Aşa se intitulează volumul de versuri despre care vă voi povesti în cele ce urmează. Volumul este semnat de Sergiu Guşetu şi cred că e un debut de bun augur în literatură. Sigur că vor mai fi mulţi ani de muncă, de studiu şi de multe multe alte sacrificii întru frumuseţe spirituală. Însă important e începutul. Cu siguranţă veţi fi surprinşi de cine se ascunde in spatele unui copil aproape. Vă invit cu căldura să citiţi rândurile de mai jos şi să veniţi şi la lansarea, care va avea loc în doar câteva săptămâni. Alte detalii vă mai ofer aproape de eveniment. Trebuie să ştiţi că numărul de exemplare este limitat. Aşa că organizaţi-vă din vreme lista de priorităţi de lectură.:)
Mulţumesc în cele din urmă autorului pentru şansa pe care mi-a acordat-o, de a debuta în 9 biblioteci naţionale din ţară, alături de el, în calitate de prefaţator. Mă onorează şi sper că şi reversul medaliei e valabil. Sper să nu fi dezamăgit pe nimeni prin cele mai jos, ci dimpotrivă.
Şi în cazul meu… drumul e lung… însă merită parcurs.
Lectură plăcută! Era şi vremea să dăm paginile vieţii… şi să nu ne oprim într-un loc… nefast poate.
Şi timpul…poate îngheţa!
Se spune că rostul criticii e unul aproape nesemnificativ, se crede că cei care dau reţete ale scriiturii sunt tocmai cei care nu ştiu sau nu sunt capabili să scrie cu adevărat şi se ştie cu certitudine că cei care scriu nu fac asta pentru că-şi doresc să publice, nu-şi gândesc amănunţit demersul poetic, nu sunt meşteşugari, ci doar simple instrumente prin care vribraţiile lumii pământene sau cosmice se fac auzite celorlalţi.
Totuşi, critica literară există iar scriitorii cel puţin în debutul lor au nevoie de ea. Nu toţi îi conferă valoare, nu toţi afirmă că scriu pentru critică şi chiar acesta e adevărul însă fără aceste barometre umane, impresioniste poate, subiective de cele mai multe ori, deşi riguros formate în spiritul obiectivităţii şi teoriei literare de cea mai înaltă clasă, nu poate exista o literatură şi mai ales interesul pentru ea.
“Alerg spre vis” aşa începe unul dintre poemele pe care le veţi găsi în volumul de faţă. Aceasta e preocuparea majoră a celui care scrie aceste poeme, aleargă spre vis şi crede că va schimba lumea. Nu-şi propune asta, nu crede că le ştie pe toate şi nu e nici pe departe un scriitor cu ochelari şi pretenţii. E un om normal, care simte şi care se exprimă altfel decât noi ceilalţi. Aşa cum spuneam, unii cred că astfel de scriitori nu au nevoie de critică sau de oameni care să scrie despre ei. Uneori cred şi eu lucrul ăsta, alteori nu. Depinde probabil de perspectivă. Iar perspectiva mea e una umană. Nu sunt critic literar şi poate că nici nu voi deveni vreodată. Sunt doar un om care înţelege, simte şi scrie.
În rândurile care urmează voi încerca să mă joc de-a criticul literar, aşa cum cel despre care vă voi vorbi, se joacă de-a poezia într-un mod cât mai serios cu putinţă. Jocul meu va fi unul care vă va conduce, sper eu, la sfârşitul acestor pagini, către necesitatea lecturii unor astfel de versuri, către atenţia pe care ar merita să o acordaţi unui astfel de tânăr, care deşi contemporan cu mine şi cu voi, în lumea aceasta din în ce mai înrădăcinată în material, scrie şi gândeşte lucruri de o profunzime pe cât de copilărească şi inocentă, pe atât de gravă. Jucându-se cu imagini, cu legende, cu neologisme dar şi cu propria-i imaginaţie, autorul acestor versuri reuşeşte să creeze o lume, în care probabil se simte cel mai bine cu putinţă. Şi cum să nu aspire la o altfel de lume, când ceea ce vede, ce simte sau ce scrie el, nu e acelaşi lucru cu ceea ce vedem noi, muritorii de rând sau cei care nu avem curajul să privim lumea prin propria lentilă.
