Incercare de critica literara…

Padurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu vs Baltagul de Mihail Sadoveanu

Privite in ansamblu, cele doua opere literare de mare valoare pentru istoria scriiturii romanesti, converg si diverg aproape din clipa in clipa, din drum in drum, dintr-un moment al actiunii intr-altul. De aici si comparatia sau supozitia ca ar fi sau nu diferite in oarecare detalii. Daca ar fi sa le privim in macheta miniaturala a firului lor narativ, am observa doua drumuri paralele care totusi sunt taiate de rascruci hotaratoare pe care personajele intra, schimbandu-si conditia sau destinul.

Viziunea auctoriala e cea care din umbra manevreaza totul, construieste arhitectural, toata macheta romanesca, face arta din impacheatarea hartiei albe pe care-si scrie firul actiunii, creand cu o maiestrie artistica unica pentru fiecare in parte, personaje de hartie care raman in memoria cititorului, personaje de hartie care ajung sa patrunda in viata de toate zilele prin veridicitatea lor, prin conditia lor umana contradictorie, limitata si miraculoasa sau care dimpotriva vin din lumea noastra, din colturile mai intunecate sau mai luminoase ale existentei noastre cotidiene si intra in filele cartii nemaireusind sa iasa de acolo, transformandu-se in fiinte de hartie, acele „etres de papier” de care te indragostesti iremedial ca cititor si care-ti dau de cele mai multe lectii de viata sau porti prin care sa poti iesi la randu-ti din problemele vietii reale.

Padurea spanzuratilor si Baltagul sunt doua romane aparet diferite, ca scriitura, ca epoca si ca stil, insa extrem de asemanatoare in profunzimile lor cele mai nebanuite. Liviu Rebreanu si Mihail Sadoveanu, doi scriitori diferiti, doua personalitati cu totul diferite, care simt si vad lumea fiecare in felul lui, fiecare mai acut sau mai putin acut resimt drama existentei noastre umane. Liviu Rebreanu, realist modern prin formatie, creeaza lumi gri in care cu greu desprinzi o raza de sensibilitate, lumi in care si personajele se transforma, poarta sau incearca sa poarte masti reci, si Mihail Sadoveanu, scriitor de toamne aurii, pictor al lumii rurale in cele mai profunde detalii ale ei, care simte personajele dincolo de fiinta lor plapanda de hartie, si care contureaza poate o aceeasi lume, reala, cotidiana, dar cu alt fel de tuse, in alt fel de nuante, in alt fel de registre. Totusi finalul, punctul terminus al demersului amandurora e unul singur. Acela de a lasa ceva in urma lor, acela de a-si purta personajele pe calea vietii lor fictionale si de a influenta intr-un fel sau altul traitul vietii noastre cotidiene de cititori care mai de care mai obisnuiti.

Viata si moartea, lumina si intunericul, indoiala si certitudinea, negrul si albul, razboiul si pacea, binele si raul, acel ceva si acel altceva intre care pendulam cu totii, oameni fiind prin conditie si prin noi insine. Acelasi drum il parcurg si personajele din cele doua romane luate in calcul. Ramane de stabilit daca infruntam viata piept in piept, ochi in ochi, sau daca… alegem sa purtam masti, masti reci, masti razboinice, masti care mai de care mai false in esenta lor. Ramane de vazut cum putem ramane echilibrati in aceasta continua pendulare intre limitele propriei noastre conditii. Probabil ca acesta e firul central la care doresc sa ajunga in subtext cei doi scriitori de care vorbim, chiar daca in registre diferite, cu masca sau fara masca. Spunea extrem de interesant un personaj dintr-o piesa a lui Matei Visniec, un alt mare nume dintr-o epoca si mai viitoare si mai aproape de noi cititorii, „A fi sau a nu fi bufon, asta-i intrebarea!”. Asta e intrebarea si in cazul personajelor romanesti de care vorbim. Poarta sau nu masca, reusesc sa-si duca rolul pana la capat? Daca da inseamna ca arta narativa a atins pragul maxim de expresivitate iar scriitorul a ajuns cu mesajul sau profund acolo unde trebuie. Daca nu, personajele au preluat controlul, scriitorul s-a lasat purtat de propriile limitari poate, de propriile angoase existentiale si a dat poate si mai multa verosimilitate actiunii romanesti. Oricum, fie intr-un fel, fie in altul, mesajul a ajuns acolo unde trebuie si asta pentru ca iata, vorbim si astazi despre aceste intamplari fictionale, ca premisa, reale ca verosimilitate. Daca in Padurea Spanzuratilor Apostol Bologa intra in scena purtand masca, in taramul mortii, inchistat in propria misiune pentru patrie, in propria misiune pentru razboi si implicit pentru moarte, in Baltagul Vitoria Lipan e mai senina si mai adevarata decat oricand, iubeste, lupta si ajunge la sotul ei, mort in conditii ciudate. Amandoua romane ale mortii si ale vietii, insa unul cu note de roman de dragoste, celalalt cu note de roman realist chiar naturalist, si aici ma refer la imaginea mortii care apare in Padurea spanzuratilor ca o obsesie, ca o criza psihologica, ca o umbra care urmareste personajul principal si nu numai pe el in cele mai intunecate unghere ale sufletului sau. Baltagul, roman de dragoste pentru ca dupa cum frumos gaseste Alexandru Paleologu explicatia mai putin stereotipa pentru vointa de fier a sotiei de a-si gasi barbatul mort si de a ajunge la faptasi, motorul tuturor acestor fapte pe care le prezinta romanul , e iubirea, o iubire sincera, neconditionata si traditionala daca vreti, a sotiei pentru sotul ei. Scena in care oprita din drum de o nunta Vitoria aduna niste flori de pe campul proaspat inverzit de primavara, subliniaza clar faptul ca ea iubeste, e o femeie tanara, care a iubit enorm pe omul ei, pe omul pe care acum il cauta, simtind ca nu e bine cu el. Florile i se ofilesc in mana, iar ea nu mai are puterea de a le admira cu toata fiinta. O parte din ea, nu mai e. Inteligenta nativa, semnele naturii dragostea de viata si respectul fata de moarte o ajuta sa mearga pe firul drumului lui Nechifor pana in rapa unde si-a gasit sfarsitul si sa duca la bun sfarsit rasplata dupa fapta a celor care erau vinovati de moartea celui pe care ea l-a iubit.

In Baltagul moartea e privita cu respect, fara acea frica de necunoscut, fara acea angoasa. Dupa inmormantarea sotului ei si dupa pedepsirea raufacatorilor Vitoria se reintoarce acasa reluandu-si viata cu toate ale ei.

In Padurea spanzuratilor, moartea e distrugatoare si la propriu si la figurat, moartea pecetluieste suflete si constiinte, moartea e rece si nemiloasa, moartea e razboi.

Daca in Padurea spanzuratilor moartea intra in scena, simbolic mai intai, prin bratul acela ingrozitor al spanzuratorii, care parca marcheaza un teritoriu nefast, prin prezenta acelui cer ca un clopot de sticla aburita din care nimeni nu poate iesi si in care nimeni nu poate intra, acel cimitir fara pic de respect in aparenta lui, acel sir de cruci albe dar reci, acel cimitir al satului parasit, in care cresc buruieni si spini, acel tablou al spanzuratorii in care parca si pamantul e o rana deschisa, imposibil de vindecat, nici cu pretul atator morti nedrepte, si nedrepte pentru simpul fapt, stiut de personajele celuilalt roman, ca viata si moartea sunt date doar de o fiinta mai presus de noi, in Baltagul moartea e fireasca chiar daca accidentala prin crima, moartea e tratata cu respect, iar iubirea pentru viata ramane nestirbita, sufletele curate si impacate cu natura si semnele ei, impacate cu acea forta suprema care e Dumnezeu.

Sunt doua lumi diferite, e-adevarat, lumea traditionala, lumea rurala si cea urbana, cea intelectuala, insa in esenta ar trebui sa pastreze aceleasi valori. Diferenta e doar ca in una masca politetii, masca razboiului, masca puterii, masca lipsei de implicare acopera adevarata fizionomie a personajelor iar in celalalt mastile nu exista, mastile sunt falsitati iar oamenii sunt oameni asa cum sunt ei. Unii le poarta pana la capat altii nu reusesc sa li se adapteze. E o oarecare conditie a omului superior poate, a omului diferit de ceilalti, care nu-si poate asuma o viata care nu-i apartine, un set de principii cu care nu se confunda, un Dumnezeu inexistent. Apostol Bologa e unul dintre ei. El apare la inceput ca un personaj dur, dar macinat de intrebari interioare care ajung spre finalul actiunii sa genereze un conflict intre interior si exterior, care-l invinge, care-l determina sa renunte la masca si sa traiasca asa cum trebuie asa cum simte. Chiar numele e poate predestinat. Corelandu-l cu momentul in care stand pe cerdac Apostol Bologa priveste printre stropii de ploie turla bisericii, crucea de acolo de sus din cer aproape care parca ii spune ceva, care parca ii declanseaza in el intrebari existentiale referitoare la menirea lui in lume, putem deduce ca el e un misionar, dar nu in lumea razboiului, ci intr-o alta. Poate ca locul lui nu e acolo unde se imparte moartea ci acolo unde se propovaduieste viata. Poate ca decizia finala il salveaza. Analiza psihologica e amanuntita si ofera cititorului detalii din pliurile cele mai adanci ale constiintei personajului. De aici verosimilitatea lui si impactul pe care-l are finalul asupra cititorului.

Dincolo, in lumea satului, lucrurile se confuda, Sfanta Ana cu vrajitoarea coexista dar nu domina, semnele sunt graitoare, natura ofera indicii iar singurul care decide e sufletul. Vitoria Lipan, cu nume explicit predestinat pentru a invinge roata vietii, crede in ea si in sentimentele ei, in intuitie si in iubire.

Dumnezeu e acolo si vegheaza, soarele rasare in fiecare dimineata iar viata merge mai departe in respect si iubire fata de tot ce exista.

Unul roman subiectiv modern, celalalt roman traditional cele doua romane converg si diverg din punct in punct al actiunii dar raman la fel de valoroase ca putere de impact asupra timpului, pentru ca valoarea unei opere se recunoaste dupa dainuirea ei in timp, nu i asa?

Adevarate mai mult decat posibil, construite cu o maiestrie autentica, una realista spre naturalista, cealalta traditionala, personajele reusesc sa prinda viata, iesind dintre filele romanului si ramanand in viata fiecaruia dintre noi ca repere ca fiinte de hartie devenite persoane reale, si asta doar prin puterea fictiunii, prin puterea filtrarii realitatii prin fiinta unor oameni speciali, a unor scriitori care au simtit acut traitul si l-au redat lumii in contururile lui cele mai frumoase.

14 februarie 2009 – sambata, 12,12

Acasa. In fata ferestrei luminate de soarele diminetii, amiezii de acum. Acultand… ghiciti ce… Radio Iasi, Week-end magazin, realizator Valeriu Stefan. Suntem acasa in toata Moldova… genericul care de fiecare data imi declanseaza flash-back-uri placute din perioada aceea de acum un an…

Dar… viata merge mai departe… oamenii gresesc, dezamagesc sau fericesc.

Eu… raman aici, viata mea… cu bune si cu rele, ceilalti merg pe drumul lor… Poate ca asta inseamna sa cunosti alte destine, sa fii impins pe anumite cai si apoi lasat acolo. Daca ai puterea sa mergi singur mai departe… mergi… daca nu… revii pe calea ta, doar imbogatit cu anumite experiente.

Scriu ciudat… pentru ca vartejul asta cotidian m-a purtat prin locuri care mai de care mai banale si nu am gasit ragazul linistit si datator de inspiratie in care sa pot sa-mi vars aici sufletul prea plin poate de multe.

Nici acum nu l-am gasit cred cu adevarat desi ma aflu intr-o stare destul de propice, destul de melancolica insa intotdeauna imi doresc altceva. Imi doresc sa merg in sufragerie pe fotoliu sa scriu in lumina, in aer curat si in conditii fresh, in conditii frumoase, comode sau altfel. Nu am ajuns acolo. Am ramas aici, in camera mea, din cauza internetului de care sunt legata prin Radio Iasi Online. Si incerc sa alerg printre ganduri, sa notez cateva si sa scriu, pentru ca asta pare a fi scopul meu in viata, chiar daca poate foarte putini dintre noi, dintre cei care ma inconjoara, fac asta. Mi-as dori poate sa scriu mai des, mai profund si mai calitativ poate. Mi-as dori sa pot contura viata mea si celorlalti mult mult mai bine, mi-as dori sa scriu si sa fiu citita, mi-as dori. Dar poate ca din pacate o astfel de ocupatie pare himerica. Si viata nu te lasa sa faci asta tot timpul, viata are alte planuri cu tine uneori, viata te macina te implica in situatii care mai de care mai paradoxale, te formeaza, te incearca si te poarta pe valurile ei de timp. Daca nu s-ar intampla asta poate ca am trai in vid, nu as mai avea ce scrie, nu as mai simti, nu as mai gandi si nu as mai fi om cu inima si creier. Daca as scrie zi de zi noapte de noapte poate ca n-as mai trai unele situatii, poate ca m-as ascunde in trecut, n-as mai trai prezentul si n-as mai avea sansa viitorului. Cine stie? Probabil asta e jertfa celui care pe langa faptul ca traieste, mai si scrie, mai si gandeste evenimentele si vibreaza in fata unui fir de vant, de nisip de viata sau de moarte. Sper din tot sufletul sa ma formez din ce in ce mai mult si sa reusesc sa fac asta cu rost si bine, sa fac ceea ce-mi place, sa ma simt utila si sa schimb lumea, sa ma transform pe mine in bine in din ce in ce mai bine si sa schimb si pe cei de langa mine.

