Ceasuri de diferite forme, nuanţe sau mărimi, ceasuri agăţate unele sub altele, ceasuri care nu mai măsoară timpul. Ceasuri încremenite. Verdele şi violetul sunt într-un aparent echilibru în decorul plin de semnificatii care îi întâmpină pe spectatori încă de la intrarea în sala de spectacol. Pare că viaţa se confundă cu moartea, fantasmele sunt printre noi, oglinzile devin ferestre către sine dar şi către celălalt iar viaţa urmează să se oprească pentru câteva secunde. Urmează o cădere de timp şi poate… “o cădere în sine” a spectatorului, aşa cum spera regizorul acestui spectacol, Ovidiu Lazăr, la începutul stagiunii curente. Negustorul de timp al lui Matei Vişniec a urcat pe scena Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi şi în seara zilei de 13 iunie 2010 pentru a mai spune odată povestea timpului vândut şi imposibil de recuperat, povestea vieţii trăite cu rost sau nu, povestea marii treceri a vieţii către moarte.
O stea în flăcări
În ţesătura de semnificaţii a piesei pe care publicul a vizionat-o la Naţionalul ieşean, scrisorile ard în mâinile celui care doreşte să le citească, stelele căzătoare sunt mesaje care, de asemenea, ard până să ajungă la destinaţie iar oamenii sunt “cititori în scrum”. Nimic mai efemer. Nimic mai preţios poate, decât participarea la miracolul vieţii şi al morţii. Nimic mai frumos decât o ploaie de stele, la care protagonistul e invitat, în cel mai explicit mod cu putinţă, să asiste. Deşi iniţial pare “mult mai ataşat de timpul său abstract decât de viaţa sa concretă”, Liviu Dorneanu - cel care “trebuie” să ia parte la lecţia despre valoarea lucrurilor mărunte şi despre marea trecere către moarte care este viaţa – învaţă “să privească stelele” dar şi să folosească cel mai important dar pe care viaţa i-l face la sfârşitul drumului, o zi întreagă, pe care o poate folosi cum doreşte. Liviu Dorneanu e omul contemporan purtat mereu de valurile vieţii oriunde, oricând şi oricum. Din momentul în care el înţelege care este valoarea vieţii, din momentul în care hotărăşte să-şi vândă, până şi timpul, “toate visele visate în trecut şi toate visele visate în viitor” îi revin în minte, amintirile calde sau dureroase ale copilăriei îl fac să se simtă vinovat şi să se întrebe de ce nu a avut niciodată vreme pentru toate acestea şi de ce ele îi străbat fiinţa tocmai acum? Probabil, pentru că a ajuns la momentul bilanţului, pentru că viaţa şi-a terminat prelegerea despre lucrurile cu adevărat importante şi pentru că această ultimă zi e proba finală. Daca va şti cum să o folosească, va fi învatat şi lecţia despre bucuriile mărunte. Poate că niciodată nu e prea târziu.
Va privi se pare “răsăritul soarelui”, “luminile oraşului şi mai apoi, stelele, toate stelele de pe boltă”, le va număra, va ajunge la două mii, se va încurca, va reîncepe numărătoarea de la zero, va vedea poate chiar o ploaie de stele… Şi cu siguranţă “ spre dimineaţă… privind mai atent şi mai departe” va putea observa “o stea în flăcări traversând universul în cădere liberă… şi în jurul ei, îndepărtându-se de ea… aura ei de semizei… de îngeri, de demoni… de spiriduşi…de năluci…”
Verde şi violet
Semnat de Ovidiu Lazăr şi având în distribuţie pe Doru Aftanasiu, Livia Iorga, Horia Veriveş, Catinca Tudose, Octavian Jighirgiu, Oana Sandu, Daniel Busuioc, Monica Bordeianu, Andreea Boboc, Cristina Bodnărescu şi Maria Câmpean spectacolul Negustorul de timp a reuşit să transmită publicului un mesaj pe cât de trist pe atât de profund, acela că viaţa merită trăită în cele mai mici detalii. Mizând pe simboluri regizorul a adus pe scenă o serie de elemente care au oferit un plus de semnificaţie textului. De la ilustraţia muzicală deosebit de sugestivă, la culorile predominante din decor şi costume, verdele şi violetul, fiecare element a spus o cu totul altă poveste despre efemeritate iar fiecare personaj a fost însufleţit de acelaşi sentiment profund uman, până la urmă, acela al asumării propriei vieţi. Aşezate într-un aparent echilibru verdele şi violetul s-au aflat, se pare, la marginile opuse ale scenei în formă de cerc violet, scenă în scenă, în jurul căreia personajele şi-au dus viaţa timp de două ore. Totul sub semnul semnficaţiei speciale a violetului care se situează, dacă vorbim de simbolistica sa, pe orizontul cercului vital în opoziţie cu verdele, semnificând, se pare, involuţia, trecerea autumnală de la viaţă la moarte, taina dar şi ideea morţii nu atât ca stare ci mai ales ca trecere.
O montare lucrată în cele mai mici amănunte, o montare care a îmbinat perfect planurile temporale dar şi mijloacele de exprimare artistică – proiecţii video, muzică, dans – , care a jonglat cu fantasmele textului glisând mereu dintr-un spaţiu în altul, care a adus în scenă actori capabili să “cadă în sine” şi să-i determine şi pe cei din sală să facă acelaşi lucru. Actori şi spectatori care au înţeles, se pare, efemeritatea vieţii dar mai ales valoarea ei şi au încercat să pătrundă, pentru a nu ştiu câta oară, taina Timpului.
Articol publicat in Revista TIMPUL
Like this:
Be the first to like this post.
elenaraicu
