14 februarie 2009 – sambata, 12,12

Acasa. In fata ferestrei luminate de soarele diminetii, amiezii de acum. Acultand… ghiciti ce… Radio Iasi, Week-end magazin, realizator Valeriu Stefan. Suntem acasa in toata Moldova… genericul care de fiecare data imi declanseaza flash-back-uri placute din perioada aceea de acum un an…

Dar… viata merge mai departe… oamenii gresesc, dezamagesc sau fericesc.

Eu… raman aici, viata mea… cu bune si cu rele, ceilalti merg pe drumul lor… Poate ca asta inseamna sa cunosti alte destine, sa fii impins pe anumite cai si apoi lasat acolo. Daca ai puterea sa mergi singur mai departe… mergi… daca nu… revii pe calea ta, doar imbogatit cu anumite experiente.

Scriu ciudat… pentru ca vartejul asta cotidian m-a purtat prin locuri care mai de care mai banale si nu am gasit ragazul linistit si datator de inspiratie in care sa pot sa-mi vars aici sufletul prea plin poate de multe.

Nici acum nu l-am gasit cred cu adevarat desi ma aflu intr-o stare destul de propice, destul de melancolica insa intotdeauna imi doresc altceva. Imi doresc sa merg in sufragerie pe fotoliu sa scriu in lumina, in aer curat si in conditii fresh, in conditii frumoase, comode sau altfel. Nu am ajuns acolo. Am ramas aici, in camera mea, din cauza internetului de care sunt legata prin Radio Iasi Online. Si incerc sa alerg printre ganduri, sa notez cateva si sa scriu, pentru ca asta pare a fi scopul meu in viata, chiar daca poate foarte putini dintre noi, dintre cei care ma inconjoara, fac asta. Mi-as dori poate sa scriu mai des, mai profund si mai calitativ poate. Mi-as dori sa pot contura viata mea si celorlalti mult mult mai bine, mi-as dori sa scriu si sa fiu citita, mi-as dori. Dar poate ca din pacate o astfel de ocupatie pare himerica. Si viata nu te lasa sa faci asta tot timpul, viata are alte planuri cu tine uneori, viata te macina te implica in situatii care mai de care mai paradoxale, te formeaza, te incearca si te poarta pe valurile ei de timp. Daca nu s-ar intampla asta poate ca am trai in vid, nu as mai avea ce scrie, nu as mai simti, nu as mai gandi si nu as mai fi om cu inima si creier. Daca as scrie zi de zi noapte de noapte poate ca n-as mai trai unele situatii, poate ca m-as ascunde in trecut, n-as mai trai prezentul si n-as mai avea sansa viitorului. Cine stie? Probabil asta e jertfa celui care pe langa faptul ca traieste, mai si scrie, mai si gandeste evenimentele si vibreaza in fata unui fir de vant, de nisip de viata sau de moarte. Sper din tot sufletul sa ma formez din ce in ce mai mult si sa reusesc sa fac asta cu rost si bine, sa fac ceea ce-mi place, sa ma simt utila si sa schimb lumea, sa ma transform pe mine in bine in din ce in ce mai bine si sa schimb si pe cei de langa mine.