Poate ca asta presupune izolare, poate ca asta presupune o viata ciudata pentru ceilalti, poate ca asta presupune suferinta, dar merita, pentru ca spunea Liiceanu ca cei care scriu un jurnal, sau scriu alte lucruri, ganduri in general, traiesc cu adevarat si pot spune la final, ce au facut odata, cum au ascultat un cantec de privighetoare, cum au simtit o adiere de vant, cum curgea apa pe langa care a trecut. Cam asta fac si eu. Mai bine sau mai rau. Incerc si cred ca tot incercand voi deveni din ce in ce mai expresiva. Si apropo de expresivitate, imi spunea cineva ca scriu prea metaforic, prea scolareste, prea titirit cum s-ar exprima altcineva drag mie, insa vreau sa precizez: nu stau sa gandesc aproape deloc randurile, nu le reiau, nu le modific, pentru ca simt ca ceea ce vine autentic in varful degetelor si se scurge pe albul hartiei in puncte negre, e singurul mod veridic in care m-as putea exprima. Daca as incerca sa revin de nenumarate ori asupra randurilor, cred ca as distruge sentimentul profund al frazei, sentiment care cu siguranta exista in spatele unui rand scris intr-un anumit moment si se simte atunci cand il recitesti. Poate e o greseala si lipsa de responsabilitate, insa deocamdata asa cred si asa procedez in ceea ce scriu. Ceea ce cred ca mai este de corectat corectez doar la nivel de ortografie, punctuatie si alte norme gramaticale. Asadar nu e ceea ce pare. Scriu cum simt. Nu gandesc, nu mesteresc si nu am pretentia ca fac literatura, desi sigur ca mi-as dori asta. Daca nu scriu postmodernist e pentru ca nu sunt o fire nonconformista, sunt mai degraba conturata in linii clasice si frumoase cred eu, in linii de alb negru si de culori calde pe alocuri, niciodata un culori socante, sunete stridente sau cuvinte deocheate. Nu as fi eu daca as face asta. Si chiar daca as crea vreodata fictiune nu as folosi un astfel de stil. Nu ca postmodernismul mi-ar fi urat,nu ca postmodernismul ar presupune doar noncorformism dar in linii mari, in linii exagerate poate asta mi se pare a fi.

Tocmai am primit un telefon de la Bucuresti, in dorinta de a impartasi cu rudele mele de acolo, cu matusa mea, unchiul si verisorii mei, bucuria unei noi locuinte. O locuinta de Sf. Valentin, de ziua indragostitilor, poate ca asta va declansa si o viitoare poveste de dragoste, o viitoare viata, o viitoare poveste spre viitor, o viitoare cale spre un alt final,frumos si implinit. Sper din tot sufletul ca toti cei dragi mie, toate rudele mele apropiate si indepartate sa fie fericite si implinite. Intr-o alte familie de unchi si matuse se asteapta un nepot sau o nepoata, se lupta cu boli ciudate, se spera si sa sufera poate, se investeste in povesti pentru viitor, in locuinte si in vise. Intr-o alta se stagneaza, se traieste frumos, lin se pierde poate cate un om drag, se maturizeaza si se formeaza noi destine. Aici, in familia noastra se planuieste, de asteapta, se iubeste, se gandeste, se scrie, se simte, bucura sau intristeaza, se pregatesc plecari spre un nou semestru, se contempla si se vorbeste la telefon cu oameni dragi. Aici e lumina, e singuratate, e tristete si bucurie, aici sunt oameni, aici suntem cu totii, dar uneori suntem singuri. Acolo la celalalt om din Bucuresti se asteapta o rupere de o lume si o revenire catre o alta, se astepta bani care compenseaza o iubire trecuta, daca o vor compensa, se traieste, se sufera cu siguranta si se impacheteaza vise noi pentru o lume veche. Se va reveni probabil acasa curand, acasa unde, astepta alte planuri, alte vise, alti ani, multi la numar, alte ganduri alte intelepciuni, alte angoase, alte taine, alta lume.

Doamne ajuta-ne sa ne traim viata frumos! Doamne apara-ne de rau! Doamne nu permite raului sa cucereasca lumea! Doamne fii bun si atoatestiutor, atoateiertator si atoatebinefacator! Binecuvinteaza viata aceasta pangarita uneori pe acest Pamant frumos dar uratit cateodata de noi oamenii! Ajuta-ne sa traim si frumos, sa ne implinim, sa ne fericim,sa ne iubim sa te iubim si sa pargurgem lin drumul. Sa ajungem la final cu rost, sa ramanem in lumina si sa devenim modele pentru urmatorii.

O paranteza folositoare si profunda, o paranteza declansata de un telefon, de vise nocturne, de ganduri dospite de multa vreme in mine, de iubiri si dezamagiri, de viata. O paranteza benefica pentru sufletul meu. Mi-am reactivat relatiile telepatice, sufletesti si sentimentale, emotionale cu toti cei dragi mie, din familie. Pentru ca despre ceilalti nu am vorbit deocamdata. Poate ca doar printre randuri. O paranteza ca o rugaciune catre CER. Catre un cer deosebit de albastru, catre un cer aranjat la baza orizantului cu nori pufosi, albi, calzi si datatori de vise curate. Catre un cer luminat de un soare de primavara, poate cel mai frumos soare de peste an, soarele acela datator de viata, soarele acela datator de bucurie si de putere de a merge mai departe. Poate acum se contruiesc visele, poate ca acum se implinesc unele, poate acum anul e in culmea fericirii.

Trebuia sa povestesc despre ultima perioada din viata mea, de cand nu am mai vorbit cu tine, cititorule de ganduri fugare. Trebuia dar din cauza faptului ca tot timpul mi se pare ceva banal, trec peste si scriu doar ganduri, stari, lucruri abstracte. Poate ca e mai bine asa. Poate ca e mai bine sa ma exprim si printre randuri si pe sub ele chiar.

Acum ar fi poate deplasat sa revin in cotidian. Si nu o voi face.

Voi continua drumul meu printre ganduri si printre scriituri de jurnal, scriituri de cultura, de spectacole, de lucruri deosebite. Spuneam ca tocmai viata ma opreste sa scriu, spuneam ca daca nu as trai viata asta nenorocita uneori si inaltatoare alteori, nu as avea ce scrie, as fi o masina care umbla sau care sta.

Gasesc rareori ragazul si iata ca poate nu reusesc sa scriu tot. Pentru ca tot e imens. Pentru ca gandurile mele zboara cu viteza luminii. Cu greu le prind pe unele in randurile acestea negre.

Acum sunt goala parca pe dinauntru. Pur si simplu. Dintr-o data. Din cauza vietii care mi-a distras atentia. Din cauza faptului ca sunt om. Incerc sa revin, cu sufletul tremurand de emotie.

Si asta pentru ca nu mai stiu uneori care mi-e rostul, pentru ca toti cei pe care i-am intalnit s-au retras atat de repede si fara motiv, fara explicatie incat incep sa pun la indoiala capacitatea mea de a interactiona cu ei, capacitatea mea profesionala sau umana, caracterul sau personalitatea mea. Poate ca asta a fost motivul. Poate ca n-a fost nici unul si oamenii aceia raman acolo oricand pentru mine, trebuie doar sa-i strig. Tind sa cred asta. Pentru ca daca nu as crede-o nu as mai putea continua lupta cu viata. Nu as mai evolua, nu as mai visa nu as mai trai cu adevarat.

Intotdeauna am spus ca sunt fericita pentru faptul ca am trait intr-o familie deosebita, care m-a invatat sa traiesc frumos, insa uneori vartejul cotidian ne duce pe toti, pe mine si pe ai mei, in situatii atat de banale incat ne pierdem parca acea frumusete trecuta, acel mod de viata abstras lucrurilor marunte, cotidiene, si ne face sa ne suparam unii pe altii, sa ne intristam, sa ne insinguram, sa ne culpabilizam, invinovatim si sa fim nefericiti pentru cateva clipe. Apoi tot viata ne ia pe culmile altui val si uitam. Traim mai departe frumos sau urat, banal sau altfel, traim visam iar, cadem, ne ridicam si mergem mai departe. Intrebarea e daca e totul cu rost. Daca invatam din toate astea, daca facem ceva concret pentru lume. Poate ca printre picaturi facem, poate ca Dumnezeu zambeste privindu-ne cum ne agitam pentru nimicuri, poate ca Dumnezeu zambeste cand vede ca simtim, ca iubim, ca ne dorim frumusetea si ca ne bucuram de viata si de natura, poate ca Dumnezeu ne muta dintr-un loc in altul.

Si sigur, Dumnezeu de iubeste.

Si pentru asta merita sa avem incredere, sa traim, sa suferim sau sa fim fericiti.

La multi ani! Iubire si lumina. Fericire si speranta pana in ultima clipa. Nu doar azi, cand e dupa unii o zi a iubirii, ci intotdeauna.

Pe curand,

Elena Raicu

Entry for December 31, 2008

Craciunul ne transforma in lumini arzand cu efervescenta, ne da puterea de a oferi mai departe picaturi din iubirea divina adunata in cufarul inimii. Cu siguranta ca acolo, in Noaptea Sfanta de Ajun primul ce-si daruie dragostea e Dumnezeu.
Sa ne bucuram, sa traim altfel, sa inmultim lumina si sa o dam mai departe tuturor.
Vom fi cu adevarat fericiti.
Craciun binecuvantat!

Pasind in Noul An 2009, sa aveti in gand cele mai bune dorinte, sa fiti alaturi de cei dragi, sa iertati, sa iubiti, sa o luati de la capat, dar sa nu uitati trecutul!
Fie ca ultima noapte a anului 2008 sa devina inca o fila luminoasa in cartea amintirii.
Sarbatori de Iarna binecuvantate!
Cu drag,
Elena Raicu

Scrisoare catre 2009

Draga NOULE AN,
Mai ai inca putin drum si ajungi. Te-ai pornit cu surle si trambite, te-ai alaturat cetelor de uratori, te-ai strecurat in suflete si le-ai insuflat bucuria si urarile cele bune pentru noi toti. In taram de basm prin zapada pana in brau, ger naprasnic alaturi de caiuti naravasi, masti urate, ursi salbatici si capre nazdravane, harapi inalti, cu pene de toate tipurile, zurgalai si clopotei, uratori ce au darul povestirii in versuri si dau rost tuturor intamplarilor bune si rele peste an, incadrandu-le in legende cu haiduci ce se lupta pentru libertate, cu mori care prind viata si pleaca in lunca cea mare sau in lunca cea mica, de teama prea multor colaci de copt, cu fete tinere care-si asteapta ursitul, cu neveste harnice si iscusite in toate, inclusiv in a invinge fortele malefice ale anului vechi si a pune pe picioare moara care se opune traditiei. Personaje legendare, oameni simpli, ancenstral si actual isi dau mana alaturi de tine si lucreaza intru magia acestei nopti unice in care tu umbli pe ulitele satelor, pe strazile oraselor si prin ungherele sufletelor cautand vise frumoase si credinta in bine.
Cu sufletul cat de cat curatat de ganduri rele, cu strangeri de inima. cu flash-uri din anul ce tocmai se incheie sau din alti ani, te asteptam sa sosesti AN NOU si sa pecetluiesti inceputul unui nou drum al vietii.
Sa nu uiti toate cele bune pentru toata lumea. Sa nu uiti sa aduci implinirea dorintelor noatre cele mai ascunse. Sa nu uiti sa privesti catre toti oamenii acestui pamant, mai ales catre cei mai putin daruiti de tine. Te rog sa fii luminos, iubitor, plin cu toate anotimpurile, plin cu toate bucuriile posibile unui om intr-un an, fara tristeti, si cu o viata simpla si frumoasa. Te rog sa nu uiti ca trebuie sa fii mai bun decat anul ce tocmai se incheie pentru ca asa spune legea firii… Dar cine stie….

Printre fulgi de nea intepeniti in cer, printre hai hai si zurgalai, printre adieri de crivat si frisoane de ger tare, privim in departare si parca … parca… te conturezi, esti asa cum visam, pentru ca nu ai cum sa fii altfel, esti altfel pentru fiecare dintre noi dar acelasi in esenta ta. Esti darul pruncului Iisus, care s-a nascut in Noaptea Sfanta de Ajun pentru noi toti, la Bethleem, esti de ordinul sacrului si frumosului asadar.

Sa traiesti, sa-mbatranesti,/ Ca merii ca perii / In mijlocul verii/ Ca toamna cea bogata/ De toate-mbelsugata, NOULE AN 2009.

La multi si fericiti ani !

Sarbatori cu lumina si binecuvantare de la Dumnezeu!

Elena Raicu

Entry for December 27, 2008

29 noiembrie 2008- sambata –tren accelerat Cluj Napoca Galati- 11,33 Iasi Dolhasca

Cum reusesc oare sa ma apuc de scris doar in locuri de genul asta?… In tren. Ce poate fi atat de datator de inspiratie intr-un mijloc de transport? Poate ca nimic, poate ca totul. Pentru ca la urma urmei gandim si simtim oriunde si oricand. Nimeni nu ne poate opri sa facem asta. Poate ca asta e singura noastra bogatie, faptul ca simtim si ca gandim… In lumea asta trecatoare ne ramane doar sa analizam viata, oamenii si situatiile. Ma surprind de multe facand asta si suspinand… Cu ce ma aleg?… poate doar cu regrete… cu regretul ca nu reusesc sa scriu, sa fac ceea ce m-ar face fericita cu adevarat in viata asta.