“… văd o pasăre pictând cerul
Cu nori ce sunt plapumele stelelor
Care ies la iveală,
La adăpostul nopţii, ca niste lilieci,
Veghind spre noi
Respirând acelaşi aer,
Clipind ca un copil curios
Păzindu-ne speranţele,
De limbile de foc ale iluziei.”
Prezentele cele mai dominante ale lumii acestui volum sunt îngerii, fiinţele înaripate, albe sau negre, rele sau bune, ele întâmpinându-ne la fiecare câteva pagini cu totul transfigurate dar mereu acolo, fie şi în inconştient. De unde apetenţa pentru astfel de imagini ne putem întreba firesc? Poate dintr-o religiozitate bine tăinuită, poate dintr-o altă experienţă la fel de enigmatică, poate pur şi simplu din dorinţa de absolut şi lumină. Cu siguranţă în lumea aceasta în care răul şi binele convieţuiesc cu cea mai mare normalitate cu putinţă ne putem regăsi pe noi înşine însă probabil, cel mai bine se simte în interiorul ei, eul liric care crede cu ardoare ca altele îi sunt legile sau coordonatele. Pe cât de simplu pe atât de profund, afirmă la un moment dat că
“Se spune,
Că îngerii, sunt acolo sus,
Undeva,
Dar eu cred,
Că sunt în inima ta
A mea sau a lui.”
De aici, la a crede că îngerii sunt stele, diamante sau simpli oameni, nu sunt decât câteva frânturi de gând sau pagini de carte. Dacă undeva se crede că “Diamantele sunt,/Lacrimile îngheţate/Ale îngerilor” într-un alt poem ” Lacrimile îngerilor/Îngheaţă la apus/Şi devin stele căzătoare,/Lovindu-se de corola viselor.” Plecând de la lucruri cunoscute de veacuri eul liric reuşeşte în alt poem să creeze noi imagini despre îngeri şi miracole, conturându-şi în acest fel o altă parte a universului în care se pare că-i place atât de mult să fie cel înaripat.
“Se spune că îngerii sunt doar un mit.
Că miracolele nu există,
Un miracol nu trebuie să fie ceva nemaiîntâlnit
Vă spun eu ce e acel un miracol
Un miracol e atunci când o mama cu trei copii
Are timp să-şi muncească
Să îi şi iubească
Aceea este îngerul”
Dacă iniţial eul liric crede că “Un înger fără aripi/Mi-a dăruit o inimă/Îngheţată de timpul irelevant/Ce mi-a produs o durere fără lacrimi, » la doar câteva secvenţe distanţă iubita, prezentă la fel de pregnant în lumea aceasta a înaripatului sau înaripaţilor, devine proiecţia unui înger iar orice gest al ei e reflectat la nivel cosmic. Astfel « Şoaptele îţi descriu tăcerea/Proiectând/Lumina nopţii/Pe o geană de înger,” afirmă cu tărie acelaşi eu liric, când revoltat, când blând, când optimist şi luminos, când pesimist şi dominat de gânduri negre.
În altă ordine de idei, cum aţi reacţiona când într-o zi v-aţi confrunta cu regăsirea sufletului sau a propriilor amintiri? Cum aţi hotărâ drumul pe care să porniţi aflaţi dintr-o dată într-o poveste de un cotidian cât se poate de real dar cu reguli de basm, în care fie mergi de o parte, fie de cealaltă a drumului, în care fiecare alegere se plăteşte sau răsplăteşte?
”Mă întreb dacă Dumnezeu, reciclează suflete pentru că deunăzi mi l-am regăsit pe-al meu în buzunarul de la spate.”
“Cum mergeam, gândindu-mă cum să-mi rezolv enigma, ceva mi se agăţase de picior, îl ridic şi îl scutur de praf, ce să fie , o amintire uitată de vremea neiertătoare.”