Poate ca asta presupune izolare, poate ca asta presupune o viata ciudata pentru ceilalti, poate ca asta presupune suferinta, dar merita, pentru ca spunea Liiceanu ca cei care scriu un jurnal, sau scriu alte lucruri, ganduri in general, traiesc cu adevarat si pot spune la final, ce au facut odata, cum au ascultat un cantec de privighetoare, cum au simtit o adiere de vant, cum curgea apa pe langa care a trecut. Cam asta fac si eu. Mai bine sau mai rau. Incerc si cred ca tot incercand voi deveni din ce in ce mai expresiva. Si apropo de expresivitate, imi spunea cineva ca scriu prea metaforic, prea scolareste, prea titirit cum s-ar exprima altcineva drag mie, insa vreau sa precizez: nu stau sa gandesc aproape deloc randurile, nu le reiau, nu le modific, pentru ca simt ca ceea ce vine autentic in varful degetelor si se scurge pe albul hartiei in puncte negre, e singurul mod veridic in care m-as putea exprima. Daca as incerca sa revin de nenumarate ori asupra randurilor, cred ca as distruge sentimentul profund al frazei, sentiment care cu siguranta exista in spatele unui rand scris intr-un anumit moment si se simte atunci cand il recitesti. Poate e o greseala si lipsa de responsabilitate, insa deocamdata asa cred si asa procedez in ceea ce scriu. Ceea ce cred ca mai este de corectat corectez doar la nivel de ortografie, punctuatie si alte norme gramaticale. Asadar nu e ceea ce pare. Scriu cum simt. Nu gandesc, nu mesteresc si nu am pretentia ca fac literatura, desi sigur ca mi-as dori asta. Daca nu scriu postmodernist e pentru ca nu sunt o fire nonconformista, sunt mai degraba conturata in linii clasice si frumoase cred eu, in linii de alb negru si de culori calde pe alocuri, niciodata un culori socante, sunete stridente sau cuvinte deocheate. Nu as fi eu daca as face asta. Si chiar daca as crea vreodata fictiune nu as folosi un astfel de stil. Nu ca postmodernismul mi-ar fi urat,nu ca postmodernismul ar presupune doar noncorformism dar in linii mari, in linii exagerate poate asta mi se pare a fi.

Tocmai am primit un telefon de la Bucuresti, in dorinta de a impartasi cu rudele mele de acolo, cu matusa mea, unchiul si verisorii mei, bucuria unei noi locuinte. O locuinta de Sf. Valentin, de ziua indragostitilor, poate ca asta va declansa si o viitoare poveste de dragoste, o viitoare viata, o viitoare poveste spre viitor, o viitoare cale spre un alt final,frumos si implinit. Sper din tot sufletul ca toti cei dragi mie, toate rudele mele apropiate si indepartate sa fie fericite si implinite. Intr-o alte familie de unchi si matuse se asteapta un nepot sau o nepoata, se lupta cu boli ciudate, se spera si sa sufera poate, se investeste in povesti pentru viitor, in locuinte si in vise. Intr-o alta se stagneaza, se traieste frumos, lin se pierde poate cate un om drag, se maturizeaza si se formeaza noi destine. Aici, in familia noastra se planuieste, de asteapta, se iubeste, se gandeste, se scrie, se simte, bucura sau intristeaza, se pregatesc plecari spre un nou semestru, se contempla si se vorbeste la telefon cu oameni dragi. Aici e lumina, e singuratate, e tristete si bucurie, aici sunt oameni, aici suntem cu totii, dar uneori suntem singuri. Acolo la celalalt om din Bucuresti se asteapta o rupere de o lume si o revenire catre o alta, se astepta bani care compenseaza o iubire trecuta, daca o vor compensa, se traieste, se sufera cu siguranta si se impacheteaza vise noi pentru o lume veche. Se va reveni probabil acasa curand, acasa unde, astepta alte planuri, alte vise, alti ani, multi la numar, alte ganduri alte intelepciuni, alte angoase, alte taine, alta lume.

Doamne ajuta-ne sa ne traim viata frumos! Doamne apara-ne de rau! Doamne nu permite raului sa cucereasca lumea! Doamne fii bun si atoatestiutor, atoateiertator si atoatebinefacator! Binecuvinteaza viata aceasta pangarita uneori pe acest Pamant frumos dar uratit cateodata de noi oamenii! Ajuta-ne sa traim si frumos, sa ne implinim, sa ne fericim,sa ne iubim sa te iubim si sa pargurgem lin drumul. Sa ajungem la final cu rost, sa ramanem in lumina si sa devenim modele pentru urmatorii.