Spun asta pentru ca ultimele evenimente m-au pus pe ganduri. Nu stiu care e drumul meu in viata. Drumul meu pare unul atat de labirintic , unul care nu stie pe unde sa apuce… Lucrurile pe care le iubesc sunt atat de contrarii cateodata, si atat de aceleasi alteori, incat am senzatia ca nu voi reusi sa fac nimic cu adevarat bine in viata asta intr-un anumit domeniu. Acum ascult radio iasi fm si ma gandesc ca ar fi frumos poate sa fiu si eu la capatul celelalt al undei radio intr-o emisiune, dar nu stiu cu siguranta daca acolo mi-as gasi linistea si implinirea. Poate ca acum eram intr-o alta postura daca acceptam acea oferta de repoter la actualitati, poate ca asa a fost sa fie, poate ca destinul m-a indemnat sa inchid o usa ca sa gasesc undeva in drumul meu o fereastra deschisa pentru mine. Pentru mine totul e POATE, pentru ca asa am inteles eu ca e viata, relativitate, situare intre ceva si altceva si limitare poate… Viata e miracol de neinteles, viata e efemera, viata e dar si vesnicie… cine stie?…

Ma intreb tot timpul de ce vad in jurul meu atata suficienta si atata graba spre nimic, spre nimic cu adevarat. De ce nimeni nu pare a fi interesat de analiza oamenilor, a situatiilor a vibratiei unui suflet in fata unui moment deosebit? De ce toata lumea face lucruri fara durata in timp?… de ce toata lumea se gandeste doar la material doar la bani si la cotidian…?

De ce in lumea asta am uneori senzatia ca nu-mi mai apartin, ca nu-i mai apartin, ca nu ma mai pot exprima cu adevarat fara sa fiu caraghioasa, depasita?…De ce? … intrebarea copilului la primul contact cu lumea inconjuratoare si intrebarea permanenta a omului caruia ii pasa de marea trecere prin viata asta, catre o alta viata vesnica, a omului caruia ii pasa de el, a omului care simte si gandeste… Paradoxuri… asta e viata omului. Paradoxuri, renuntari si amintiri. Poate ca cele mai importante sunt amintirile… cu ele ne mai hranim sufletul , pentru ca in amintire orice moment, care poate parea nesemnificativ cand s-a produs e revazut cu ochii sufletului altfel…. luminat de bucuria evadarii in trecut, de bucuria evadarii intr-o lume ideala la urma urmei.

Scriu ciudat. Nu reusesc sa comprim intr-o singura pagina tot ce s-a petrecut in mai mult de doua luni in viata mea. Viata mi-a daruit momente frumoase, momente in care am primit iubire, am simtit inaltare spirituala si am daruit iubire si hrana spirituala, dar si momente in care cotidianul m-a invadat si mi-a stors poate toate resursele de bine si frumos din mine. Dar lucrurile se echilibreaza. Am avut cu certitudine momente de bucurie mult mai importante decat cele de dezamagire si tristete.

Am participat la doua emisiuni la Radio Still , Cafeneaua Artistilor, realizate de Andreea Macoveiciuc, in calitate de invitat, am vorbit despre viata si visele mele, despre trecut, prezent si viitor. Am prezentat evenimentele culturale recente intr-o a doua emisiune, am vorbit despre implinirea in arta si prin arta, despre Florin Piersic, Tamara Buciuceanu Botez, Radu Beligan.

Am simtit implinire si dorinta de impartasire cu ceilalti toate lucrurile frumoase…Am fost fericita in momentele acelea, in care eram in direct, vorbeam cu tot sufletul despre mine si impactul pe care il are arta asupra mea sau asupra celorlalti.

Am fost in continuare la teatru, am incercat sa vibrez la orice lucru care merita si sa fiu fericita.

Poate ca am reusit, poate ca nu. Acum sunt aproape de Dolhasca. Sper sa petrec niste momente frumoase acasa, sper sa scriu sa citesc sa vad filme bune si sa ma simt in largul meu.

Inchei aici incursiunea in ganduri si in suflet, cu regretul ca nu am reusit sa scriu atat de profund pe cat ar fi trebuit…. si cu promisiunea ca voi reveni.

:*

Gânduri cu mască?!…

25 octombrie 2008, Iasi Dolhasca tren accelerat Iasi Timisoara

Gol in ganduri si in suflet. Dupa o mie de momente in care imi doream sa scriu cu ardoare undeva, preferabil pe o hartie adevarata, ajung acum, intr-un moment de liberatate in tren, sa incerc sa scriu dar poate sa nu reusesc asa cum as fi facut-o atunci cand am simtit anumite lucruri. Multe s-au intamplat de cand n-am mai scris aici sau in agenda, de pe 19 septembrie, in mai mult de o luna. Viata te poarta in locuri, timpuri si situatii atat de banale si de anoste, din care iesi aproape fara suflet uneori. Ne pierdem in nimicuri si clipele in care ne simtim cu adevarat atinsi de sentimente unice, zboara la fel de repede ca lumina. Mi-am pus de cele mai multe ori intrebarea de ce nu toata lumea isi pune astfel problema, ca mine, de ce nu toata lumea simte si doreste sa scrie. Eu cred ca daca nu scriu ceea ce simt clipa trece, si nu ramane decat o amintire care poate uneori se sterge din prea multa cantitate si nu lasi nimic in urma ta. Scriu cam ciudat… Nu stiu de ce nu ma pot concentra. Toate problemele din viata mea toate bucuriile sau momentele in care ma simt intr-un anume fel, cred ca trebuie notate undeva, cred ca trebuie sa scrii sa faci arta sa lasi ceva in urma ta. Desi de fiecare data imi amintesc ca e posibil ca aceste randuri sa nu fie citite de nimeni si sa nu valoreze nimic decat pentru constiinta sufletul si terapia prin scris pe care o reprezinta. Am crezut intotdeauna ca tot ce fac pe lumea asta fac pentru bine, frumos si lumina, dar am uneori senzatia unei lipse totale de aprtenenta la lumea din care fac parte, la existenta cotidiana alaturi de oameni atat de pragmatici si de putin interesati de eternitatea clipei. Am sentimentul ridicolului de atatea ori incat imi pun problema daca e bine sau nu cum traiesc, cum simt si cum pun problemele.

Poate ca asta e pretul pe care trebuie sa-l platesc pentru a ajunge la o oarecare fericire in viata asta sau cine stie cand alta data… Poate ca asa se simt oamenii deosebiti… desi poate aici sunt lipsita de modestie. Totusi asta e felul in care-mi doresc eu sa traiesc dar ma intreb daca ceilalti sunt fericiti asa cum isi duc veacul, daca nu cumva se pierd prea mult sau mult prea mult in nimicuri… Asta nu stiu daca voi afla vreodata… Poate ca fiecare incadreaza clipa lor de viata intr-o eternitate numai a lor si intr-un mod la fel de original. Poate ca nu toata lumea trebuie sa se comporte la fel dar totusi ma gandesc ca toti avem sentimente toti simtim si toti ar trebui sa stim sa le exprimam. Sunt trista si sigur n-o sa reusesc sa scriu ce am gandit intr-o luna intr-o mie de momente unice si fara repetabilitate dar poate ca macar scriu sau reusesc sa conturez ce simt acum si aici. Spre exemplu acum, ascultand muzica mea preferata, printre care si Angela Similea, si fiind in compartiment cu un tip si o tipa, am senzatia ca sunt privita ca o ciudata, desi nu ascult rock sau manele, nu ascult o muzica extremista… nu ascult nici muzica clasica nici populara ci muzica usoara de dragoste dar cine stie ce e in mintea omului si cum percepe lumea… Nici macar eu nu ma cunosc atat de bine si poate nu ma regasesc in reactiile sau clipele mele de viata…Ce sa mai cer celorlalti … poate ca oamenii nu sunt consecventi , poate ca oamenii sunt niste fiinte pe cat de unice si deosebite ale planetei acesteia pe atat de ciudate si labile emotional sau comportamental.

Poate ca sunt mult prea atenta la detalii, poate ca analizez prea mult lumea care ma inconjoara, poate ca sunt prea mult eu, dar cum as putea fi altfel decat eu, cum as putea sa port masti in functie de persoanele cu care sunt si cum as putea sa ma ascund si mai ales de ce?… Am o singura viata in dar si un singur si unic caracter pe care e adevarat ca pot sa l prelucrez in timp dar pe baza principiilor pe care le-am dobandit prin educatie si pe care le-am ales din viata… Nu are rost sa fi ipocrit, nu are rost sa fii altfel decat esti, nu are rost sa fii farseur in viata asta. Cred ca cei mai fericiti oameni sunt cei care se comporta firesc, asa cum le vine, dar poate ca si normele educative sunt masti, poate ca cel mai fireste ne am purta fara ele dar asa am fi poate salbatici. Lucruri greu de dezbatut in tren si in general…

Prieteniile pe care le-am avut sau le am imi dau batai de cap, imi aduc dezamagiri si rare bucurii si momente in care ma simt cu adevarat fericita. Oamenii deosebiti pe care i-am cunoscut m-au amagit doar cu cateva gesturi, sfaturi sau sentimente… si au tras cortina peste ei… si eu am ramas in mijlocul unei scene goale in care trebuie sa demonstrez cine sunt si sa ma descurc cu orice personaj nou. Nu e usor si e frustrant… trist si nedrept poate… de ce oare nu se poate ca toti cei pe care i iubesti sau admiri sa ramana mereu atat cat viata le permite si timpul…langa tine si sa te molipseasca cu lumina lor.?… Numai Dumnezeu, cel care ne-a desenat stelele constelatiei noastre, stie de ce… si poate ca noi… doar vom presupune la nesfarsit de ce … cum … sau unde…

Iubirea… si ea e pentru mine ceva general ceva universal dar inca nu ceva conturat cu certitudine. Poate ca daca ar fi ar mai fi alt motiv de dezamagire, de suferinta de lipsa de concordanta sau conseventa… Momente in care ma simt protejata si invaluita in ceva nedefinit … am insa deocamdata nimic sigur. Am fost pusa in situatii frumoase, dar poate din nou ciudate… Am simtit lucruri frumoase… dar poate doar pt bucuria de moment si amintirea viitoare si eterna daca s-ar putea. Prietenii mi-au fost aproape… Dumnezeu la fel…dar inca nu mi-am gasit omul care sa ma observe si sa ma faca fericita.

Sigur ca viata mai are multe momente si am ani frumosi inainte dar ma intreb daca nu cumva am pierdut ceva intre timp, daca nu cumva prin felul meu de-a fi nu am gonit fericirea de langa mine. Simt ca nu, si ca acolo undeva e acea persoana care ma asteapta si care mi va darui acele momente de implinire personala si divina.

Parintii si bunica au prins multe fire argintii in par… eu am inceput sa ma gandesc la trecerea timpului mai mult decat oricand… si mi-e frica uneori de viitor. Am totusi si momente in care sper ca totul sa fie bine sa fiu fericita alaturi de toti cei dragi sufletului meu pana intr un timp indepartat… cat mai indepartat….

Toamna gri peste lume, toamna in care m-am nascut si pe care o iubesc poate doar pt momentele acestea in care simti ca te doboara cerul si natura, in care vrei sa simti si sa scrii, in care vrei sa fii singur si sa gandesti la tot la o totalitate a lumii la un axis mundi care sa uneasca universuri spatii si constiinte. Spun asta pentru ca prin ceea ce scriu aici mi-as dori sa influentez oameni si constiinte mi as dori ca involuntar informatiile sa ajunga la cei carora ma adresez aici, la prieteni rude oameni care mi demonstreaza in fiecare zi cat sunt de pragmatici sau de sensibili…oameni pe care poate nu i cunosc.

In ciuda incercarii mele de a scrie cat mai des si mai bine mai am inca oameni care mi spun ca ar trebui sa scriu atlfel ca felul asta prea metaforic si prea confesiv poate e depasit si nu socheaza, nu atrage si nu intereseata implicit. Am dimpotriva si oameni care mi spun ca am condei si ca trebuie neaparat sa scriu ca sa nu se piarda talantul. Eu continui incapatanandu ma si incercand sa ma si perfectionez dar nu stiu in ce masura reusesc… Vom trai si vom vedea ce se va intampla cu toate aceste randuri… cu toate gandurile si momentele in care mi am stors picaturi din mine in hartia asta virtuala…pe care scriu dintr o necesitate pragmatica, pentru ca e mai putin evident si mai usor de scris in tren pe calculator decat intr o agenda, desi cred ca mai veridica e o agenda in care vezi scrisul persoanei.