Sau… ce s-ar întâmpla dacă persoana iubită s-ar transforma într-un astru ceresc imposibil de iubit? Cât de greu e să ne dăm seama că în jurul nostru miracolele există şi că sunt cât mai banale cu putinţă? Ce e condiţia umană, ce e iubirea, ce e moartea sau viaţa? Doar câteva dintre întrebările pe care eul liric le lansează către cititor într-un limbaj cu totul special, invitându-l în propria lume, a înaripaţilor, a luminii, a timpului îngheţat şi a viselor împlinite sau nu.
Nu mi-am propus să inventariez aici motivele, temele sau imaginile şi modalităţile de exprimare a unui mesaj cât se poate de clar şi anume acela că lumea aceasta deşi cu multe umbre, e luminoasă, că omul acesta deşi atât de slab, are puterea de a fi fericit, de a iubi şi de a schimba ceva. Mi-am propus să mă joc de-a cuvintele, mi-am propus până la urmă să parafrazez un alt joc, mult mai infantil probabil şi mai profund în acelaşi timp, cel al eului liric ce vă vorbeşte în paginile acestei cărţi pe care tocmai o răsfoiţi. Mi-am promis că vă voi convinge să intraţi în lumea pe care o crează autorul acestor versuri însă acum îmi dau seama că până la urmă ţine de disponibilitatea fiecăruia dintre voi să înţelegeţi un suflet frâmântat, un om, un înaripat care se pare nu-şi găseşte locul într-o lume mult prea cotidiană.
Versurile acestea mi-au amintit de atâtea nume cunoscute din literatura română, încât sunt sigură că există influenţe din mai multe zone însă nu ştiu cât de conştientizate de autor. L-am recitit pe Eminescu, cu motivul luceafărului, al iubirii imposibile:
„Într-un loc pierdut
Stă singur un Înaripat
Contemplând la gloria
Ce l-a uitat,
Scufundat în sufletu-i de gheaţă
Uitat în sine şi lipsit de viaţă,”
cu motivul timpului îngheţat:
“Cadavre de vise
Plutesc pe lacul deşertăciunii,
Pănă şi timpul
A îngheţat
Sfâşiind nemurirea, “
pe Bacovia cu a sa atmosferă sumbră din Plumb:
“Stau singur în mormânt,
Şi-ascult al morţii cânt
Aud al fericirii glas,
Ucisă în ultimul ceas,”
pe Nichita Stănescu şi tonalităţile sale ludice ale iubirii sau vieţii, exprimate în cuvinte antonimice, creatoare de armonii de contrarii extrem de sugestive:
“De ce îmi faci lacrimile să râdă?
Şi apoi te afunzi
În visele mele,
Iar eu mă trezesc zâmbind,
Cu obrajii alintaţi
De sărutările tale,”
pe Lucian Blaga cu imaginile plastice ale nopţii, luminii şi iubitei care se reflectă în ele sau cu imaginea vieţii ca trecere către moarte:
“Curcubeul îmbrăţişează cerul
Îi sărută obrajii plouaţi
Şi îl şterge uşor
Cu câte un nor.”
