pe care spunea că o datorează regizorului Tompa Gabor şi colegilor lui, Oana Pellea şi Mihai Constantin. Spunea că lucrul cel mai bun care i s-a întâmplat e Hamlet

2007 07 13| de Claudia Daboveanu

Graţia adolescenţei turmentate de iubire a lui Romeo sau monologul care-ncepe cu “A fi sau a nu fi”? Aceasta e-ntrebarea.

Dacă rolul “Băiatul cu pasărea” din “Mânia” lui Mircea Veroiu e considerat de Adrian Pintea un porte-bonheur într-ale filmului, rolul din teatru care l-a propus drept un mare actor este Romeo.

ADRIAN ESTE. Cea care l-a remarcat din facultate, i-a oferit rolul din piesa shakespeariană şi a avut certitudinea că va ajunge unul dintre discipolii preferaţi ai Thaliei a fost regizoarea Cătălina Buzoianu. “Cum e Adrian? Mereu cu un picior în altă dimensiune. Ne leagă o mare prietenie, suntem foarte apropiaţi. A debutat cu mine în «Romeo şi Julieta». Repetiţiile au durat trei săptămâni, spectacolul a avut un mare succes şi la Casandra, şi în turneul din Anglia, unde Adrian a fost purtat pe braţe prin toată Londra… Nu cred că ar fi fost altcineva mai bine în Romeo. Eu am vrut un Romeo poet, Shakespeare l-a vrut pe Romeo poet, el este un poet. Are o flacără de geniu. Scuzaţi-mă, dar nu pot vorbi despre Adrian la trecut. De când am aflat mă gândesc tot timpul la el. Nu-mi vine să cred… El, care a depăşit atâtea momente dificile…” Ciudat lucru, toată lumea cu care am vorbit… după… vorbeşte despre el la prezent. Aşadar, Adrian Pintea ESTE.

PRIMUL ŞI ULTIMUL. Au urmat multe, foarte multe roluri importante, întâlniri cruciale cu oameni care i-au marcat existenţa artistică şi debutul pe scena teatrului său de suflet, cum îi place să spună: Teatrul L.S. Bulandra. Întâiul care i-a primit paşii de debutant, ultimul care i-a vegheat odihna pământească. Acolo, sub “bagheta” Maestrului Ciulei, a jucat prima oară pe scândura sacră în “Pescăruşul”, alături de două mari doamne ale teatrului: Clody Bertola şi Mariana Mihuţ. Joacă în spectacole pe care le-a înnobilat cu prezenţa sa magnetică, vocea inconfundabilă şi talentul care-i izvora din toţi porii sufletului: “Oedip salvat”, “un spectacol magic, de altfel tot ce face Mihai Măniuţiu e magic”, cum spune Adrian, “Henric al IV-lea”, în regia lui Dominic Dembinski, la Nottara, “Memoriile unui necunoscut” şi “Ifigenia”, la TNB, ambele în regia lui Ion Cojar, “Ondine”, tot la TNB, în regia lui Horea Popescu. Cine nu şi-i aduce aminte pe Eumet, Treplev, Ahile, Val? Poate doar cine nu luase microbul teatrului, de care el s-a îmbolnăvit incurabil.

MAGNETISM TV. Totuşi, chiar şi-aceia au avut şansa numită teatrul de televiziune. O specie de teatru care nu-ţi permite să trişezi. “Iar el n-a trişat niciodată! Adrian strălucea, era seducător, avea un magnetism unic. Putea să joace acest gen foarte greu de teatru ca şi când ar fi fost în sală spectatori, deşi ei lipseau din peisaj, ca şi emoţia pe care ar trebui s-o primeşti din sală… Primul spectacol tv pe care l-am făcut împreună în ’82 a fost «Bill optimistul», după un text acid, pe tema alienării. Era foarte sincer în drama sa. A urmat rolul Osvald din «Strigoii», de Ibsen, un spectacol în care-i avea ca parteneri pe Poldi Bălănuţă şi Cozorici, care acum ne privesc şi ei de undeva de sus. În ’97 a fost rândul lui «Don Carlos», de Schiller, un spectacol premiat la UNITER şi APTR. El era Marchizul de Posa. O piatră de încercare. Trebuia să pot, prin actor şi printr-un limbaj accesibil, să-l fac pe telespectator să acceadă la marile texte. Iar Adrian avea acest dar al inteligenţei, nemaivorbind de profunzimea şi găsirea unor nuanţe neaşteptate, care-l caracterizau. Toate astea îl făceau să pătrundă sensurile cele mai adevărate şi să le exprime simplu”, îşi aminteşte autorul tuturor acesor “bijuterii”, regizorul Eugen Todoran.