Aproape ajung la Dolhasca, aproape ploua, aproape ma doare capul si ma simt ametita de atata spleen…

Trebuie sa inchei aici… E toamna … si e cam frig in suflet… vino si ma invaluie in iubire…

adiere de doruri… un copil pierdut in lumea adultilor…

2 iunie-2008-luni-9,17 AM.-Dolhasca,Iasi, accelerat Timisoara Iasi

Cum trecem atat de repede peste momentele in care ne napadesc amintirile si simtim lucruri care mai de care mai profunde? De ce ne robeste timpul? Oare nu putem sa ne oprim nici o clipa din goana aceasta nebuna? Oare spre ce ne intreptam fara sa ne gandim la noi, la sufletele si la bucuriile astea marunte care poate ca ar trebui traite la o altfel de intensitate, poate ar trebui incadrate cumva in eternitate? Intrebari la care fiecare raspunde sau nu in functie de viata si prioritatile sale. Dar totusi facem lista de prioritati in functie de ce ne dorim cu adevarat? Sau ne lasam dusi de valul vietii cotidiene si nu mai avem timp de noi. Facem totul pentru ca asa trebuie si pentru altii. Poate ca asa de dat sa fie, poate ca gresim si ne irosim clipele, poate ar trebui sa ne oprim mai des sa vorbim cu vantul, cu soarele si cu Dumnezeu. Mi-e dor de lucrurile profunde ale vietii si sunt plictisita de maruntisurile cotidiene pe care trebuie sa le fac intr-un timp atat de scurt uneori. Sunt obosita de alergatura asta intre o casa adevarata si una de imprumut, intre un destin si un altul, intre o serie de vise si alta, intre impliniri si dezamagiri. Inainte scriam despre lucruri frumoase si luminoase, despre strangeri de inima in fata unui om deosebit, despre dorinta de implini misiuni onorante si despre dorinta de trai clipa.

Am avut si momente de dezamagire in timpul asta de cand nu m-am mai confesat tie, draga hartie virtuala. Am simtit si dificultate in a-mi face treaba la radio, insa nimic nu se compara cu senzatia de gol pe care o am acum, cand vestile pe care le-am primit saptamana trecuta m-au dat peste cap efectiv. Emisiunea A. s. a fost preluata de catre o alta doamna sau domnisoara, necunoscuta, neexperimentata din cate am observat si fara vibratia pe care o avea doamna M. Am vorbit cu ea la telefon joi si mi-a explicat ca din cauza unor probleme de sanatate nu mai poate continua realizarea acestei emisiuni. Nu stiu cat de grave sunt problemele ei de sanatate, nu stiu ce alte motive se ascund in spatele acestei intamplari nefericite si mi-e dor de ea , de colaborarea frumoasa pe care am avut-o si de locurile unde ma trimitea de fiecare data cand se ivea un eveniment deosebit in Iasi. M-am legat de ea atat de tare incat nu stiu cum o sa rezist sa nu o vad in fiecare saptamana sa nu-mi mai povesteasca diferite lucruri interesante despre diferiti oameni speciali cu care intram sau nu in contact, mi-e dor de tot, mi-e dor de ideea de a fi colaborator la radio si de a merge acolo. Era poate o vanitate, era poate o dorinta exagerata de a face altceva sau de a ma face auzita pe undele radio. Nu stiu ce era. Stiu doar ca azi simt un mare gol si o mare lipsa, o lipsa de ceva necunoscut si frumos care nu ma mai lumineaza acum. Nu e cred timp sa scriu despre tot ce simt in momentele astea si asta pentru ca sunt prea multe sentimente care m-au strabatut prin inimioara si ma mai strabat inca. Sper din tot sufletul sa termin cu bine toate examenele sa ma apuc de licenta cu bine, sa am o vara buna, nu stiu in ce conditii, nu stiu daca si cu radio iasi in viata mea, dar cu siguranta as vrea sa ma intalnesc imediat dupa ce termin cu examenele cu doamna M. la o cafea undeva, unde o fi, si sa incheiem relatia aceasta aparent lipsita de semnificatie cu bine cu multa recunostinta si cu promisiunea ca vom pastra legatura. Vreau sa o vad, sa o aud spunandu-mi despre ce e vorba cu adevarat si sa simt ca totul e in regula.

Nu pot suporta ca toti oamenii deosebiti din viata mea pleaca de langa mine atat de repede. Din acest motiv imi dorec o lamurire poate mai mult fortata decat dorita a destinului, care sa mi aline sufletul.

Inchei aici firul gandurilor si sper sa mai continui intr-un oarecare ragaz luminos, de dimineata sau seara.

Doamne ajuta!

16 iunie, 2008

O noua colaborare cu radio iasi, noi conversatii telefonice cu doamna M si noi sperante. Sper ca Dumnezeu sa ma vegheze in continuare si lucrurile sa continue spre bine. Doamne ajuta!

Entry for March 27, 2008

Iata ce am mai facut eu intre timp… am scris cronici peste cronici si am facut interviuri peste interviuri… am avut bucurii multe dar si nelipsitele dezamagiri…

Cinci femei de tranzitie

In spatele fiecarui zambet se ascunde o lacrima. Viata noastra a tuturor confirma lucrul acesta. Incercam in fiecare zi sa ne mascam angoasele, sa fim puternice in fata valurilor vietii, sa ne amagim singure ca suntem fericite poate pentru ca sa imprastiem macar in jurul nostru bucurie si lumina. Cineva mi-a spus odata un lucru important, un fel de reteta a fericirii, indiferent de ceea ce ti se intampla.”De mult mi s-a parut ca bucuria e mai rara, mai dificila si mai frumoasa decat tristetea. Si cand am facut aceasta descoperire, cea mai importanta fara indoiala din cate se pot face in timpul acestei vieti, bucuria a devenit pentru mine, nu numai o nevoie fireasca ci o obligatie morala. Mi s-a parut ca cel mai bun si mai sigur mijloc de a raspandi in jurul tau fericirea, e de a da tu insati imaginea ei. Si m-am bucurat sa fiu fericita.”

Comedia “Cinci femei de tranzitie” ilustreaza simplu si profund conditia umana in aceasta lume in care doar valorile materiale mai conteaza, in aceasta lume in care avem doar iluzia ca existam cu adevarat, ca ne luptam pentru ceva, in aceasta lume care in ciuda incercarilor noastre de a fi fericite, ne demonstreaza de fiecare data contrariul. Conflictul dintre generatii e doar o aparenta a lumii acesteia in care toti ne agitam parca inutil. In conversatia acestor femei lucrurile par banale, glumele mascheza defapt drame iar problemele ascunse undeva in adancul sufletului fiecareia dintre ele, ies pana la final la iveala si chiar daca nu-si gasesc rezolvarea, ele sunt macar comunicate. Indiferent de varsta viata loveste atunci cand te astepti mai putin si demonteaza teoriile luminoase, aflate de la cei care au incercat sa te educe intr-un fel sau altul. Atunci cand teoria se intalneste cu practica, atunci cand cartea se confrunta cu viata valorile cele mai puternice par a se darama intr-o clipa.

Totusi toate explicatiile pe care aceste femei incearca sa le gaseasca pentru ceea ce nu e bun in lume, sunt doar pretexte, doar aparente surse de salvare. Singura modalitate de a trece mai frumos prin viata e totusi aceea de a zambi in fata incercarilor vietii, chiar si daca ramai singur. Replica cea mai semnificativa a intregii piese, este cred cea din final, in care, personajul Rodica, gazda care a organizat acea intalnire intre prietene spune: “Ca la moara ne macina viata. Nu iarta pe nimeni.”

“Cinci femei de tranzitie” este o piesa scrisa, regizata si jucata de catre Rodica Popescu Bitanescu, o imagine luminoasa, vesela si debordand de energie a scenei romanesti, dar care iata, ascunde dincolo de aceasta bucurie un zbucium interior care reflecta atat de realist momentele prin care trece omenirea acum. Alaturi de Rodica Popescu Bitanescu, vorbesc despre viata in fata publicului si impreuna cu el, actritele Aimee Iacobescu,Magdalena Cernat, Vivian Alivizache si Tania Popa. Decorul piesei este asigurat catre Ioan Diana iar costumele de catre Zina Dumitrescu.

Un text care ascunde printre randuri, printre zambete imaginea unei omeniri insingurate din ce in ce mai mult, care alearga intr-o goana nebuna spre nicaieri, care uita sa priveasca in jurul ei si sa observe adevaratele valori ale lumii in care traim. O montare in care pe scena apar oameni simpli, in care ne regasim pe noi insine, o profesoara, o tanara, o femeie de afaceri, o bibliotecara, o montare care chiar daca te face zambesti, iti rascoleste sufletul si constiinta, Aceasta piesa obliga publicul sa-si puna intrebari esentiale si sa gaseasca poate, raspunsuri?

Si, totusi putem sa zambim. De ce nu?

Si cu violoncelul ce facem?

Ploua torential. O ploaie care nu se mai opreste, o atmosfera bacoviana in care apa ameninta sa inunde omenirea aceasta din ce in ce mai insingurata. Oamenii nu se opresc totusi din goana lor zilnica spre nicaieri nici datorita ploii, nici pentru a asculta acordurile unui violoncel manuit parca de un supraom. Violoncelul canta fara incetare acompaniat parca de ploaia aceasta aducatoare de melancolii. Cei cativa oameni care s-au intalnit intamplator in aceeasi incapere cu violoncelul, par a fi desensibilizati. Chiar daca incearca sa inteleaga si sa simta muzica, nu reusesc. Ei sunt cei care ne insotesc pe parcursul piesei de la linistea inceputului la vacarmul final in care toti isi pierd rabdarea incercand sa opreasca printr-un zgomot mult mai puternic cantecul acelui violoncel. Reusesc in final sa-l goneasca pe cel care dadea viata violoncelului dar raman cu instrumentul. Singura care pare ca e mai aproape de fiorul muzicii e doar Doamna cu voal, fara identitate ca si celelalte personaje ale piesei, care la final ramane cu violoncelul in brate intr-o incremenire ciudata si cu o intrebare obsesiva pe buze, pe care doar publicul o aude si ingerii poate…: Si cu violoncelul ce facem? Acesta e laitmotivul piesei, aceasta e intrebarea care ramane in mintea publicului dupa spectacol.

In regia lui Octavian Jighirgiu, scenografia lui Gelu Rasca avand in distributie pe Alexandru Spatarelu, Irina Scutariu, Vlad Volf, Ionut Dumitru si Adrian Marele, piesa Si cu violoncelul ce facem? aduce in fata publicului problema desensibilizarii omului contemporan, a insingurarii si a imposibilitatii de a se inalta din aceasta contemporaneitate din ce in ce mai agasanta cu nimicurile ei materiale. Chiar regizorul afirma: “In piesa este vorba despre mine, despre tine, despre ei, despre oricine. Personajele prinse in vidul propriei existente au cate ceva din fiecare dintre noi. Barbatul cu violoncelul, Doamna cu voal, Barbatul cu ziarul si Batranul cu baston reprezinta, de fapt, umanitatea la o scara redusa. Evident ca daca v-as spune ca acest spectacol este un manifest impotriva letargiei spiritului probabil ati stramba din nas. De aceea va las sa descoperiti singuri ce este acest joc de-a existenta cu marionette depersonalizate.”

Poate ca piesa e un semnal de alarma. Publicul poate gasi solutii pentru aceasta tendinta de modificare a perceptiei asupra artei , raspunzand la intrebarea din final Si cu violoncelul ce facem? sub pretextul unui concurs veridic de altfel. O intrebare la care reusesti sa gasesti greu un raspuns, insa dupa cum si regizorul afirma solutia se afla in fiecare dintre noi, pentru ca la urma urmei si noi facem parte din aceasta omenire care e pe cale sa se transforme intr-o masinarie desensibilizata, daca va continua sa mearga pe acest drum al civilizatiei inlaturand treptat orice forma de cultura sau posibilitate de inaltare spirituala.

Arta e un taram sacru in care, se pare, doar initiatii au sansa sa fie fericiti, ceilalti se sufoca datorita propriei limitari. Citatul prezent pe afisul spectacolului explica exact faptul ca nu oricine are acces la acea inaltare prin arta:” Si Domnul a zis lui Moise:Coboara-te si porunceste poporului sa nu dea buzna spre Domnul, ca sa priveasca, pentru ca nu cumva sa piara un mare numar dintre ei.”

O montare dificil de vizionat, datorita absurdului care o domina dar care determina publicul sa formuleze intrebari esentiale si poate chiar sa raspunda. Finalul te face sa crezi ca arta aceasta apartine doar unei lumi superioare a ingerilor, si acest lucru datorita unei idei regizorale de exceptie in care pe acordurile unei muzici divine parca, ploaia inunda peretii acelei incaperi, in care doar un alt supraom canta la vioara de aceasta data si Doamna cu voal ramane in aceeasi incremenire ,cu aceeasi intrebare obsesiva pe buze Si cu violoncelul ce facem? Celelalte doua personaje sunt intr-o incremenire din care se pare nici cea mai ingereasca muzica nu-i mai poate trezi. Lumini tainice, aburi, o ploaie purificatoare parca, doamna incremenita cu un violoncel in brate si o muzica ingereasca. Acesta e finalul piesei, final care poate fi un raspuns la acea obsesiva intrebare sau dimpotriva poate adanci misterul intregului conflict al piesei, conflict intre sacru si profan la urma urmei.

O noapte furtunoasa

Mai poate fi pusă în scenă altfel decât până acum o piesă de I. L. Caragiale? Acesta a fost primul gând care mi-a venit în minte în momentul în care am vazut afişul spectacolului în oraş. M-am întrebat apoi de ce atâtea nume mari ale scenei româneşti într-un singur spectacol? Sub bagheta regizorală a lui Gelu Colceag, scenografia Imeldei Manu piesa O noapte furtunoasă de I L Caragiale, a fost adusă în faţa publicului de către Maia Morgenstern, Medeea Marinescu, Doru Ana, Mircea Rusu, Ioan Gyuri Pascu, George Ivaşcu şi Ioana Calotă. La asemenea nume mari, publicul a venit în număr foarte mare dar şi cu aşteptări pe măsură.