chiar pe Matei Vişniec sau Octavian Paler cu ale lor gări pustii în care omul nu-şi mai găseşte rostul, în care timpul nu mai are valoare şi în care condiţia umană devine fără sens:
“Cerşim iubire,
În sala de aşteptare
A speranţelor infime,
Care mor încet,încet
Uităm să oferim
Dar în schimb,luăm
Uităm să zâmbim
Dar să-i întristăm pe cei din jur,nu
Ne rezumăm,
Să cerşim iubire
În loc să o câştigăm,
Cerşim… »
O poezie asumată veţi regăsi în volumul de faţă, o poezie care se pare va schimba lumea pe palierul ei de influenţă, o poezie care lasă urme în suflete, o poezie scrisă cu sufletul şi din suflet, după cum se descrie singură, însă cu nimic mai prejos decât o alta, încrifrată, gândită şi riguros creată. Acelaşi mesaj profund, aceleaşi semnale de alarmă, aceleaşi tonalităţi când puternice, când calde, aceeaşi revoltă asupra lumii contemporane dar şi aceeaşi dragoste de viaţă, de lume, de frumos şi de Dumnezeu. Deşi exprimată poate printre rânduri frumuseţea spirituală pe care o reflectă şi de care sunt însetate chiar versurile în sine, e prezentă în toate poemele pe care sunt sigură că le veti citi în acest volum. Un dar, o jertfă şi o lumină, întru viaţă trăită frumos, cu rost şi cu dor de absolut, toate asumate sau puse sub semnul celui care fie că vrem să recunoaştem sau nu, ne creionează destinele. Se pare că avem de-a face cu un suflet conştient de asta, deşi frământat de multe întrebări existenţiale, la care cu siguranţă va afla răspuns dacă va continua să le exprime în acest fel. Poate chiar cititorii săi îi vor da răspunsurile, poate chiar sufletul i se va lumina odată şi lucrurile se vor lămuri.
De la a spune că “ Dumnezeu mi-a dat puterea de a uita, pentru a reuşi să ard toate supărările, mi-a dat speranţa, ca să nu mor fară motiv, şi mi-a dat îndoiala ca să-mi merit viaţa!” până la a conştientiza valoarea scriiturii şi a timpului acesta îngheţat în clepsidră pentru câteva clipe de creaţie, nu e decât un fir de lumină:
“Stiloul mi-a facut cu ochiul şi mi-a gâdilat palma, îndemnând-o să scrie. Se nasc cuvinte şi parcă-mi zâmbesc la lumina lămpii, o foaie e lumea lor, a cuvintelor, stau cuminţi şi aşteaptă să fie citite, spuse, să tresară de pe vârful limbii noastre, să-şi facă apariţia în lume.”
Ce îi dorim unui astfel de om şi unui astfel de suflet? Dacă ne e permis să preconizăm un viitor, putem să spunem că scrisul devine existenţă şi odată atins acest nivel, lucrurile continuă în sensul bun, nu mai trebuie decât aceeaşi dorinţă, aceeaşi apetenţă pentru altceva şi pentru altfel decât toţi ceilalţi şi lumea lui mică şi apoi lumea mare va căpăta alte nuanţe, albe, colorate, inocente ca cele pe care le vede un copil în primii ani de viaţă.
Până la urmă singur, eul liric, care vă vorbeşte din spatele acestor versuri, recunoaşte acest viitor în aceleaşi tendinţe, scriitoriceşti:
“Orele se scurg
Iar eu încep să scriu,
Îmi înmoi peniţa în cerul colorat de noapte
Într-un negru infinit,
Cu pete albe împroşcate
Ca un desen stângaci de copil,
Şi scriu, scrijelind,
Pe-o foaie uitată de timp.”
Multe ceruri colorate de nopţi calde şi multe foi uitate de timp… să-i ofere divinitatea şi destinul!
Elena Raicu ,
Masterand – Literatură română şi hermeneutică literară, Facultatea de Litere, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Si, o creatie mai recenta, va ofer in cele ce urmeaza:
Mistuire
de Sergiu Guşetu
Mureau cocorii
Spulberaţi de norii cu ţepi,
Înviau morţii din arşiţa
Cimitirelor închise
De stupoarea zorilor.
Nu mai caut durerea
Ea mă va gasi singură,
Nu caut nici fericirea,
Am îngropat-o ieri,
Pe la amiază.
Mi-am cules din gradina Domnului
Un fier de raze incolore
Şi mi le-am pus în piept,
Era un marte arzător
Pocnind din biciul sau rătăcitor
Şi astfel, orizontul
Era plin de cicatrici
Sângerande, cu puroi puturos
Mânjind apusul
Pur şi neschimbat.
P.S.: Daca v-a placut, un clik pe http://ipremii.com/index.php?r=wcE2 ma va ajuta poate… sa castig si eu un premiu odata in viata.
Like this:
Be the first to like this post.
elenaraicu