O paranteza folositoare si profunda, o paranteza declansata de un telefon, de vise nocturne, de ganduri dospite de multa vreme in mine, de iubiri si dezamagiri, de viata. O paranteza benefica pentru sufletul meu. Mi-am reactivat relatiile telepatice, sufletesti si sentimentale, emotionale cu toti cei dragi mie, din familie. Pentru ca despre ceilalti nu am vorbit deocamdata. Poate ca doar printre randuri. O paranteza ca o rugaciune catre CER. Catre un cer deosebit de albastru, catre un cer aranjat la baza orizantului cu nori pufosi, albi, calzi si datatori de vise curate. Catre un cer luminat de un soare de primavara, poate cel mai frumos soare de peste an, soarele acela datator de viata, soarele acela datator de bucurie si de putere de a merge mai departe. Poate acum se contruiesc visele, poate ca acum se implinesc unele, poate acum anul e in culmea fericirii.

Trebuia sa povestesc despre ultima perioada din viata mea, de cand nu am mai vorbit cu tine, cititorule de ganduri fugare. Trebuia dar din cauza faptului ca tot timpul mi se pare ceva banal, trec peste si scriu doar ganduri, stari, lucruri abstracte. Poate ca e mai bine asa. Poate ca e mai bine sa ma exprim si printre randuri si pe sub ele chiar.

Acum ar fi poate deplasat sa revin in cotidian. Si nu o voi face.

Voi continua drumul meu printre ganduri si printre scriituri de jurnal, scriituri de cultura, de spectacole, de lucruri deosebite. Spuneam ca tocmai viata ma opreste sa scriu, spuneam ca daca nu as trai viata asta nenorocita uneori si inaltatoare alteori, nu as avea ce scrie, as fi o masina care umbla sau care sta.

Gasesc rareori ragazul si iata ca poate nu reusesc sa scriu tot. Pentru ca tot e imens. Pentru ca gandurile mele zboara cu viteza luminii. Cu greu le prind pe unele in randurile acestea negre.

Acum sunt goala parca pe dinauntru. Pur si simplu. Dintr-o data. Din cauza vietii care mi-a distras atentia. Din cauza faptului ca sunt om. Incerc sa revin, cu sufletul tremurand de emotie.

Si asta pentru ca nu mai stiu uneori care mi-e rostul, pentru ca toti cei pe care i-am intalnit s-au retras atat de repede si fara motiv, fara explicatie incat incep sa pun la indoiala capacitatea mea de a interactiona cu ei, capacitatea mea profesionala sau umana, caracterul sau personalitatea mea. Poate ca asta a fost motivul. Poate ca n-a fost nici unul si oamenii aceia raman acolo oricand pentru mine, trebuie doar sa-i strig. Tind sa cred asta. Pentru ca daca nu as crede-o nu as mai putea continua lupta cu viata. Nu as mai evolua, nu as mai visa nu as mai trai cu adevarat.

Intotdeauna am spus ca sunt fericita pentru faptul ca am trait intr-o familie deosebita, care m-a invatat sa traiesc frumos, insa uneori vartejul cotidian ne duce pe toti, pe mine si pe ai mei, in situatii atat de banale incat ne pierdem parca acea frumusete trecuta, acel mod de viata abstras lucrurilor marunte, cotidiene, si ne face sa ne suparam unii pe altii, sa ne intristam, sa ne insinguram, sa ne culpabilizam, invinovatim si sa fim nefericiti pentru cateva clipe. Apoi tot viata ne ia pe culmile altui val si uitam. Traim mai departe frumos sau urat, banal sau altfel, traim visam iar, cadem, ne ridicam si mergem mai departe. Intrebarea e daca e totul cu rost. Daca invatam din toate astea, daca facem ceva concret pentru lume. Poate ca printre picaturi facem, poate ca Dumnezeu zambeste privindu-ne cum ne agitam pentru nimicuri, poate ca Dumnezeu zambeste cand vede ca simtim, ca iubim, ca ne dorim frumusetea si ca ne bucuram de viata si de natura, poate ca Dumnezeu ne muta dintr-un loc in altul.

Si sigur, Dumnezeu de iubeste.

Si pentru asta merita sa avem incredere, sa traim, sa suferim sau sa fim fericiti.

La multi ani! Iubire si lumina. Fericire si speranta pana in ultima clipa. Nu doar azi, cand e dupa unii o zi a iubirii, ci intotdeauna.

Pe curand,

Elena Raicu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s