Probabil celor mai tineri sau celor mai deschişi în interpretările lui Caragiale montarea li s-a părut reuşită.Totuşi cei mai în vârstă sau cei care păstrează viziunea clasică asupra pieselor lui Caragiale au considerat montarea, în cel mai fericit caz o parodie.

M-am întrebat referitor la cea care era cap de afiş, Maia Morgenstern, dacă va aduce cu sine pe scenă doar un personaj comic, sau dacă îi va oferi o latură mai accentuat profundă. Şi acest lucru datorită rolurilor domniei sale deja consacrate din dramă.

M-am gândit că atâtea nume mari în frunte cu Maia Morgenstern vor reuşi să transmită mesajul caragialian în tuşe mult mai mult profunde decât până acum. Credeam că regula de bază a comediei şi anume aceea că în spatele fiecărui zâmbet se ascunde o lacrimă, o dramă mai mare sau mai mică va fi păstrată şi în această montare. Din păcate în spatele unui zâmbet deformat nu s-a mai ascuns nimic. Totul a fost atât de explicit încât mă întrebam dacă mai sunt la o piesă de Caragiale sau la o comedie pe care o văd atât de des pe stradă sau la televizor. Avea oare nevoie publicul de asemenea decodificări ridicole de mesaj caragialian pentru a-l putea recepta? Acest lucru a fost în mintea autorului când a scris piesa? A fost Caragiale doar un simplu cronicar de scandal al vremii sale care a consemnat cu sârg toată urâţenia lumii, spre deliciul unui public care după asemenea premise ştie doar să râdă la orice caraghioşenie?

Cu siguranţă că nu.

Caragiale rămâne contemporanul nostru, aşa cum e el, nemodificat, neadaptat zilelor noastre.

Caragiale a rezistat timpului tocmai datorită faptului că a fost receptat la fel de-a lungul vremii şi nu pentru că şi-a găsit similitudini în lumea reală. Comicul lui Caragiale nu e doar unul de situaţie, e şi unul de caractere, de nume, de limbaj. Mesajul lui Caragiale nu e explicit pentru că dacă ar fi , acea discrepanţă dintre aparenţă şi esenţă atât de discutată n-ar mai exista. Personajele lui n-ar mai fi acele fiinţe de hârtie ar fi contemporani cu noi, i-am cunoaşte şi nu ne ar mai interesa.

De ce trebuie să coborâm ştacheta şi să mergem către vulgul publicului? De ce trebuie să ne adaptăm lumii în care trăim până şi când vorbim de Caragiale?

Ţara Miticilor, aşa cum frumos numeşte Ioana Pârvulescu lumea în care trăiesc personajele lui Caragiale, nu e România contemporană autorului, nu e nici România zilelor noastre. E după cum tot Ioana Pârvulescu afirmă o Românie teatru , o Românie grădină Iunion căreia domnul Caragiale îi e şi director şi sufleor.”

O piesă de la care am plecat doar cu multe întrebări triste. E poate un semnal de alarmă tras inconştient de către cei care au urcat pe scenă. Un strigăt că teatrul începe să se clatine şi să alunece pe o stradă inclinată ca cea din piesa lui Vişniec, în care autorul Becket, personajul său Godot dar şi clădirea teatrului încep să alunece spre neant din lipsa interesului pentru această artă în care după cum spuneam şi altă dată trebuie doar să ştii să oferi sentimente şi nu doar să mimezi situaţii comice.

Spectacolul lumii a urcat pe scenă. Spectacolul scenic s-a deformat. Ţara Miticilor a devenit Ţara Oamenilor Caricaturali care-şi strigă în gura mare defectele.

Oare am ajuns atât de jos încât să nu mai putem oferi publicului doar chei din care el să aleagă şi să descifreze singur mesajul, bun sau rău? Suntem atât de disperaţi că adevărata artă nu mai e înţeleasă încât să o convertim în falsă artă?

Responsabilitatea de a fi un student bun…

Motto:

”O om, ce mari răspunderi ai,/De tot ce faci pe lume,/ De tot ce spui în scris sau grai,/ De pilda ce la alţii dai,/ Căci ea mereu spre iad sau rai,/ Pe mulţi o să-i îndrume,/[…] /Deci nu uita, fii credincios,/Cu grijă şi cu teamă, /Să laşi în inimi luminos, / Un semn, un gând, un drum frumos,/Căci pentru toate, neîndoios,/Odată vei da seamă.”(Sfântul Ioan Hozevitul)

Vremurile pe care le trăim astăzi sunt din ce in ce mai paradoxale. Ni se pare uneori că toate lucrurile pe care acum câţiva ani le consideram normale acum sunt anormale. Totul pare să se reducă la valori materiale iar când cineva încearcă să vorbească despre ceva spiritual pare depăşit, demodat sau poate prea visător pentru lumea în care trăim. În acest context mă întreb dacă a fi student mai înseamnă ceva? Şi mai ales dacă mai există termenul de “student bun”?

Dacă am ramane în aceeaşi sferă pesimistă am spune că a fi student şi bun pe deasupra, nu mai semnificş mare lucru. Însă, noi suntem aici pentru a demonstra că mai există şi studenţi în adevăratul sens al cuvântului, tineri care încearcă sa-şi contureze un drum lin şi luminos pe harta vieţii.

Ce înseamnă “a fi un student bun”? Cred că majoritatea pun semnul egal între “a fi un student bun” şi a avea numai note de zece. Însă “a fi un student bun” presupune mai mult decât atât, nu se reduce doar la obţinerea unor note maxime. Fiecare etapă a vieţii are farmecul ei şi implicit anumite răspunderi pe care dacă le luăm în serios, avansăm pe treptele evoluţiei, spirituale, fireşte.

Citatul de la care am pornit scurta mea argumentaţie, este cred reprezentativ pentru acest titlu onorific aproape prin sonoritate, şi anume de “student bun”. Totuşi oricât de onorific ar suna acest titlu e unul care însumează un întreg şir de evenimente prin care trebuie să trecem pentru a ajunge să-l merităm. Chiar dacă tot acest drum al studiilor e considerat de unii pe bună dreptate poate un drum “prăfuit”, cu “autori mâncaţi de molii” în care e cu neputinţă să găseşti “urma frumuseţii şi îndemnurile vieţii” tocmai parcurgerea acestor etape ajută la înţelegerea misterelor lumii înconjurătoare şi a problemelor pe care viaţa ni le va aşeza în cale la un moment dat. Cred într-o succesiune a evenimentelor vieţii prin care un copil, un tânăr, se formează şi-şi găseşte făgaşul potrivit, pentru ca apoi să devină OM îndeplinindu-şi până la sfârşitul vieţii acea menire pe Pământ despre care vorbeşte şi Sf.Ioan Hozevitul.

“Deci nu uita, fii credincios,/ Cu grijă şi cu teamă,/ Să laşi în inimi luminos, /Un semn, un gând, un drum frumos,” este îndemnul pe care Sf.Ioan Hozevitul îl face tuturor, este modalitatea prin care putem trece util prin viaţă, lăsând ceva în urma noastră, contribuind la construirea fericirii universale prin împrăştierea luminii în jurul nostru. Şi dacă notele maxime se obţin mai greu sau mai uşor, ne rămâne doar să luptăm pentru a nu pierde amplitudinea clipei. Să ne uităm în jur şi să ne bucurăm că existăm, să găsim în ceilalţi lumina aceea, uneori ascunsă bine, dar existentă, să demostrăm prin tot ceea ce facem că suntem coroana creaţiei lui Dumnezeu şi nu reversul ei.

Şi toate acestea pentru clipa prezentă şi cea viitoare, pentru că nimic nu e mai înălţător decât a dărui lumina dar şi de a o primi uneori înmiit în schimb, atunci când poate ai cea mai mare nevoie de ea. Şi toate acestea pentru a schimba lumea sau mai bine zis pentru ca lumea aceasta să nu devină o maşinărie desensibilizată sub influenţa acestei civilizaţii care tinde să înlăture orice formă de cultură sau posibilitate de înălţare spirituală.

A fi un student bun înseamnă a avea capacitatea de a fi un purtător al luminii peste timp. Tot de la dascălii mei am învăţat lucrul acesta. Unul dintre ei spunea la un moment dat: “De mult mi s-a părut că bucuria e mai rară, mai dificilă şi mai frumoasă decât tristeţea. Şi când am făcut această descoperire, cea mai importantă fară îndoială din câte se pot face în timpul acestei vieţi,bucuria a devenit pentru mine, nu numai o nevoie firească, ci o obligaţie morală.Mi s-a părut că cel mai bun şi mai sigur mijloc de a răspândi în jurul tău fericirea, e de a da tu însăţi imaginea ei. Şi m-am bucurat să fiu fericita.”

Să încercăm să facem lucrul acesta şi poate că vom dărâma ipoteza lansată de mine la început, cum că lumea începe să-şi piardă din normalitate odată cu trecerea anilor.

Interviu Mioara Velicu-Spectacol Pana la lacrimi mi-e draga viata

E.R.: In primul rand felicitari pentru spectacolul din seara aceasta. De unde bucuria aceasta de a transmite atata dor?

M.V.: Buna seara. Eu am fost invitata de Paul –Fuego, ca o supriza in spectacolul lui care este minunat, si el stiind ca eu cant si muzica usoara, o fac pentru sufletul meu asa, nu ca m-as lansa in muzica usoara, dar imi place foarte mult. Si pentru ca a fost valul asta de muzica mai neromaneasca, am zis ca de ce sa nu cantam cei care putem cantecele frumoase care le-au dus inaintasii nostri si care au fost slagare. Si am indraznit sa imprim melodia Ploaia si noi a Doinei Badea, si daca am reusit ma bucur din suflet, asta se vede dupa aplauzele spectatorilor. Eu sunt onorata sa fiu in acest spectacol si Paul este un baiat foarte bun, ca altul nu s-ar fi gandit, a zis ca sa fie o supriza si intr-adevar daca a fost eu ma bucur din suflet. Eu tin foarte mult la radio iasi pentru ca totdeauna m-a lansat si totdeauna cantecele noastre romanesti si autentice au fost transmise pe postul radio iasi si ei niciodata n au transmis muzica comerciala deci au tinut la traditie si la tot ce-i frumos ce-I autentic. Si ma bucur din suflet. Ma bucur in primul rand ca sunt moldoveanca si stiti cum se spune, asa cum spunea domnul director, ca de la dumnealui stiu, al televiziunii domnul Arhire, spunea ca Banatu-I fruntea, Ardelu-i mintea, insa Moldova-I sufletul si inima.

E.R. :Credeti ca spectacolul din seara aceasta este un fel de manifest inpotriva uitarii? A uitarii trecutului, a uitarii folclorului a uitarii in general?

M.V.: Spectacolul aduce in amintirea publicului si vrea sa-l cheme in sala de spectacol sa vina pentru ca ati vazut cat e de frumos de la inceput pana la sfarsit. El a facut regia si cred ca asa ar trebui sa faca foarte multi artisti ca sa se-ntoarca publicul nostrum drag la tot ce-I frumos si la tot ce-I adevarat si romanesc.

Interviu Paul Surugiu-Fuego

E.R.: Este spectacolul din seara aceasta un manifest impotriva uitarii?

P.S.: Offf…Doamne. Stii ca… uitarea asta, daca ar exista o pastila impotriva uitarii am fi niste norocosi. Cred ca nu putem sa uitam nimic, indiferent cat de tineri sau de varstnici am fi. Important este faptul ca acest spectacol ne aduce aminte de sat, de codru, de padure si de vatra de acasa. Important este ca oamenii s-au simtit bine,ca si-au adus aminte de cei dragi, privind acest spectacol, si cred ca este un manifest impotriva uitarii.

E.R.: Iti trebuie curaj sa abodezi un asemenea spectacol de amploare, cu muzica, literature decoruri complicate?

P.S.: Bine. Se stie eu sunt un mare patriot. Incerc sa pastrez acest pamant romanesc chiar daca unii il vand la straini.Incerc sa fiu un bun roman si cred ca acest spectacol este un indemn pentru publicul iesean de a nu-si uita locurile in care a copilarit. Publicul iesean sper sa ramana asa cum este si cum a fost intotdeauna, pentru ca aici s-a scris istoria, pentru ca aici Eminescu si Ion, asa cum spuneam in cantec, s-au intalnit pe aceeasi creanga.

E.R.: Imi puteti vorbi despre cei care v-au sprijinit in realizarea acestui spectacol?

P.S.: Da. Sunt foarte multe persoane care m-au sprijinit in realizarea acestui spectacol. Ati vazut-o pe Mioara Velicu care a fost invitata speciala. Ea a cantat muzica usoara nu muzica populara cum face de fiecare data.A fost doamna Carmen Aldea Vlad, textiera mea poeta care-mi scrie toate versurile pentru toate materialele si albumele mele, taragotistul Mihai Maris, dar si orchestra mea si band ul meu, copii deosebiti care incearca sa supravietuiasca alaturi de mine. Impresarul Ioan Munteanu, prin agentia dumnealui, este un impresar de la Iasi care are peste 45 de ani de activitate a reusit sa faca promovare pentru acest spectacol sis a putem sa jucam cate 2 spectacole in fiecare oras de la 17 si de la 19 seara. Eu ma simt un om implinit si un om fericit ca lumea vine in sala se spectacol.