HAMLET SUNT EU! A venit şi norocul de a fi Hamlet, prin persoana regizorului Tompa Gabor – cult şi rafinat, aidoma lui Adrian şi de o seriozitate care aminteşte de Liviu Ciulei – la Teatrul Naţional Craiova. “E o şansă să joci Hamlet. Sunt foarte mulţi actori în ţara asta care merită să joace Hamlet şi care poate ar fi făcut-o mai bine. Dar eu am avut noroc. Aş zice că există un moment de graţie în viaţa unui actor, în care, dacă-şi joacă bine rolul, poate spune liniştit: «Hamlet sunt eu!». Hamlet a însemnat o experienţă esenţială pentru mine!

Nu sunt deloc ipocrit: a fost un cutremur de conştiinţă foarte clar pentru mine. A produs schimbări mari în propriul meu sistem de prejudecăţi. Meditând la soarta şi gesturile acestui personaj, mi-am rebalansat valorile personale, cele ce se referă la relaţiile cu oamenii din jur, la relaţiile cu această meserie, la relaţiile cu bibliotecile pe care le-am răvăşit până la 40 de ani. Da, a fost un cutremur”, spunea Adrian în ’98.

Teatrul a rămas gol

A jucat pe scenele vieţii nenumărate roluri – pe toate, cu arderea-de-tot a artistului pursânge. Dar…: “Ce se întâmplă atunci când actorul este chemat să joace pe o scenă în ceruri? Teatrul rămâne pururi gol. Tăcere. Domnul Pintea va rămâne mereu în amintirea şi în sufletul meu. Pentru mine a fost cel care mi-a deschis calea în teatru. Un adevărat profesor-antrenor, cum îi plăcea să spună, un prieten sincer şi un călduros părinte. Voi duce numele Domnului Pintea mai departe, e de datoria mea”. O datorie de onoare pentru Marius Miron, un fost student.

Armâsarul nobil a ales să privească spre altunde…

Oana Pellea, Regina din Hamlet-ul lui:

“Pintea vine de la… pinten. Asta a făcut Adrian toată viaţa. A implantat pintenii în viaţa lui. Spiritul lui Adrian are libertatea unui armăsar semisălbatic, neînşeuat vreodată, care

a alergat superb în galop printre cele 52 de obstacole şi cursa s-a terminat brusc, pentru că armăsarul a ales să privească melancolic un asfinţit de soare. Obstacolul nr. 53 i s-a părut inutil şi… în plus. Superbul şi nobilul armăsar a părăsit cursa regeşte, lăsând spectatorii uimiţi. În fruntea plutonului, conducând cursa… elegant… pur şi simplu a abandonat, oprindu-se brusc, berbeceşte, cu nările în vânt, în uimirea şi tristeţea tuturor… a ieşit de pe pista concursului… şi, solitar, a întors privirea şi a ales să păşească încet, dar sigur, spre un apus sau răsărit, mai altcumva, mai altfel. Cursa continuă… alţi cai, alte concursuri. Ne întoarcem din când în când capul să vedem armăsarul superb, solitar şi nobil de la capătul orizontului, care cu ochii umezi şi trişti priveşte altceva, spre altunde…” (Ramona Drăghici)

Parfumul mâinii lui

Bogdan Florea, fost student, actual Leonce la Teatrul Nottara: “Înapoi cu şapte ani… Scena de la Bulandra. Adrian Pintea – Profesorul – în “Thomas Becket”.

Mi-aduc aminte clar magia, vocea aceea, lumina. Înapoi în trecut. Şcoala. Amintirile vin tăcute, uşor. Adrian Pintea… Teama noastră, a studenţilor, de el. Nebunia lui. Frenezia cu care ne încărca. Mi-l amintesc cald, enigmatic, singuratic, visător.

Am avut în faţă un erou de roman. Cu o lună înainte de a muri l-am întâlnit. Mi-a strâns mâna cu putere şi mult. Nu uit mirosul de parfum al mâinii lui…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s