E.R.: A fost un moment emotionant acela in care ati evocat marii actori marii artisti care nu mai sunt. Credeti ca trebuie sa facem tot timpul lucrul acesta, si chiar artistii sa nu I uite pe cei care au fost inaintea lor pe scena?

P.S.: Da. Ei au scris istoria artei si ei au facut ca noi astazi sa traim prin muzica lor sau prin repertoriile pe care le-au abordat. Cred ca marii nostril artisti nu au cum sa fie uitati sin u vor muri niciodata chiar daca ei s au stins din viata foarte tineri sau foarte varstnici. Cred ca fiecare a adus o contributie la postamentul asta al Romaniei, si fiecare au pus o caramida la constructia acestei tari minutate.

E.R.: Un moment symbolic a fost sic el cu porumbelul. De unde ideea aceasta?

P.S.: Bine, eu terminand institutul de teatru iti dai seama ca am cautat ceea ce e mai important pentru spectacolul meu. Eu sunt regizorul spectacolului meu. Nu regizez altceva decat spectacolele mele. Dar imi place sa le fac in asa fel incat lumea cand iese din sala de spectacol sa fie tulburata total. Si cred ca acel moment cu porumbelul este un simbol al pacii, al dragostei, al puritatii, al pastrarii adevaratelor valori.

E.R.: Ati avut modele in viata?

P.S.: Da. Sunt foarte multi artisti pe care i-am iubit si-o sa-I iubesc in continuare. Sunt foarte multi si n-as vrea sa dau un nume acum pentru ca as uita pe cineva. Sunt in schimb persoane cu care-am colaborat frumos, asa cum a fost si proiectul cu doamna Irina Loghin, Mama si fiul, un proiect care a avut mare succes, dar care sa vedem daca va mai continua, pentru ca trebuie sa venim cu ceva foarte actual. Si chiar vorbeam cu doamna Irina Loghin san e gandim la un nou proiect dar trebuie gandit foarte bine pentru ca tot timpul trebuie sa sochezi publicul in sens pozitiv cu repetoriul tau.

E.R.: Credeti ca vor dainui aceste valori pe care atat de mult le cantati si le iubiti? Credeti ca publicul mai este deschis spre asa ceva?

P.S.: Publicul este deschis pentru ca s-a plictisit de fustite scurte si de cercei prin nas si prin urechi. S-a plictisit de o muzica de proasta calitate, de o proasta factura si de texte mediocre. Publicul s-a plictisit de urat de dizgratios, s-a plictisit de tot. Publicul vrea ceva sincer, nu vrea ceva complicat, nu vrea o chestie banala, publicul vrea ceva foarte simplu dar adevarat, pentru a putea ajunge la inima lui.

“Ex libris”

Povestea cărţilor…la Palatul Culturii

“Poate că într-un palat ca ăsta, cine ştie când, se vor fi întâmplat minuni, vor fi fost zâne şi prinţi care-au umblat pe scările astea, vor fi fost doamne şi domniţe, care inspiră la scrierea poveştilor.”(Silvia Kerim)

Astfel a conturat scriitoarea Silvia Kerim atmosfera de la Palatul Culturii, în dorinta de a atrage cât mai mulţi copii spre ea, spre “poveştile ei cu poveşti”, spre cărţile pe care tocmai le lansa la Iaşi,în cadrul Târgului naţional de carte Librex 2008,ediţia a XVI a.

Povestea Librex 2008, a fost una adevărată de data aceasta, din care n-a lipsit nici lumina, nici întunericul, nici binele, nici răul. Totuţi ca în orice poveste, la final binele învinge răul.Tind să cred că în ciuda câtorva inadvertenţe, Librex 2008 a fost un succes.

Palatul Culturii a găzduit 112 edituri şi 60 de lansări de carte. Fiecare editură a încercat sa-şi prezinte oferta cât mai elegant cu putinţă. Totuşi din lipsă de spaţiu sau din cauza numărului foarte mare de vizitatori,unele dintre edituri n-au reuşit sa-şi pună în valoare carţile,totul devenind, în aparenţă cel puţin, doar o încercare de caştig material şi nu o artă a literaturii, a imaginii, a esteticii la urma urmei.

“Poate că într-un palat ca ăsta, cine ştie când, se vor fi întâmplat minuni, vor fi fost zâne şi prinţi care-au umblat pe scările astea, vor fi fost doamne şi domnţe, care inspiră la scrierea poveştilor.”(Silvia Kerim)

De asemenea lansările de carte ce s-au desfăşurat în holul central al palatului au fost bruiate de muzica de la standuri şi de zgomotul paşilor celor care vizitau târgul. O banalizare a evenimentului în sine, sau o dorinţă exagerată ca publicul să participle la lansări? Orice ar fi fost, totuşi oamenii nu s-au oprit din plimbarea lor printre cărţi. Acest lucru fie pentru că nu erau interesaţi de lansări, fie pentru că nu întelegeau că acolo în holul central se petrecea un lucru serios.

Sperăm ca la cea de-a XVII a ediţie organizatorii ne vor surprinde în mod placut cu noi idei de imagine, de prezentare a cărţilor noi şi a scriitorilor care au încercat să împrăştie din lumina lor şi în lume.

Colecţia Cele şapte păcate de moarte şi Amintirea ca un parfum sunt doar două dintre lansările care s-au desfăşurat la Librex 2008

Cele şapte păcate de moarte

Colecţia Cele şapte păcate de moarte mi-a fost prezentată după lansare, de către directorul Editurii Tipomoldova, domnul Aurel Ştefanachi, care a declarat: “Readucem omul pe gânduri, să se înţeleagă la un moment dat că prin faptul că trece, el poate fi identificat în bine sau în rău cu toate aceste lucruri. Totul duce către o anumită cumpătare. Acest lucru nu e facut cu instrumente brutale ci, dimpotrivă cu instrumente de cultură, de sociologie, cu textul filozofic şi cu textul biblic. Cred că este o necesitate chiar, pentru cultura contemporană pentru că aceste cărţi au fost best-seller-uri atât în America cât şi în Anglia, şi noi credem că vom reuşi să demonstrăm că şi în România vor deveni cunoscute. E nevoie de astfel de lucruri. Oamenii trebuie să se regăsească în aceste carti ilustrative pentru fiecare “pacat” în parte.”

Chiar dacă prezentarea acestor şapte cărţi a fost una ludică, atractivă domnul Aurel Ştefanachi a ţinut sa sublinieze caracterul educativ al acestei colecţii şi profunzimea incontestabilă cu care sunt tratate aceste păcate ale umanităţii întregi.

Referitor la cea de-a doua lansare vă ofer spre lectură, mărturisirile luminoase ale scriitoarei Silvia Kerim, care a lansat la Editura Carminis, Amintirea ca un parfum, o carte de interviuri şi O poveste cu noua poveşti, o carte pentru copii.

Amintirile…hrană pentru suflet

“Eu am învăţat în viaţă, că… cu cât dai mai mult, cu atât primeşti mai mult. Dar sigur asta nu e o întâlnire nici cu Dumnezeu nici cu norocul, dar aşa se întâmplă. “

Elena Raicu: Unii spun că din amintiri nu poţi trăi o viaţă, însă paradoxal amintirile acestea ne fac viaţa mai luminoasă.Ce înseamnă pentru dumneavoastră amintirile?

Silvia Kerim: Înseamnă exact ce aţi spus. Înseamnă o hrană. De câte ori îmi este foarte greu în viaţă, mă întorc la copilarie, la anii de tinereţe, nu întotdeauna victorioşi, uneori cu multe încercări. Tatăl meu a murit când eu aveam 15 ani şi jumătate, l-am iubit foarte tare, era regele casei, şi când a dispărut a trebuit să mă întorc la amintirile când eram mică, mică de tot şi când mă lua de mână şi ne plimbam pe Calea Victoriei şi de fiecare îmi oferea câte un cadou sau mă ducea la o cofetărie.

E.R.: Iată că sub aceeaşi aripă protectoare a trecutului, a poveştilor de viaţă, a apărut şi această carte de interviuri, o adevărată bijuterie literară şi publicistică, cu un titlu absolut savuros din punctul meu de vedere, Amintirea ca un parfum….Titlul acesta mă duce cu gândul la copilărie, la lucruri frumoase. De unde provine ideea unui astfel de titlu?

S.K.: N-aş putea să vă spun. Aici nu există reţete. Dar pentru că vorbim de un titlu, eu pregătesc, o carte pentru copii şi voiam să ştiu dacă vă place titlul ăsta Crescătoria de îngeri…

E.R.: Superb.

S.K.: Vedeţi? Şi vă spun si, dacă vreţi, secretul. Crescătoria aceasta de îngeri va fi o culegere de mici proze, portrete ale unor animăluţe pe care le-am avut sau despre care am aflat câte ceva şi acolo în prefaţă, ca lumea să nu… una lume mai bigota, să nu se revolte, la ideea urmatoare: Sigur noi îngerii îi vedem în general pictaţi pe pereţii unor biserici, sau în imaginarul nostru arată ca nişte copii albi, nu? zâmbitori, drăgălaşi şi cu aripi. Ei bine,nu. Pot fi şi aşa dar pot fi şi îngerii protectori de lângă casă. Eu salvez animalele din stradă şi ştiu câtă nevoie au de mine dar ştiu câtă nevoie am şi eu de ele. Eu vreau să ştiu de ele. Vreau să ştiu când ajung acasă dacă s-au simţit bine, dacă le e foame, dacă le e sete, îmi ţin trează dragostea pentru viaţă şi pentru natură.

E.R.:Vă doresc mult succes cu această carte. Revenind la Amintirea ca un parfum… ,cum aţi comunicat cu cei pe care i-aţi avut interlocutori? Din lectură am observat că mulţi dintre ei vă sunt foarte buni prieteni. Un motiv în plus să vi se destăinuie mai uşor nu-i asa?

S.K.:E-adevărat.Îmi sunt prieteni adevăraţi şi n-am vrut să dispară din amintirea colectivă. Am vrut să rămână în această carte. Am vrut să ştiu că într-un fel sau altul,aceste destăinuri vor dăinui în timp. Iată mă laud, la lansarea de la UNITER Marin Moraru a spus ca această carte este o Biblie iar Dan Puric a zis că eu sunt o vrăjitoare, pentru că am reuşit să scot de la ei, ceea ce n-ar fi spus poate niciodată, şi că această carte ar trebui să rămână în rafturi pentru ca generaţiile viitoare, să alfe despre marile comori culturale pe care le are această ţară.

E.R.:Amintirea ca un parfum… aduna în paginile sale 42 de poveşti de viaţă. Cum e să purtaţi în fiinţa dumneavoastră atâtea amintiri, ale altora la urma urmei? Cum vă simţiţi cu o astfel de bogaţie în suflet?

S.K.: Nu sunt numai astea. Şi personalităţile care nu sunt în cartea aceasta, ele sunt cu mine şi din cauza lor, eu mă simt o bogataşa. Şi , iată e un tip de bogăţie pe care nu ţi-l poate fura nimeni.

E.R.:Mi-aţi spus mai devreme ca poveştile au ocupat un loc special în copilăria dumneavoastră şi acum se vede că iubiţi încă povestea. În Amintirea ca un parfum…vorbeaţi cu actriţa Alexandrina Halic, Fetiţa-Poveste, cum o numiţi dumneavoastră, despre necesitatea poveştilor în lumea noastră contemporană.Credeţi că îşi vor mai păstra farmecul poveştile copilăriei în lumea aceasta din ce în ce mai desensibilizată?

S.K.: Eu n-am voie să nu cred asta. Eu trebuie să cred asta. Mai mult decât atât, chiar cred că aşa este şi iată, pot să vă mărturisesc cu mare bucurie, am fost în mai, se face îndată anul, în Germania. A fost un Târg internaţional de carte pentru copii, am avut bucuria sa fiu invitat de onoare acolo, am fost cu Radioul cu Gaudeamus. Ploua, a fost o săptămână destul de rece şi totusi, au venit cititori din Germania, dar şi din Franţa- pentru că eram într-un oraş la graniţa dintre cele două ţări. Dumneavoastră sunteţi foarte tânără. Nu aveţi cum să vă daţi seama de emoţia uriaşă pe care am avut-o, eu care atunci când eram la Radio, în tinereţea mea, nici nu visam să ajung în Germania, Germania Federală pe vremea aceea, cu atât mai puţin să poţi să treci graniţa, în tramvai, adică acolo astfel am trecut din Germania în Franţa. Şi am descoperit, stând de vorbă cu copii, (aveam interpret de limba germană) că cea mai iubită poveste…eu le-am mărturisit că mie cel mai tare îmi place în continuare Albă ca zăpada, de altfel cu ea începe şi această poveste…şi am constatat că şi lor tot Albă ca zăpada le place. Iată copii, să zic, avuţi, cu calculatoare, sigur acasă, tot aveau nevoie de Albă ca zăpada, tot credeau în binefacerile pe care le aduce povestea. Şi să nu credeţi că sunt invidioasă pe succesul doamnei Rolling pentru Harry Potter. Nu. Pentru că eu nu aş vrea să am imaginarul ei, cu acele fiinţe îngrozitoare care ne bântuie nopţile. Şi spre marea mea bucurie, dintr-o clasă de 80 de copii nemţi şi vreo 2-3 francezi,veniţi cu tramvaiul, doar unul dintre ei mi-a spus că Sîc! lui îi place în continuare Harry Potter. Astfel,mi-a convenit balanţa şi faptul că au fost, într-o săptămână ploioasă, repet, de mai friguros nemţesc, sute şi sute de copii, cu mame, cu bunici, cu profesori, să întâlnească povestea, care era în cărţi, în afişe şi în imaginarul nostru.

“cred că datorită mamei mele, datorită norocului meu şi sigur datoria Coroanei Supreme care se cheamă Dumnezeu, eu am tot înmagazinat în mine, mică fiind, poveşti superbe, unele adevărate, unele pe care le-am inventat doar aşa, pentru că voiam să cred în ceva, în ceva bun şi frumos. Şi eu n-am voie să plec din lumea asta fară să împrăştii în lume aceste adevăruri, cum spuneţi, luminoase, blânde, tandre dar solide ca marmura albă.”

E.R.: Aşadar, mai are o şansă povestea în lumea contemporană. Aş dori să-mi spuneţi, la finalul acestei discuţii, pentru ce scrieţi? Care e scopul final al acestei strădanii neîncetate de scriitor?

S.K.: Să vă spun mai întâi că nu e o strădanie.Să vă spun că este o mare bucurie, că sigur, nu ai întotdeauna starea de a scoate povestea din tine, dar important este să împarţi această bogăţie. Eu nu pot să sufăr oamenii zgârciţi. Mi-e şi milă de ei, pentru că ei nu ştiu ce înseamnă bucuria de a da, şi cu atât mai puţin bucuria de a primi. Eu am învăţat în viaţă, că… cu cât dai mai mult, cu atât primeşti mai mult. Dar sigur asta nu e o întâlnire nici cu Dumnezeu nici cu norocul, dar aşa se întâmplă.

Şi cred că datorită mamei mele, datorită norocului meu şi sigur datoria Coroanei Supreme care se cheamă Dumnezeu, eu am tot înmagazinat în mine, mică fiind, poveşti superbe, unele adevărate, unele pe care le-am inventat doar aşa, pentru că voiam să cred în ceva, în ceva bun şi frumos. Şi eu n-am voie să plec din lumea asta fară să împrăştii în lume aceste adevăruri, cum spuneţi, luminoase, blânde, tandre dar solide ca marmura albă.

Sfârşit…

Povestea Librex 2008 s-a încheiat cu premii frumoase oferite celor care au oglindit cel mai bine strădania omului de a eterniza clipa prin cuvânt. Iată câteva dintre aceste premii:

Marele Premiu Librex,pentru cel mai valoros program editorial-Editura Polirom Iaşi;

Premiul Şaraga, pentru cea mai importantă ediţie critică-Editura Univers Enciclopedic,Bucureşti;

Premiul Best Seller,pentru cartea de cultură cu cel mai mare succes în librării-Grupul Editorial Corint Bucureşti, pentru volumul Convorbiri cu Octavian Paler, de Daniel Cristea Enache;

Premiul Theodor Pallady, pentru cartea de artă-Editura Noi Media Print, Bucureşti, pentru albumul de artă Horia Bernea şi Editura Semne,Bucureşti, pentru albumul de artă Gheorghe I. Anghel;

Premiul Multimedia-Editura Casa Radio Bucureşti

Premiul Opera Omnia,pentru întreaga activitate ştiinţifică, misionară şi publicistică, Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române;

Există reţeta fericirii?

Motto:

”O om, ce mari răspunderi ai,/De tot ce faci pe lume,/ De tot ce spui în scris sau grai,/ De pilda ce la alţii dai,/ Căci ea mereu spre iad sau rai,/ Pe mulţi o să-i îndrume,/[…] /Deci nu uita, fii credincios,/Cu grijă şi cu teamă, /Să laşi în inimi luminos, / Un semn, un gând, un drum frumos,/Căci pentru toate, neîndoios,/Odată vei da seamă.”(Sfântul Ioan Hozevitul)

Vremurile pe care le trăim astăzi sunt din ce in ce mai paradoxale. Ni se pare uneori că toate lucrurile pe care acum câţiva ani le consideram normale acum sunt anormale. Totul pare să se reducă la valori materiale iar când cineva încearcă să vorbească despre ceva spiritual pare depăşit, demodat sau poate prea visător pentru lumea în care trăim.

Cineva spunea că a fi fericit înseamnă a umple ceasul, şi a nu lăsa nici o crăpătură pentru regrete. Poate că între fericire şi succes nu putem aşeza întotdeauna semnul egalităţii, însă de cele mai multe ori când ne gândim la ideea de succes în viaţă conturăm imaginea unui om împlinit şi implicit fericit. Până la urmă fiecare persoană înţelege altfel succesul în funcţie de aşteptările pe care le are de la viaţă. Unii se mulţumesc cu puţin alţii nu se opresc poate niciodată. Oricum în viaţă totul e relativ. Ceea ce pentru unii reprezintă binele pentru alţii înseamnă răul. Şi dacă fericirea se construieşte în ani, colecţionând clipele în care am fost fericiţi, succesul se alcătuieşte într-o viaţă , şi e similar cu fericirea, atunci când e în concordanţă cu propriile aspiraţii. În acest context mă întreb dacă a avea succes mai înseamnă ceva deosebit? Şi mai ales dacă mai există succes meritat în zilele noastre?

Dacă aş rămâne în aceeaşi sferă pesimistă aş spune că a avea succes în zilele noastre înseamnă a avea bani şi a putea manipula totul prin prezenţa acestor valori materiale. Însă, prin ceea ce sunt, prin ceea ce am trăit până acum şi prin ceea ce am învăţat de la cei cu experieţă, mai cred încă în valoare , mai cred că există şi tineri studenţi în adevăratul sens al cuvântului, tineri care încearcă să-şi contureze un drum lin şi luminos pe harta vieţii.

Cu siguranţă că succesul începe să se contureze încă de pe băncile şcolii, însă nu e întotdeauna suficientă această teorie pe care o înmagazinăm în şcoală pentru a atinge succesul. Nu e suficient să fii un student bun şi foarte bun pentru ca peste ani să devii un om de succes. Ce înseamnă “a fi un student bun”? Cred că majoritatea pun semnul egal între “a fi un student bun” şi a avea numai note de zece. “A fi un student bun” presupune mai mult decât atât, nu se reduce doar la obţinerea unor note maxime. Fiecare etapă a vieţii are farmecul ei şi implicit anumite răspunderi pe care dacă le luăm în serios, avansăm pe treptele evoluţiei, spirituale, fireşte.

Citatul de la care am pornit scurta mea argumentaţie, este cred reprezentativ pentru acest titlu onorific aproape prin sonoritate, şi anume de “om de succes”. Totuşi oricât de onorific ar suna acest titlu e unul care însumează un întreg şir de evenimente prin care trebuie să trecem pentru a ajunge să-l merităm. Chiar dacă tot acest drum al studiilor şi apoi al vieţii e considerat de unii pe bună dreptate poate un drum “prăfuit”, cu “autori mâncaţi de molii” în care e cu neputinţă să găseşti “urma frumuseţii şi îndemnurile vieţii” tocmai parcurgerea acestor etape ajută la înţelegerea misterelor lumii înconjurătoare şi a problemelor pe care viaţa ni le va aşeza în cale la un moment dat. Cred într-o succesiune a evenimentelor vieţii prin care un copil, un tânăr, se formează şi-şi găseşte făgaşul potrivit, pentru ca apoi să devină OM îndeplinindu-şi până la sfârşitul vieţii acea menire pe Pământ despre care vorbeşte şi Sf.Ioan Hozevitul.

“Deci nu uita, fii credincios,/ Cu grijă şi cu teamă,/ Să laşi în inimi luminos, /Un semn, un gând, un drum frumos,” este îndemnul pe care Sf.Ioan Hozevitul îl face tuturor, este modalitatea prin care putem trece util prin viaţă, lăsând ceva în urma noastră, contribuind la construirea fericirii universale prin împrăştierea luminii în jurul nostru. Şi dacă notele maxime se obţin mai greu sau mai uşor, ne rămâne doar să luptăm pentru a nu “pica” examenele vieţii, pentru a nu pierde amplitudinea clipei. Să ne uităm în jur şi să ne bucurăm că existăm, să găsim în ceilalţi lumina aceea, uneori ascunsă bine, dar existentă, să demostrăm prin tot ceea ce facem că suntem coroana creaţiei lui Dumnezeu şi nu reversul ei.

Şi toate acestea pentru clipa prezentă şi cea viitoare, pentru că nimic nu e mai înălţător decât a dărui lumina dar şi de a o primi uneori înmiit în schimb, atunci când poate ai cea mai mare nevoie de ea. Şi toate acestea pentru a schimba lumea sau mai bine zis pentru ca lumea aceasta să nu devină o maşinărie desensibilizată sub influenţa acestei civilizaţii care tinde să înlăture orice formă de cultură sau posibilitate de înălţare spirituală.

A fi un om de succes şi implicit un om fericit înseamnă a avea capacitatea de a fi un purtător al luminii peste timp. Tot de la dascălii mei am învăţat lucrul acesta. Unul dintre ei spunea la un moment dat: “De mult mi s-a părut că bucuria e mai rară, mai dificilă şi mai frumoasă decât tristeţea. Şi când am făcut această descoperire, cea mai importantă fară îndoială din câte se pot face în timpul acestei vieţi,bucuria a devenit pentru mine, nu numai o nevoie firească, ci o obligaţie morală.Mi s-a părut că cel mai bun şi mai sigur mijloc de a răspândi în jurul tău fericirea, e de a da tu însăţi imaginea ei. Şi m-am bucurat să fiu fericita.”

Poate că nu există o reţetă a fericirii însă există modalităţi de a ne face viaţa noastră şi a altora mai frumoasă.

Să încercăm să facem lucrul acesta şi poate că vom dărâma ipoteza lansată de mine la început, cum că lumea începe să-şi piardă din normalitate odată cu trecerea anilor. Vom fi, poate, astfel fericiţi prin ceea ce facem şi prin ceea se suntem.

Straini in noapte

Straini in noapte e laitmotivul dupa care se contureaza gradat actiunea piesei cu acelasi nume. Scrisa de Eric Assous si tradusa in limba romana de Radu Beligan si Liviu Dorneanu. In regia lui Radu Beligan, cu decorul asigurat de catre Puiu Antemir, costumele semnate de Irina Shrotter, muzica si ilustratia muzicala a lui Ionut Stefanescu, avand in distributie doi actori de exceptie ai teatrului romanesc, Emilia Popescu si Florin Piersic, piesa Straini in noapte relateaza cu o lejeritate ludica, drama unei fiice si a unui tata care nu se cunosc, care pana la finalul piesei sunt doi straini in noapte.

Datorita modalitatii inedite de prezentare a personajelor publicul este indus in eroare de fiecare data. Cea care reuseste sa manuiasca mastile atat de bine incat sa fie verosimila atat pentru public dar mai ales pentru barbatul la care a intrat in casa, Juliette este pe rand tanara cuminte, prostituata, jurnalista, prietena sotiei pentru ca in final sa-si dezvaluie adevarata identitate, aceea de propria fiica a lui Pierre. Asadar toata aceasta dezlantuire de imagini si identitati false e doar un pretext pentru finalul adevarat al piesei; si spun adevarat atat datorita faptului ca minciuna dispare si Juliette isi da jos masca ultima, devenind fiica lui Pierre, dar si pentru felul in care personajele isi schimba atitudinea, revenind la propriul destin, destin care se pare ca e cunoscut amadurora si care i-a marcat pe amandoi deopotriva. Si daca alte personaje se schimba datorita unui sir de intamplari intinse de-a lungul unei vieti, personajele din Straini in noapte de schimba doar intr-o noapte, o noapte speciala la finele careia cei doi protagonisti isi regasesc propriul sine, propria identitate. Pierre isi aminteste ce inseamna sa spui te iubesc nu odata ci de o mie de ori, si asta doar datorita faptului ca-si regaseste copilul nascut dintr-o mare iubire. Juliette incepe sa traiasca acea copilarie pierduta prin singura dorinta pe care i-o marturiseste tatalui aceea de a merge in parcul de distractii Montagne russe si de a manca inghetata de fragi. Acum e momentul in care Juliette ii spune pentru prima data, tata, acelui strain Pierre cu care-si petrecuse noaptea. Imbratisarea de final, pe fundalul sonor al piesei Strangers in the night, e cea care marcheaza profunzimea piesei.

Toata noaptea petrecuta impreuna a fost dincolo de un sir de pretexte care sa conduca la regasirea iubirii dintre tata si fiica, o modalitate prin care Juliette decopera cine este tatal ei cu adevarat, daca este intr-adevar fericit in noua familie si mai presus de toate un ritual al apropierii sufletesti, al descheierii la suflet a amandurora.

Si daca nici Florin Piersic nu se poate descheia la suflet, atunci cine putea fi mai potrivit pentru aceasta ipostaza? Pentru fiica pornita cu dorinta de razbunare aceasta noapte a fost motivul pentru a se descheia si mai mult la suflet, ca sa sporeasca fericirea din viata sa si a tatalui ei. Nu stiu in ce masura Emilia Popescu si Florin Piersic au mers catre personajele pe care le-au interpretat, sau in ce masura au adaptat personajele la propriul destin, stiu doar ca publicul a simtit acel katarsis, acea purificare prin arta, acel val de sentimente ce vine din scena catre spectatori iar la final a oferit actorilor 5 minute de aplauze frenetice. Ce recunostinta poate fi mai valoroasa decat momentele in care 1000 de oameni nu se mai opresc din aplauze? Atat pentru public cat si pentru actori piesa Straini in noapte de Eric Assous a fost un prilej de a parcurge in mod gradat sentimente dintre cele mai diverse de la bucurie pana la tristete, la ura pana la iubire. O piesa cu un subiect comun la prima vedere, o piesa care e altceva decat pare, asa cum si personajele au cu totul alta identitate decat cea enuntata la inceput, o piesa care pana la final convinge publicul. Totul printr-o gradatie ascendenta de intamplari contradictorii folosite totusi cu un scop, acela de ca schita drama unui tata care nu stie ca are o fiica si a unei fiice care nu-si cunoaste tatal. O piesa pe care va invit sa o vizionati cu toata increderea.

Raicu Elena

Cum gandeste Amy

Modul Cum gandeste Amy e unul bazat pe iubire si iertare. De aici drama piesei si implicatiile ei profunde. Poate ca e o replica la Pescarusul lui Cehov insa tocmai felul in care personajele evolueaza e diferit.

In regia Catalinei Buzoianu, scenografia lui Dragos Buhagiar, miscarea scenica a lui Florin Fieroiu, ilustratia muzicala a lui Tom Brandus , cu o distributie de marca, Valeriea Seciu, Simona Popescu, Catalin Babliuc, Mihai Dinvale, Tatiana Iekel, Alin Mihalache si Papil Panduru, piesa Cum gandeste Amy de David Hare, vorbeste despre conflictul dintre vechi si nou, conflict intre principii si valori diferite. Salvarea ramane totusi teatrul si lumea lui de himere, dincolo de bine si rau, dincolo de moarte sau viata, dincolo de iubire sau tradare.

Tocmai aici e originalitatea piesei “Cum gandeste Amy”. Plecand de la acest pretext al conflictului de idei intre generatii, conflict care a existat si va exista multa vreme de acum incolo, autorul contureaza drama unei familii, drama unei actrite care-si pierde treptat toate fiintele iubite, o poveste care depaseste un scenariu teatral si demonstreaza pentru a mia oara ca viata e mai puternica decat arta. Piesa lui David Hare e un teatru in teatru. Vine sa demonteze poate imaginea de vitrina a marilor actori si sa explice ca mai presus de orice ei sunt oameni.

Esme e o mare actrita londoneza, viata ei e munca ei, teatrul si important e ca acest lucru ramane neatins indiferent de problemele care o vor incolti la un moment dat.Totusi in ciuda incercarilor ei disperate de a se detasa de problemele cotidiene si de a trai in acea frumoasa lume a himerelor cum ii spune fiica ei Amy,ea trebuie sa isi ia viata in propriile maini sa preia controlul asa cum tot fiica ei o sfatuise inainte sa moara. Si lucrul acesta nu-i stirbeste totusi din dragostea pentru teatru ci o transforma intr-o persoana ajunsa la acea profunzime si intelepciune pe care rar o intalnesti, intr-o persoana care se bucura de lucrurile marunte si care stie mai bine si mai sigur decat oricand ca adevarata arta isi are sursa in viata. Esme ii spune lui Dominic referitor la filmele de actiune: “orice ar fi, nu sunt viata.Asta pentru ca nu indrazniti sa va intalniti cu viata. Cu viata asta amarata, dar adevarata. Cu suferinta, cu tradarea, cu fericirea, cu iubirea cu toate…Cu pierderea fiintelor pe care le-ai iubit, pe care le iubesti.” Aici e asadar punctul in care teatrul se intalneste cu viata. Esme spune: “Stii ca asta ar putea fi o tema? Pierderea celor iubiti”. Esme se salveaza prin teatru sau poate ca isi salveaza singura dragoste care i-a mai ramas, dragostea pentru teatru, dincolo de pierderea tuturor persoanelor iubite: Amy, Evelyne, Bernard, Franck, care a tradat-o si toti ceilalti prieteni…O alegere luminoasa dar paradoxal trista, a alegere fireasca poate pentru vehementa cu care la inceputul piesei Esme apara teatrul, o alegere care totusi demonstreaza ca viata i-a schimbat pe toti dar mai ales pe ea:” Viata mea e aici in teatrul asta. Incepe ori de cate ori se ridica cortina. Viata mea e munca mea. Sau munca mea e viata mea.” Iubirea pentru teatru a ramas singurul lucru palpabil din viata ei de care mai poate sa se bucure si doar atat, nu sa o afiseze cu vehementa in lupta cu generatiile ce vin. Pentru ele oricum totul va veni de la sine.Acesta e si raspunsul pe care ea il da colegului mai tanar de scena care o intreaba cum sa procedeze sa poata juca si el la fel ca ea: “ Asta e ceva ce vine cu timpul, cu timpul devii mai profund. De ce iti faci tu atatea probleme? O sa ajungi si tu aici n-am nici o indoiala.”

O piesa care implica si publicul cu siguranta, o piesa care pune intrebari esentiale despre adevaratele valori ale lumii in care traim, o piesa care pe tot parcursul ei te face sa zambesti, sa gandesti sau sa plangi la un moment dat, toate in acelasi timp. O piesa care e mai mult decat orice altceva viata cu bune si cu rele.

Chiar finalul e simbolic.Pe fundalul unei muzici care rade si plange, cei doi clowni din generatii diferite, maestru si discipol, isi duc rolul si menirea mai departe indiferent de lacrima din spatele zambetului lor. Pe acest final emotionant publicul aplauda aceasta arta adevarata, fara artificialitati tehnice in care trebuie doar sa stii sa oferi sentimente. Nimic mai simplu sau poate nimic mai dificil…

Pentru Valeria Seciu, a oferi sentimente e cu siguranta extrem de usor si acest lucru e simtit atat de public cat si de colegii de scena. Gravitand in jurul unei mari forte a teatrului romanesc actorii care i-au fost colegi au reusit sa ajunga foarte aproape de personajele pe care le-au intruchipat si astfel sa dea verosimilitate rolului si piesei in ansamblu.

O piesa despre viata. Nimic mai mult.O piesa in care va veti regasi cu siguranta atunci cand o vezi viziona.

Beatitudine…. si emotie adusa pana la extreme…

“O corabie invinge mai usor valurile, daca poarta o greutate. Asa si viata. Greutatile ce le purtam ne fac mai sigura lupta impotriva valurilor intamplarii.” Lucian Blaga

Asta era gandul meu zilele trecute cand imi era greu… imi era greu sa fac ceea ce imi facea placere… imi era greu sa demostrez cine sunt… si poate ca pana la urma am demonstrat si am pornit pe drumul meu…

Imi permit sa asez aici cu ghilimele discursul din emisiunea Arta Spectacolului ,Radio Iasi, de aseara, miercuri 16 ianuarie 2008 al doamnei Mariana Stefan Antohi, realizatoarea si prezentatoarea acestei emisiuni… Si acest lucru pentru a contura mai bine relatia mea cu lumea si oamenii, felul in care reusesc sau nu sa le partund mintea si inima… Mi as fi dorit sa pot atasa intreaga emisiune dar pentru ca e prea voluminoasa o voi plasa doar in cuvinte scrise… Asadar:

miercuri, 16-ianuarie-2008 -ora 21:10- Radio Iasi

“

Arta spectacolului- o emisiune realizata si prezentata de Mariana Stefan Antohi

Bun regasit prieteni din partea redactiei culturale si a emisiunii… Arta spectacolului.

Mariana Stefan Antohi va intampina prieteni cu cele mai bune intentii si de aceasta data, cu atat mai mult cu cat zilele din urma ne-au lasat, la modul cat se poate de real, un gust amar si confirmarea impresiei generale ca suntem pe cale sa modificam iremediabil zicala carteziana “Cogito ergo sum” –Gandesc deci exist, in < >. Si nu ma refer nicidecum la peisajul social ci adaog, aceasta neplacuta senzatie si in legatura cu zonele de atitutinde culturala romaneasca. Sa ma explic. A fost 15-ianuarie, au fost zilele Eminescu. De-a lungul si de-a latul tarii, scolile… nu uita, redactiile… nu uita… Cum ar putea-o face ? Doamne fereste. Scriitorii nici atat. Intelectualitatea deci nu uita. Dar vine mass-media in special cea cu sticla, si demonstreaza prin emisiuni incropite prin doua telefoane si un refuz, si prin “vox populi” vanate evident, ca lumea nu stie ce inseamna 15-ianuarie, in calendarul culturii romanesti fireste. Vine si demonstreaza ca acel om neingrijit de pe strada nu stie sa ingane macar 2 versuri, desi 2 din 3 interlocutori chiar stiau. Vine reporterul nascut cu nu inainte, si zice, dupa ce, mai toate cadrele ii vorbeau explicit despre memoria colectiva in care poetul national exista, si adauga el final si irevocabil ca lumea nu stie nimic. Si asta pentru ce? Pentru ca scandalul si scandalosul fac o lege sufocanta in media vizuala mai ales. Dar noi suntem la Radio Iasi, la emisiunea Arta Spectacolului si iata ca lumea ne ofera inca un spectacol jenant acela al emisiunilor 100% rau intentionate, concepute pe principiul rauvoitor ca mass media nu face educatie. Si chiar daca acel procent 100% la care a fost invitat un poet clasic in viata sa vorbeasca despre referintele esentiale ale culturii inclusiv despre Eminescu chiar daca acel procent de 100% a facut scandal pe o tema blasfemica, noi ne-am mentinut reperele culturale romanesti la locul lor. Ce se intampla insa cu aceia care isi insusesc metoda? Ce se intampla cu tinerii care il vad si pe Eminescu bagatelizat intr-o dusmanie greu de inteles, si intr-o bascalie de mahala este foarte clar. Cand Dumnezeu nu exista totul este permis. Altfel spus, cand un popor nu are o cultura de calitate acesta exista un pic mai putin. Este gustul lasat de 15-ianuarie-2008, si acesta este si un scurt editorial la spectacolul lumii.

Arta Spectacolului, o revista culturala la Radio Iasi, care cuprinde, si alte pagini sonore.

Cred ca nu ne vom indeparta prea mult prieteni pentru ca a existat si un alt gen de spectacol zilele aceastea. O forma tipica de stand up comedy. Cu cum avem instrumentarul la indemana sa pastram motivul zilelor Eminescu si sa intelegem sa citim fenomenul care s-a ivit in cale. Ascultati nu numai un fragment dintr-o astfel de repzentatie sui generis, ci mai intai, aproape scolareste, o definitie si un raspuns la intrebarea ce este stand up comedy? Domnisoara regizoare Narcisa Sarboiu a asezat pe scena asemenea spectacole de stand up comedy, dar genul prolifereaza in social, atat din pasiunea oamenilor de a fi vedete, pasiune pentru aplauze si succes dar si mai ales, din nevoia de a spune repede adevaruri care trebuie spuse.

Un astfel de spectacol fermecator intr-o prima instanta, profund, operant intr-o a doua instanta, ne-a oferit scriitorul Mircea Dinescu, la Botosani in cadrul zilelor Mihai Eminescu. Mai adineaori regizoarea il amintea pe Ion Creanga la Junimea.Iata-l pe Mircea Dinescu, laureat al Premiului National de Poezie pentru Opera Omnia in ianuarie 2008, acesta spectacol 100%.

Mircea Dinescu, distins cu Premiul National de Poezie pentru Opera Omnia de catre Primaria Botosani, in 13-ianuarie-2008. O secventa care demonstreaza ca spectacolul este astazi stapanul nostru al tuturor. Spectacol facut de cei chemati sa-l faca de o motivatie bine incarcata, pentru ca iata in acelasi context, ceea ce trebuia sa fie montare scenica, muzica si poezie la Botosani, a fost o secventa esuata. E greu astazi sa aduci la urechea ascultatorului vers eminescian.De ce oare? De ce nu putem face din poezia cea mai adevarat o intalnire a mintii cu sensibilitatea? Asa cum faceau cei de la Mondial odinioara unind muzica si versul eminescian.

Ion Caramitru, actor de referinta in domeniul versului eminescian. O adevarata disciplina de studiu.

Si daca veti spune ca o astfel de receptare tine de varsta, de experienta sau chiar de un anume fel de rutina culturala, daca imi permiteti alaturarea acestor cuvinte, va voi contrazice si cu notatiile Elenei Raicu, de 20 de ani, care intrigata de multe, s-a investigat pe sine in cele din urma. Mai putem asculta vers eminescian? Daca da, de ce da? Daca nu, de ce nu? Tipic romanesc.

La Arta spectacolului, Elena Raicu, un debut la Radio Iasi.

O studenta, are 20 de ani, si citeste Eminescu.Invata Eminescu si poate sigur de altfel nu-l intelege in totalitate. Dar il recepteaza cu respect si cu iubire.O sansa poeziei sa intre in viata sa, sa-i infrumuseteze sufletul si sa i-l infioare.Sa primeasca totodata intrebari esentiale si de ce nu poate sa si raspunda.Nu sa refuze violent.Nu sa ia poezia in bascalia ucigatoare pentru orice bucuria curata. Aici este de altfel prieteni cheia. In atitudine. Rasului rau nu-i rezista nici o icoana. Dar si credinta a disparut din sufletul celui care ranjeste. Fie ca ne credeti sau nu, noi va vom mai spune odata ca Eminescu exista, in masura in care noi il iubim.

Ati ascultat o emisiune Arta spectacolului realizata de Mariana Stefan Antohi, astazi 16 ianuarie 2008.

Pe curand dragi prieteni.”